Mizantropescu

Eloy - Invasion Of A Megaforce

2012-02-26T19:53:00.000+02:00

This used to be paradise
At the birth of time
Giving way to free enterprise
Now we're ruled by crime
Frayed, overrun
In the name of prosperity
We tear down, rape the land
In the name of proficiency
Rising so far, shining so bright
Nearing the might of glory and light
Savaged by science machine
There's no place to hide
Disregarding all nature's laws
Have we got no pride?
Why can't you see, can't you feel
take a look around
Some say yes, some say no
But their vote doesn't make a sound
Rising so far, shining so bright
Nearing the height of glory and light
Just take a look at yourself and you'll find
There's still a chance to break free
Out of oblivion there's hope for new life
To live in sane purity
Take heart and heed to the call of the wild
You'll find a fresh energy
Rising so far, shining so bright
Nearing the height of glory and light
Here at my feet what remains of sociey
Slain by the dark megaforce of technology
Out in the fields you can feel
Warriors gathering
Fighting back without fear
For they see life is withering
Rising so far, shining so bright
Nearing the height of glory and light
We should have left what we don't understand
We've ruined the garden of love
Why did we let it get so out of hand
Instead of gaining control
Why should we put our future at stake
And bear a race without soul
And though I'm part of this hellish mistake
I'm still your child mother earth

Puţin despre trauma civilizatiei.

2012-02-24T15:34:00.001+02:00

Iata cum vorbeste un om sanatos la minte:

De ce nu voi merge niciodata la vot !

2012-02-23T09:05:00.002+02:00



"The real owners are the big wealthy business interests that control things and make all the important decisions. Forget the politicians, they're an irrelevancy. The politicians are put there to give you the idea that you have freedom of choice. You don't. You have no choice. You have owners. They own you. They own everything. They own all the important land. They own and control the corporations. They've long since bought and paid for the Senate, the Congress, the statehouses, the city halls. They've got the judges in their back pockets. And they own all the big media companies, so that they control just about all of the news and information you hear. They've got you by the balls. They spend billions of dollars every year lobbying lobbying to get what they want. Well, we know what they want; they want more for themselves and less for everybody else."

"But I'll tell you what they don't want. They don't want a population of citizens capable of critical thinking. They don't want well-informed, well-educated people capable of critical thinking. They're not interested in that. That doesn't help them. That's against their interests. They don't want people who are smart enough to sit around the kitchen table and figure out how badly they're getting fucked by a system that threw them overboard 30 fucking years ago.

"You know what they want? Obedient workers  people who are just smart enough to run the machines and do the paperwork but just dumb enough to passively accept all these increasingly shittier jobs with the lower pay, the longer hours, reduced benefits, the end of overtime and the vanishing pension that disappears the minute you go to collect it. And, now, they're coming for your Social Security. They want your fucking retirement money. They want it back, so they can give it to their criminal friends on Wall Street. And you know something? They'll get it. They'll get it all, sooner or later, because they own this fucking place. It's a big club, and you ain't in it. You and I are not in the big club."

"This country is finished."

Si sa nu cumva sa credeti ca la Romanica este altfel ! Sa vedeti ce vi se pregateste ! Putina rabdarica!

Ce este REALITATEA ?

2012-02-22T20:42:00.000+02:00

Ne-am indepartat de noi insine, de adevarata noastra identitate, de esenta noastra, care ne asteapta undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce sanse avem pentru a ne elibera din conditia noastra prezenta?
Transdisciplinaritatea tinde intru recuperarea unitatii cunoasterii si a Fiintei, tinde intru unitatea stiintei si ambitioneaza sa creeze punti trainice de legatura cu Filosofia, cu Arta.
Michel Camus vorbea despre o noua cale initiatica, ce tinde sa reuneasca Traditia cu cele mai noi descoperiri stiintifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivita pentru a realiza evolutia constiintei si unitatea cunoasterii in lumea actuala, marcata de numeroase provocari, criza de sens, desacralizare, degenerare morala, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din pestera in care ne-am autoclaustrat, nu este o ambitie prea mare.

Continuarea AICI:

Sa radem cu Ellen G. White !

2012-02-21T19:01:00.001+02:00

BOMBAY-TV / Mizantropescu / Subtitle movie

Cica micul NEO - adventist merge in vizita la Oracol, sa'si afle viitorul.
Este intrebat daca a citit profetiile gurului advent Ellen.G. White, la care micul NEO, ii raspunde sincer. Anume ca a citit tot si a inghitit pe nerasuflate. Good boy, nu?
Ca orice adventist care se respecta: tot ce scrie profetesa trebuie inghitit.

Oracolul stie prea bine ca Ellen G.White a fost un mare profet si a prezis cu mare acuratete evenimente care s'au intamplat deja ( ca pe celelalte nu le'a prea nimerit...) si ii spune subtil micului NEO - adventist verdictul.
Ca scrierile o sa'l lege la cap si ca in final va rade ca prostul la auzul raiului din aur.

Recomandare: acest film are ceva din Matrix! Deci recomand adventistilor sa'l vada de mai multe ori !
Poate pricep si ei ceva...

Vizionare placuta !

Hoardele Haosului !

2012-02-20T18:21:00.001+02:00

Daca v'ar spune cineva ca sunteti rezulatul propriei tragedii.....ce'a'ti spune ?
Daca cineva v'ar spune ca sunteti rezultatul propriei alegeri......ce'a'ti spune?
Daca cineva v'ar spune ca ceea ce decideti e important...ce'at'i spune?

Daca cineva v'ar spune ca oricine e viu si alege e important....ce'a' ti spune ?

Si daca a'ti conta ? Ce'a'ti alege?

Violent chaos haunting me
Mirror of countless human tragedies
Times of horror, constant lies
Totalitarians autocracy's demise
Fake peace a necrologue for the elite
Brutality among the weak
While children die for Armageddon victory's breed
This necrologue for the elite
Like raging beasts among the sheep
While flags are waving everywhere
They scream

Hordes of chaos
Hordes of chaos
Everyone against everyone - chaos
Hordes of chaos
Hordes of chaos
Everyone against everyone - chaos

Brutal riots left and right
Out to destroy, willing to die
Honour killing in blood is she'd
A cruel reality in empires built in sand
Dark war, more gruesome then ever before
Supports this decadence galore
A tyrants feast on shoulders
Of the poorest of the poor
The necrologue for the elite
The rise of the heartless bourgoise
While flags are waving
Everywhere they scream

Hordes of chaos
Hordes of chaos
Everyone against everyone - chaos
Hordes of chaos
Hordes of chaos
Everyone against everyone - chaos

Alegeti cu capul !
Liberi !

Remodelarea Istoriei.

2012-02-14T19:34:00.000+02:00

Atunci cand doar o mana de "oameni" vor sa obtina controlul asupra tuturor celorlalti, exista anumite reguli care trebuie urmate si anumite conditii care este necesar sa fie indeplinite.Ele sunt aceleasi, fie ca este vorba de un singur individ sau o familie, fie de un oras, o tara, un continent ori chiar daca se urmareste manipularea intregii planete.

Mai intai trebuie stabilite "normele", ceea ce este considerat Bine si Rau, Posibil sau Imposibil, Normal sau Anormal. Cei mai multi oameni le vor urma fara sa le conteste, deoarece prin ei actioneaza "spiritul de turma" care a coplesit Mintea Umana Colectiva din ultimele mii de ani.

In etapa urmatoare, Viata trebuie facuta cat mai neplacuta pentru cei putini care pun la indoiala normele impuse.Pentru aceasta, cea mai eficienta metoda este de a transforma aceasta diferenta intr-un fel de "delict".
Prin urmare, cei care dau glas unei alte pareri despre Adevar sau unui alt stil de Viata devin oile negre ale Turmei Umane. Acea turma este deja conditionata sa accepte ca normele impuse au devenit parte din Viata lor si deci sunt cat se poate de Reale si astfel, prin aroganta si ignoranta, ii ridiculizeaza sau condamna pe cei care aleg sa traiasca altfel. Ei ii preseaza si pe ceilalti sa se conformeze si servesc drept avertisment pentru cei care au de gand sa se rupa de Turma.
Astfel, cei putini, care ii controleaza pe cei multi, se folosesc de acest principiu, pentru a convinge masele sa se mentina pe aceeasi Linie.
Ceea ce oamenii isi fac unul altuia zilnic, cerandu-le celorlalti sa se conformeze normelor pe care ei le respecta orbeste, se numeste fascism psihologic (Politia Gandirii cu agenti in fiecare familie, pretutindeni in jurul nostru).
Agentii sunt atat de conditionati, incat cei mai multi dintre ei habar nu au ca sunt politisti fara salariu."Fac ceea ce este Bine pentru copilul meu", ii auzi justificandu-se.
Nu, faci ceea ce ai fost "programat" sa "crezi" ca este Bine pentru el.
Fiecare are rolul sau in procesul de intemnitare mentala, emotionala si fizica.Papusarii nu au altceva de facut decat sa traga sforile potrivite la momentul potrivit pentru a pune papusile umane sa danseze dupa cum le canta ei.

Cum pot face asta?
Simplu, ei dicteaza omenirii ce trebuie sa "invete", prin ceea ce numim noi cu mandrie "Educatie", sau ceea ce ei considera ca trebuie sa stim, prin "stirile" fabricate de ei in propria lor mass-media.
Astfel, ei dicteaza turmei, care nu Gandeste si nu Contesta in nici un fel ce anume sa creada despre Sine, despre alti Oameni, Viata, Istorie si evenimente curente.
De indata ce sunt stabilite Normele Societatii, nu mai trebuie controlati ziaristii, reporterii sau oficialii guvernamentali.

Fiecare isi ia "Adevarul" chiar din acele Norme si astfel ridiculizeaza si condamna automat pe oricine ofera o alta viziune asupra Realitatii...

Odata ce se detine Controlul asupra a ceea ce este considerat Normal, intregul Sistem ruleaza practic la modul automat.

Autosupravegherea Turmei Umane merge dincolo de oamenii in uniforme sau oficialii guvernamentali, incepe cu parintii Conditionati care isi impun regulile lor, copiilor, si exercita presiuni asupra lor pentru a urma Normele lor religioase, politice, economice si culturale.
Nu exista exemple mai elocvente decat acelea in care parintii insista sa ia decizii cu privire la casatoriile copiilor lor, aranjate prin prisma Religiei lor hilare.

Crearea de Norme Mentale si Emotionale, care inrobesc 99% din Omenire, continua fara incetare prin modalitati din ce in ce mai subtile.

Multi copii nu accepta Religia, dar o urmeaza pentru ca ei nu doresc sa isi supere familiile..

Exista de asemenea o Teama aproape Universala de ceea ce ar spune oamenii despre o anumita versiune a Realitatii sau despre un alt Mod de Viata.

Cei care doresc sa se rupa de Turma, se tem de ceea ce pot spune parintii, prietenii si colegii de munca, adica exact oameii care sunt conditionati de Sistemul de Norme impuse.
Pentru ca numarul celor care controleaza efectiv Omenirea nu este suficient de mare pentru a supraveghea intreaga planeta, a trebuit creata o structura in care Oamenii sa se controleze pe ei insisi prin Impunere Mentala si Emotionala.
De indata de Turma isi aplica siesi mentalitatea proprie, se trece la o a treia faza in aceasta intemnitare a Constiintei Umane.Sunt create anumite grupuri in interiorul Turmei pentru ca apoi sa fie provocate dispute intre ele, si asta prin crearea de sisteme de credinta diferite si provocarea starilor conflictuale intre ele.Aceste sisteme de credinta sunt cunoscute ca Religii, partide politice, teorii economice, tari, culturi etc...Ele sunt percepute ca "opuse" cand, de fapt, sunt aceleasi.

Viziunea Realitatii si a Posibilitatii din interiorul bulei sociale, este atat de limitata incat nu contine Elemente Opuse.

In ce consta spre exemplu, diferenta intre un preot crestin si un rabin sau preot musulman, hindus sau vreun discipol al lui Buddha care isi impun credinta asupra copiilor lor si ai altora?
Niciuna, deoarece credinta pe care ei urmaresc sa o inradacineze poate fi usor diferita insa aceasta diferenta este de cele mai multe ori imperceptibila, tema generala este mereu aceeasi, impunerea Credintei sau a convingerilor unuia asupra altuia.
Ce ai face daca dintr-o data ai realiza ca tot ceea ce Cunosti, tot ceea ce ai Invatat
de-a lungul anilor petrecuti in scoala si in Viata, se demonstreaza a fi fals?
Cum a fost posibil acest lucru?

Foarte simplu, mai intai trebuie incatusata Mintea Umana intr-o Credinta rigida si un simt limitat al Realitatii pentru a obtine astfel Turma..nu are prea mare importanta care sunt credintele, atata timp cat ele sunt rigide si descurajeaza Gandirea Libera si intrebarile de bun-simt..crestinismul, iudaismul, Islamul, hinduismul si celelalte religii contribuie si ele din plin la inrobirea Umana in timp ce proclama "Adevaruri" diferite.
Ii incurajezi pe cei care urmeaza aceste credinte rigide sa le impuna si celorlalti si sa le faca Viata foarte dificila si neplacuta celor care nu se conformeaza sau care pun intrebari.
Aduci aceste credinte in conflict, asigurandu-te astfel de existenta disensiunilor si apoi de usurinta in controlul lor.
In timp ce oamenii sunt preocupati sa lupte pentru a-si impune credintele si opiniile lor asupra celorlalti, ei nu sesizeaza ca cei care de fapt Controleaza totul ii manipuleaza precum papusarii.
Oamenii sunt ca moliile care bazaie in jurul Luminii, fermecati de credinta lor religioasa, de scorurile la fotbal, de ultimele episoade ale vreunei telenovele sau de pretul unei beri incat nu observa Adevaratele Schimbari din jurul lor.

"Cel care controleaza Trecutul, controleaza Viitorul, cel care controleaza Prezentul, controleaza Trecutul" (George Orwell)

"Istoria este o Minciuna acceptata de comun acord" (Voltaire)

Tot ceea ce astazi credem ca Suntem si modul in care privim Realitatea se bazeaza in mare parte pe credinta noastra in ceea ce s-a petrecut in Trecut.
Prin urmare, daca vrei sa manipulezi simtul Realitatii la oamenii de astazi, tot ce trebuie sa faci e sa rescrii si sa "remodelezi" ceea ce in mod hilar numim Istorie.

SURSA :

Sa zambim cu Kusturica.

2012-02-11T23:47:00.002+02:00

Frunzarind web'ul, imi sare in ochi o piesa mai veche a trupei No Smoking Orchestra , trupa condusa de regizorul sarbo-croat Emir Kusturica. Cine i'a vazut filmele, stie ca ironia e una dintre trasaturile lui fundamentale.
Iata o piesa mai veche a celor de la No Smoking Orchestra. Bestiala !

Enjoy ! :)

In the beginning at the boring time
Back in 1999
The man killed the line
Between punishment and the crime

On the planet earth
There was no more fun
No sex no drugs no rock'n'roll :))
All music turned to a fashion show

White man had british pop
And black man had soul
But no, not a drop of a blood
'cause video killed the rock'n'roll

And god said "oh my god!"
What's happened to the human being
What's happened to my lovely creature
They all become a cold machine
No more love no more power
Machine without gasoline
Wake up wake up crowd
Wake up from your boring dream

There is lighting
There is thunder
What's up with you i wonder
Lift your shoulders
Stamp your feet
Produce the extra protein
I'am gonna hit you hit you hit you hit you
Hit you with my rythm stick
So let there be light
Let there be sound
Let there be a music devine
It's unza unza unza unza time

White man had british pop
And black man had soul
No, not a drop of blood
'cos video killed the rock'n'roll

And god said "oh my god"
What's happen to the human being
Wake up wake up crowd
Wake up from your boring dream

There is lighting
There is thunder
What's up with you i wonder
Lift your shoulders stamp tour feet
Produce the extra protain
I gonna hit you hit you hit you hit you
Hit you with my rythm stick

So let there be light
Let there be sound
Let there be a music devine
It's unza uzna unza unza time

Asa'i ca traim intr'un sistem de rahat ?

Wake Up !

2012-02-09T19:01:00.000+02:00

I know you're out there. I can feel you now. I know that you're affraid. You're affraid of us. You're affraid of change. I don't know the future. I didn't come here to tell you how this is going to end. I came here to tell you how it's going to begin. I'm going to hang up this phone. And then I'm gonna show this people what you don't want them to see. I'm gonna show them the world. Without you. A world without rules and controls, without borders or boundaries. A world... where anything is possible. Where we go from there is a choice I'll leave to you.

It's time to wake up! Since you were a little child, you have been told what you can not do. You may not like, you can not his daughter, you will not be allowed to do that, or this or that. Fy fy! Naughty boy, naughty girl! No, no! Do not do like that! Other beliefs and convictions have etched themselves in and managed to eat up much of what is you.

Therefore, you doubt yourself now. So do you see yourself as a very limited person. Therefore, you expose what you basically need to do because you are still afraid of acid attacks.

You do not know what you want because it has never been available to you. You are not actually aware of what you CAN do because you've always heard about what NOT to do. You have been forced to suppress your inner needs and dreams. The fact that you have not gone into action, that is, your passive attitude has been reinforced over many years and has become a part of your identity. In this way, you do not dare to take the necessary steps to ensure you get a better life today.

How often do you really puts things? All too often!

You live a life of quiet desperation, searching for something you do not know what is. You fill your life with your shit because you think it makes sense. You spend hours in front of meaningless television program that gives zero value. You agree being with people who are equally desperate and frustrated as you, in order to verify your fake self.

It has become a life mission for you to do like everyone else to make you fit in, that you will not be stepping on some toes.

Know that you are every day being exploited and cheated by those who offer up a false truth. A false truth that soothes your inner pain and emptiness. You are led to believe that the new shoes, new car or a new boyfriend is the solution. You are constantly being enticed to have a desire to be better and to be someone other than you are.

You become addicted to smoking, alcohol, drugs or other people's attention because it makes you feel a moment's satisfaction. But this is short-lived and you will soon need more.

In the same way that you think the accident is something that only happens the second, you think deep down, that happiness is also something that happens to others. You go around and are convinced that you are not good enough, valuable enough or deserve to live out your innermost dreams. Until you wake up, you will remain a man who does not know what you want and living on someone else's terms.

But be aware that you can do EVERYTHING. Focus now on what you can do instead of focusing on what you can not do.

The truth ...

The truth is in you, but you have been taught that if you know something, you must have experienced it through the senses. This view restricts you. If I say to you that you do not need to experience through the senses that something is going to be a truth, you doubt it? You think you know something just because you have experienced it through the senses. This is an illusion. Once you experience with your senses is nothing but a confirmation of something you already know.

But because you think you have to experience through the senses for it to be true, you will always doubt. And you doubt the most is yourself.

How many times have you done something you thought you could not? Often. It turns out that you can anyway because you just did. Therefore, it is true, you experienced it so! However, since you just did it, it was the one truth even if you have not discovered it before now. It has always been true! You have always been able to do it without you knowing it.

Therefore you should never doubt yourself. You will never believe, but you should know that you already know. The truth is in you anyway and you have to understand that it's there, regardless of the fact that you have to experience it first.

What if you got a second chance? What if you could go back to any stage in your life, with the wisdom, self-confidence and the experience you have today. What would you do differently? Probably a lot.

But think about. You already have a second chance! You can already begin to live as if you went back to an earlier stage now. It's never too late! You're just going to have to wake up and realize that you're already where you want to be, you already can. But for you to perceive it as true do you think you need to experience it. So go around and think that you can not.

Wake up!

Actiunea umana.

2012-02-06T18:04:00.000+02:00

In cele ce urmeaza, vom utiliza conceptul de actiune ca un concept primitiv.
Este suficient daca intelegem ca o multime este o colectie de elemente, si sa intelegem sensul relatiei de aparteneta la o multime. Tot asa, o actiune este este un concept nedefinit riguros.
Se presupune ca o actiune umana implica o transformare: un obiect supus unei transformari isi schimba proprietatile sau relatiile cu alte obiecte.
Conceptul de acţiune umana este delicat şi nu vom încerca aici să intram în detalii privitoare la diferitele posibilităţi de a descrie acţiuni şi nici în chestiunile privitoare la înţelesul acţiunilor.

Sa presupunem ca planeta noastra, Terra, o fost creeata, prin fortele Universului, decorata, populata.
Toate lucrurile functioneaza conform tipar universal, bine stabilit, precum e stabilit ADN'ul uman, animal, ecosistemul, etc. Fara greseala ! Ca un ceasornic.
Toate pana cand...pana cand o specie obscura, parte al acestui intreg perfect, decide sa ALEAGA. Sa aleaga constient si independent!
Oare independenta, independenta de restul intregului, actiunea ce'o pune in miscare, nu implica o transformare ulterioara, dupa care totul, intregul, sa nu'si schimbe cursul ulterior ?
Oare a interveni in miscarea ceasornicului nu atrage dupa sine consecinte ?
Cat de constienti suntem de actiunile noastre ?

Iata lucrurile creeate. Universul, Dumnezeu, you name it whatever you want ! - le'a creeat.

Iata actiunea umana:

Luati dar aminte. Suntem ceea ce facem ! Si raspundem pt ce facem. Totul are un efect, credeti sau nu !

NLP = Programarea Neuro Lingvistică

2012-02-05T09:25:00.003+02:00

Mişcare ce foloseşte tehnici de psihologie aplicată pentru manipulare. NLP vine de la Neuro-Linguistics Programming adică Programare Neuro Lingvistică.
Dacă vom căuta definiţia manipulării în DEX vom găsi următoarele sensuri figurative pentru sinonimul său „a manevra“:

fig. A face uz de diverse mijloace (incorecte) pentru a atinge un anumit scop.

fig. Mijloc de a acţiona în vederea atingerii cu orice preţ a unui scop.

(Fig.) Uneltire, intrigă, maşinaţie. [Cf. fr. manoeuvre, rus. manevr, germ. Manöver Fig. A întrebuinţa diverse mijloace (incorecte) pentru a reuşi într-o acţiune.

(Fig.) A unelti.

Iată cum descriu nlp-iştii NLP-ul:

Programarea neuro-lingvistica (NLP) este o metoda de eficientizare a comunicarii si de modificare a comportamentului, ale carei principii se bazeaza pe cunostinte din domeniile programarii, teoriei informatiei si teoriei comunicarii, cît si pe cunostintele de psihologie normala si clinica, avînd la baza ceea ce autorii numesc modalitati sau submodalitati senzoriale, care nu sînt altceva decît sisteme bazate pe reprezentari.

Exista trei modalitati senzoriale principale: vizuala, auditiva si kinestezica, în cadrul acestora functionînd mai multe submodalitati care nu sînt altceva decît forme prin intermediul carora creierul uman precizeaza informatiile.

Esenta metodei este de a-i lasa subiectului posibilitatea de a actiona voluntar asupra acestor sisteme de procesare psihica.

Sistemul NLP – elaborat de Richard Bandler si John Grinder în 1976 – s-a dovedit util pentru optimizarea comportamentului (la sportivi, artisti, astronauti) pentru perfectionarea învatarii, medierea conflictelor, în domeniul comunicarii interpersonale si intrapersonale, ca si în rezolvarea comportamentelor indezirabile.

Practic, sunt foarte putine domenii în care NLP sa nu-si fi adus o contributie considerabila. În cadrul programarii neuro-lingvistice sunt prezentate tehnici simple de autoreglare si autoconducere ale creierului si ale starilor psihice, avînd ca obiectiv modificarea voluntara a experientelor de care nu sîntem multumiti.

Principiile fiind foarte simple, tehnicile NLP pot fi aplicate de orice persoana, sistemul fiind perfectibil, prin adaugarea unor inovatii. Observînd modul în care functioneaza oamenii si calculatoatele, Richard Bandler ajunge la concluzia ca oamenii functioneaza perfect, chiar daca acest lucru nu le este lor sau altora pe plac.

Ei executa perfect ceea ce s-a programat, cu mijloace lingvistice, pe creier. Dupa opinia sa, tulburarile în comportament sînt deficitare în programarea mentala.

Programarea neuro-lingvistica permite corectarea comportamentelor nedorite si este un instrument eficient în realizarea unei personalitati integrate, autorealizate, structurate.

Toată literatura NLP este plină de tehnici de manipulare, de mijloace necinstite de a te forţa să faci ce vor practicanţii acestei mişcări.
De aceea îi şi spune „programare“, cu sensul de planificare, control, manipulare.
Deşi aparent nevinovată şi cu obiective frumoase, NLP-ul reprezintă o colecţie de tehnici de manipulare a celorlalţi şi de modificare a propriului comportament asemănătoare unei cutii de chibrituri date în mâna unui copil mic.
Dat în mâna unei persoane cinice şi fără morală, va genera sigur probleme.
Dacă Însuşi Dumnezeu respectă liberul arbitru al celor pe care i-a creat şi nu intervine nici peste cei necuraţi şi răi, deşi are puterea de a o face, lăsându-le inclusiv libertatea de a greşi, atunci vă daţi seama de partea cui sunt cei ce practică NLP-ul, dacă vor să altereze, să manipuleze, să “programeze”. De ce oare s-a supărat Dumnezeu când David a făcut recensământul poporului evreu? De ce le-a trimis pedeapsă mare?
NLP-ul, datorită eficienţei cu care se laudă, a atras persoane interesate de controlul celorlalţi, de magie, disperate. Sunt persoane violente şi fără scrupule. Se recrutează din rândul practicanţilor de Yoga, a sectanţilor, a familiilor dezorganizate şi rătăcite.

Provine din Psihologia aplicată, mai precis din Sugestologie şi Hipnoză Ericksoniană. Este un sistem comercial de instruire, bazat pe certificări naţionale şi internaţionale.

Sursa :

Great Spirit, teach me Your Laws

2012-02-04T16:04:00.000+02:00

"The Natural Law will prevail regardless of man-made laws, tribunals, and governments." --Traditional Circle of Elders, NAVAJO-HOPI Joint Use Area The Great Spirit made Laws by which Man needs to live.
These Laws are just and are about living in harmony.
Man has passed many laws that say it is okay to do things.
Many of these man-made laws are out of harmony with the Laws of the Great Spirit. These man-made laws will cause trouble for the human being if they are out of harmony with the Laws of the Creator.

The Five Stages of Collapse

2012-02-02T19:00:00.000+02:00

Elizabeth Kübler-Ross defined the five stages of coming to terms with grief and tragedy as denial, anger, bargaining, depression, and acceptance, and applied it quite successfully to various forms of catastrophic personal loss, such as death of a loved one, sudden end to one's career, and so forth. Several thinkers, notably James Howard Kunstler and, more recently John Michael Greer, have pointed out that the Kübler-Ross model is also quite terrifyingly accurate in reflecting the process by which society as a whole (or at least the informed and thinking parts of it) is reconciling itself to the inevitability of a discontinuous future, with our institutions and life support systems undermined by a combination of resource depletion, catastrophic climate change, and political impotence. But so far, little has been said specifically about the finer structure of these discontinuities. Instead, there is to be found a continuum of subjective judgments, ranging from "a severe and prolonged recession" (the prediction we most often read in the financial press), to Kunstler's "Long Emergency," to the ever-popular "Collapse of Western Civilization," painted with an ever-wider brush-stroke.

Continuarea AICI:

Taina Tainelor.

2012-01-28T11:56:00.002+02:00

Articolul se doreste a fi o relatare biblica si istorica detaliata a modului, timpului si locului in care paganismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum si a motivatiei care a stat la baza acestui amestec.
Incepand de la primele zile ale existentei Babilonului si de la legendele care i-au inconjurat pe Nimrod, Semiramida si Tamuz, sunt urmarite anumite obiceiuri si ritualuri in diferitele lor evolutii, furnizind astfel chei prin care se dezleaga „Taina"!
Adevarata Biserica, de exemplu, este asemanata cu o mireasa, cu o fecioara curata, cu o femeie fara pata si ireprosabila, insa, intr-un contrast izbitor, sursa ei, este zugravita ca o femeie necurata, o femeie manjita, o curva. Daca este corect sa aplicam acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar ca el se poate referi doar la o biserica manjita si decazuta ! Cu litere majuscule, Biblia o numeste „Taina Babilonului".

Cand a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul, ca oras si imperiu, fusese deja distrus si lasat in ruine, dupa cum prevestisera profetii Vechiului Testament.
Insa conceptele si obiceiurile religioase care si-au avut originea in Babilon au continuat si au fost bine reprezentate in multe din natiunile lumii.
Care a fost insa religia Babilonului antic ?
Cum a inceput totul ?
Ce semnificatie are aceasta in era moderna ?
Cum se leaga toate acestea de ceea ce a scris Ioan in cartea Apocalipsei ?

Continuarea AICI :

Insemnarea sclavilor .

2012-01-26T20:48:00.001+02:00

Inca din cele mai vechi timpuri, animalele foloseau trucuri vizuale, sonore sau de comportament pentru a impresiona, atrage partenere sau intimida pradatorii.
Astfel s-au dezvoltat Comportamentele mimetice, exhibitioniste sau agresive.
Oamenii Primitivi nu au scapat de acesta meteahna si au folosit aceleasi trucuri pentru aceleasi scopuri. Astfel ei au inceput sa se vopseasca, sa se tatueze si sa poarte ornamente exhibitioniste (pene, masti, coliere de scoici sau dinti, etc) si chiar mai mult de atat, au inceput sa se comporte teatral si sa dezvolte ritualuri misterioase, de neinteles dar impresionante vizual.

In timp, aceste insemne ce caracterizeaza oamenii cu slabiciuni morale si probleme comportamentale ce au devenit "conducatorii" autoimpusi, au trecut de asemenea la oamenii ce ii serveau. Astfel, proprietatile (sclavii) au fost si ele insemnate cu bratari (catuse), zgarzi (coliere sau lanturi) si cercei sau alte accesorii.
Odata cu acumularea bogatiilor, aceste insemne au fost confectionate din materiale "pretioase" (aur, argint, jad, etc.) ajunse la mare pretuire, sclavii purtatori devenind mandri de ele.

In paralel, Scolile Initiatice si-au ales insemne pe care le purtau inscriptionate pe bijuterii, pe obiecte de valoare sau direct tatuate pe piele.

Aceste peceti/stampile, sunt insemne de proprietate si arata ca purtatorul apartine unei grupari sociale (Scoala filosofica, Religie, etc.) sau unui ordin politic (nobil feudal). Mai apoi din peceti s-au dezvoltat blazoanele nobiliare pe care si astazi le putem observa la majoritatea caselor regale.

O alta forma de insemnare a proprietatii este cea militara, care arata carui stindard apartine fiecare ostean. In traditiile noastre s-a pastrat amintirea Zmeului (flamura militara) si Balaurului (Dracul, sarpele de panza cu cap de lup de bronz). La armatele moderne, pe langa steagul unitatii mai exista si insemnele de arma. Tot in armate, diversele crime infaptuite la ordinul stapanilor (Statul Major) sunt recompensate cu medalii si decoratii.

In Statele moderne, fiecarui copil nou-nascut i se atribuie un Certificat de Nastere prin care ii este recunoscuta apartenenta de Statul emitator.
La maturitate, certificatul este inlocuit cu un act de proprietate numit carte de identitate sau pasaport, fara de care individului nu i se recunosc drepturile si fara de care nu poate detine absolut nici o proprietate.

Corporatiile folosesc logo-uri, pentru a-si insemna produsele si sclavii
moderni - salariatii, prin uniformele inscriptionate pe care ii obliga sa le poarte. Deasemenea, salariatii mai sunt obligati sa poarte carduri de identitate si insigne, prin care le este certificata apartenenta la compania respectiva.

Fanii si fanaticii se leaga de bunavoie si nesiliti de nimeni prin comportament, insemne, haine, tatuaje, de catre idolii lor: vedete media sau sportive.
Uneori boala ce ii macina ii duce la automutilare prin operatii "estetice" si implanturi, si isi deformeza corpul pentru a semana cat mai mult cu Stapanul neimpus.
Sportivii si suporterii aleg sa se puna in slujba cluburilor ce ii detin, sau a simbolurilor (oras, comunitate, Stat) pe care le sustin.

In alte cazuri, oamenii isi aleg Stapani din domeniul emotional, cum ar fi Zeii Iubirii si Fericirii (hipiotii) sau Zeii Depresiei (Emo).
Altii aleg ca Zeu, Banul (bancherii), Profitul (capitalistii), eliminarea Extremelor (comunistii), Haosul (nihilistii), puritatea rasiala (arienii si semitii), superioritatea rasiala (nazistii) si toti isi aleg diverse semne ale apartenentei lor la aceste ideologii ce le stapanesc Mintile si le orbesc Judecata.

Societatile mai mult sau mai putin secrete si initiatice, oculte, mistice, acorda diferite insemne membrilor lor prin care le este atestata apartenenta la un anumit nivel de Gandire sau o anumita forma de Initiere.

Intr-o Lume de Sclavi ce se insemneaza singuri cu inele, cercei, bratari, lanturi, tatuaje, diplome, certificate, insigne, medalioane, etc., si sunt mandrii de insemnelele lor, fiecare om are mai multi Stapani pe care ii slujeste si cu cat are mai multi Stapani cu atat are mai multe insemne, iar noi nu putem sluji la mai multi Zei.
In zilele noastre, sa nu porti Semnul Sclaviei (orice fel de insemn) este semnul ca il slujesti pe Dumnezeu, este semnul ca ai evoluat de la omul Primitiv la OM.

Asadar il intreb pe prietenul meu cel mult prea insemnat cu simboluri initiatice si ale organizatiilor pe care le slujeste, cine este mai aproape de Dumnezeu: cel cu 1.000 de Stapani sau cel Fara de Insemne?
Caci semnul diavolului nu se afla numai pe maini (inele si bratari) ci si in frunte (piercinguri, punctul hindus) si in toate partile corpului: in piept (decoratii), la gat (medalii, lanturi, coliere, zgarzi), pe piele (tatuaje), pe reverul de la haina (insigne), pe incaltaminte si haine (logo-uri), in portofel (bani, carduri, acte), pe peretii caselor (diplome, icoane, cruci), peste tot...

Sursa:

Ingeri.

2012-01-25T00:17:00.003+02:00

Suntem obisnuiti, conform educatiei de sorginte catlolica sau ortodoxa, in principal dar nu numai, ca tot ce nu se incadreaza in cadrele noastre de receptie si interpretare inguste, ori ofenseaza ori sperie.
Sa vorbim putin despre ingeri.
Ingerii sunt aratarile alea ceresti, avand enshpe mii de aripi crescute din coloana vertebrala , care canta frumos din arfe. Cum arata ? De unde naiba sa stiu ? I'or fi vazut cineva vreodata, anyway ?

Cica ingerii astia cantau in coruri slava lui Dumnezeu. Si'i inteleg. Aveau motive. Totul era perfect, functiona matematic, cum scrie sfanta CARTE !
Dupa ce lumea a decazut, parca n'au mai avut aceleasi motive sa zdrangane la arfa. Ba...chiar protestau ca legea naturala, aia divina nu mai functiona dupa tipar....
Da cine'i asculta?.....
Oamenii aveau alte trebi...
De la o vreme, ingerii s'au plictisit al dracu'. Si'au inceput sa protesteze. Urland ! Pt ca NIMENI nu'i mai asculta....

Sa'i ascultam asadar , intr'o sfanta psaltire:

Oldest dream without a dream
Cold but sweet and tempting
As I look into those eyes long gone
And it feels like you were still a part
Of this restless world
From beyond you reach out for my hand
Come closer follow me

Are you willing to pay the price
To see what the future will bring
Here in the place where the weak become strong
And the lowest of life become kings
All are lost in euphoria
No failure or earthly disease
Glorious and proud, stands the beggar now crowned
Who once lived a life on his knees

Tonight I hear you whisper
Deep inside within my head
Tonight I see familiar faces
Voices of the dead calling me

Are you aware of the hate and the greed
That would fall forever from you
Do you believe that this mortal coil
Is the only path you can choose
Memories of life
Memories of death
Right here its all the same
So come on over to the other side
And let go of this life of pain

Tonight I hear you whisper
Deep inside within my head
Tonight I see familiar faces
Voices of the dead calling me

So my friend don't leave me now
There's nothing I would miss here
Let me join the cirle now and teach me how to fly
Love and hate, lust and joy
I have seen it all here
So lead me through and light my path
Embrace me as I die

Multumesc Inspectoratului General al Politiei

2012-01-23T21:18:00.004+02:00

Multumesc Inspectoratului General de Politie pt vizita. Asta demonstreaza ca am ajuns incet in lumea buna.

Din vizita asta se desprind cateva ipoteze:

1. Baietii s'au plictisit sa citeasca bloguri de rahat cum ar fi blogul lui Udrea, sau al lui Ponta si mi'au tras o vizita, alarmati de nivelul la care a ajuns IQ'ul lor.

2. Baietii n'au citit pana acum bloguri, ca fiind militieni, nu stiau sa citeasca. De aceea, pana sa ajunga sa inteleaga despre ce scriu aici, sa citeasca in prealabil blogurile lui Udrea sau a lui Ponta, sa'si antreneze neuronii.

3. Blogul mi'a fost accesat de Costel, cainele de companie, la rugamintea ofiterului de serviciu, care nu stie cum functioneaza internetul.

4. Ca sa nu uite pe unde au mai dobandit inca o legatura neuronala noua, sa dea un bookmark, astfel nu vor mai nimeri pe blogul lui Udrea.

5. S'ar putea sa fi fost accesat de femeia de servici, care vrea sa demonstreze ca exista cineva inteligent si la Inspectorat.

Calde salutari !

Statul ca Big Brother

2012-01-22T10:15:00.001+02:00

Originea denumirii de Big Brother este celebra distopie a lui Orwell, 1984. Ea desemnează acolo pe tătucul omniscient ce decide minuţios destinul tuturor supuşilor. Este clar că ficţiunea 1984 a aproximat binişor situaţiile istorice în care s-au găsit oamenii prinşi sub năpasta comunismului. Însă trebuie mers mai departe şi afirmat cât se poate de răspicat că între comunism şi organizările politice care nefericesc lumea recentă nu este o diferenţă categorică, ci un continuum. Iar elementul comun este statul, adică, organizaţia care deţine în exclusivitate (monopolist) dreptul de a impozita şi de a legiui. Un periplu relevant şi fascinant prin acest continuum este teoria comparată a socialismelor de tip rus, social-democrat, conservatorist sau al ingineriei sociale pe care o face Hans-Hermann Hoppe în a sa Teorie a socialismului şi capitalismului. Statul este o revoltă împotriva firii, pentru că oamenii sunt liberi prin natura lor iar statul este din altă lume decât cea a libertăţii, cu principiul său de eliminare a celuilalt.

Continuarea AICI.

Cauzalitate

2012-01-20T18:54:00.001+02:00

Stiu, stiu.
Va plictisesc cu prea multa filosofie. Insa fara ea, cum am mai putea percepe macar frumusetea universului in care vietuim ? HM ?

Let's see:

Merovingian: Here he is at last: Neo, the One himself. Right? And the legendary Morpheus. And Trinity, of course, si belle qu'elle me fait souffrir. I have heard so much, you honor me. Please, sit, join us. This is my wife Persephone. Something to eat? Drink? [chuckles] Of course such things are contrivances, like so much here. For the sake of appearances.

Neo: No, thank you.

Merovingian: Yes, of course. Who has time. Who has time? But then if we do not ever take time, how can we ever have time? [Twins smirk; Merovingian inhales, savoring the scent of his wine] Château Haut-Brion mille neuf cent cinquante neuf, magnificent wine. I love French wine, like I love the French language. I have sampled every language; French is my favorite. Fantastic language, especially to curse with. Nom de Dieu de putain de bordel de merde de saloperies de connards d'enculé de ta mère...it's like wiping your arse with silk, I love it.

Morpheus: You know why we are here.

Merovingian: [condescendingly] I am a trafficker of information, I know everything I can. The question is, do you know why you are here?

Morpheus: We are looking for the Keymaker.

Merovingian: Oh yes, it is true. The Keymaker, of course. But this is not a reason, this is not a why; the Keymaker himself, his very nature, is a means, not an end, and so to look for him is to be looking for a means to do...what?

Neo: You know the answer to that question.

Merovingian: But do you? You think you do, but you do not. You are here because you were sent here, you were told to come here and then you obeyed. [chuckles] It is of course the way of all things. You see, there is only one constant, one universal, it is the only real truth: causality. Action, reaction. Cause, effect.

Morpheus: Everything begins with choice.

Merovingian: No. Wrong. Choice is an illusion, created between those with power and those without. Look there, at that woman. My God, just look at her. Affecting everyone around her; so obvious, so bourgeois, so boring. But wait. Watch, you see, I have sent her a dessert...a very special dessert. I wrote it myself. It starts so simply; each line of the program creating a new effect, just like...poetry. First, a rush. Heat. Her heart flutters. You can see it, Neo, yes? She does not understand, why? Is it the wine? No...what is it, then, what is the reason? But soon it does not matter. Soon the why and the reason are gone, and all that matters is the feeling itself. And this is the nature of the universe; we struggle against it, we fight to deny it, but it is of course pretend, it is a lie. Beneath our poised appearance, the truth is we are completely out of control. [inhales] Causality. There is no escaping it. We are forever slaves to it. Our only hope, our only peace is to understand it, to understand the why. Why is what separates us from them, you from me. Why is the only real source of power, without it you are powerless. And this is how you come to me: without why, without power, another link in the chain. But, fear not, since I have seen how good you are at following orders, I will tell you what to do next. Run back, and give the fortune-teller this message: her time is almost up. [stands] Now, I have some real business to attend to, so I will bid you adieu and goodbye.

Neo: This isn't over.

Merovingian: Oh yes it is. The Keymaker is mine and I see no reason why I should give him up. No reason at all.

Persephone: Where are you going?

Merovingian: Please, ma cherie, I have already told you: we are all victims of causality. I drank too much wine; now I must take a piss. Cause and effect. Au revoir.

Sclipitor, nu ?

Hunter Gatherers And The Golden Age Of Man

2012-01-19T19:03:00.001+02:00

When I say hunter gatherers, you think nasty, brutish and short, and that's a misconception that's kept us in an exhausting race we can't win for 10,000 years.
They're actually generally well fed, have more time off, and better sex lives than most of us protestant work ethic fools.
The hamster wheel of our lives keeps us lunging for the dangling carrot, unaware that somewhere in a remote desert, in a land so desolate that our ancestors thought it unworthy of seizure, there are men and women with easily-filled stomachs napping and socializing as we spend our lives in toil.
Hunter gatherers still live largely-to the extend that we allow them -as they have since the dawn of man.
When we conjure up such a life in our minds, it is not lined with confetti and fireworks. We think of cold, hungry, malnourished, and generally deprived people living in squalid dwelling in remote wastelands.
We pity them, and certainly don't want to be like them. Perhaps we throw money in the collection basket in the hope of someone brightening their lives.After all, our civilization provides us with modern health care and plenty of food. We've landed men on the moon and harvested the power of the atom. We communicate across the globe in the blink of an eye and our buildings stretch up impossibly high into the sky. These are impressive feats indeed.
There are many things hunter gatherers have never done that we have, but in some ways their privileged lives put us to shame.
Besides rarely going hungry and easily meeting their limited wants, they outclass us in a number of ways.
Imagine being part of a society with are no taxes, politics, leaders, bosses, 9 to 5 jobs, little crime, and no rich or poor people.

Continuarea AICI :

Piramida apatiei sociale

2012-01-18T18:10:00.000+02:00

Observam ca exista o apatie sociala, o boala a spiritului luptatorului. Traim intr-o era cand "motivational speakers" fac averi vanzad speranta. De ce o parte din oameni uneori sunt reticenti cu privire la informatiile care le pot schimba perceptia despre realitate si scara de valori ? Sunt mai multi factori care actioneaza negativ asupra acestora. Sa-i dezbatem pe rand, unul cate unu.

Escapismul
Escapismul este varful piramidei motivelor apatiei sociale. Lumea este atat de groteasca incat tinerii prefera sa se refugieze in Second Life si World of Warcraft (si tot felul de alte mizerii virtuale de chipurile socializare). Escapismul social este datorat complexului mesianic impus de religie si filme, respectiv vine Iisus sau Bruce Willis si ne salveaza pe toti. Virusul mental spune "nu fa tu nimic, munceste si distreaza-te ca sunt unii care or sa te salveze la o adica". Tot asteptam salvatori de neam, de rasa si de glob. In SUA, din acesta cauza Obama a ajuns presedinte, a pozat in salvatorul mesianic. Obama a vandut speranta, oamenii mergeau sa-l vada pe Obama ca sa fie fericiti, sa fie motivati ca sa poata muncii din nou. Obama este doar un motivational speaker. Discursurile lui Obama nu ofereau solutii, ofereau doar sperante. Nu se focusa pe cum sa facem se focusa doar pe ce sa facem - e o mare diferenta, una e sa stii ce vrei, alta cum sa obtii si daca este macar posibil !

Totodata multi oameni datorita stresului pe care il poate creea adevarul gol evita voit sa-l afle ; uneori mintea si psihicul acestora inventeaza mecanisme si motive prin care se vor sustrage din calea informatiilor. Evreii datorita preotimii viclene au pierdut o gramada de ocazii de a se rascula impotriva Imperiului Roman intrucat ei isi tot asteptau un Mesia (si cand aparea unul nu-l recunosteau). Va indeamn sa cititi literatura masonica. Optimismul mesianic este o dulce amagire, un drog. Noi suntem cei pe care ii asteptam defapt !

Demoralizarea
Lipsa de perspectiva, confuzia, plictiseala, rutina, frustrarile de tot felul afisate la televizor (masini, bani, sex) si rutina stresului de zi cu zi (de la aglomeratia din trafic pana serviciul plictisitor) creeaza demoralizare. Yuri Bezmenov un spion rus care a fugit in occident in anii 80 explica clar planul de infiltrare al agentilor stangisti in toate structurile statului (invatamant, entertainment, media etc) care sub masca liberalismului impun de fapt un socialism pur - menit sa bage lumea intr-o stare puternica de demoralizare pentru a putea accepta orice. Vorbesc despre zdrobirea subtila pishicului la nivel social, razboiul invizibil. Generarea traficului infernal si a gropilor perpetue nu este intamplatoare, lucreaza bine de tot la creier si psihic iti suge timp si energie, te distrage.

Mandria Personala
Pe multi mandria personala nu ii lase sa recunoasca ca si-au trait majoritatea vietii intr-o mare iluzie si minciuna. Pe altii mandria personala nu ii lasa sa admita ceea ce vad intrucat nu vor sa fie luati in deradere de catre ceilalti pinguini care sunt mai mult sau mai putin in aceasta transa colectiva. In comunism nu erau elogii si stiri in ziare despre cat de bine traieste toata lumea ? In actualul sistem oamenii nu mai o viata, ci un stil de viata - artificialitatea este clara.

Comoditatea si superficialitatea induse de sistem
Un prim aspect este dat de catre o alta piramida si anume de piramida lui Maslow ce reprezinta o ierarhizare a nevoilor indivizilor. Noua Ordine Mondiala doreste sa creeze (prin media, prin noile scari de valori, prin scoala) indivizi care vor avea fals rezolvate necesitatile din aceasta ierarhie ; oameni blocati in material la cel mai jos nivel. Asadar atata vreme cat inca vor avea ceva de mancat, de lucrat si ceva titulatura pompoasa in job description nu se vor revolta prea mult. Al doilea aspect extrem de important il reprezinta timpul, munca si rutina despre care scriu pe larg aici.

Iar toate aceste aspecte nu duc decat la dezbinare.

Trebuie sa realizezi ca se vrea ca oamenii sa fie dezbinati, intr-o apatie sociala, dar trebuie sa fim alaturi unul de altul. Multi din comoditatea indua de sistem si din frica fraternizeaza cu agresorul si spun "au ce merită", "ce căuta acolo?" sau "a facut el ceva de a ajuns în situaţia asta!"... intrucat este o explicatie facila care ii ofera un fals confort mental. Astfel abuzul nu mai este abuz, ci eroarea sau sentinta este bine meritata... cititi carti de programare neuro lingvistica.

Sper sa va placa acest post si sa va ajute in dezbaterile verbale viitoare cu cei care inca nu vor sa se trezeasca (din cauzele mai sus mentionate).

Albert EinsteinThe ruling class has the schools and press under its thumb. This enables it to sway the emotions of the masses.

Sursa:

Ellen White, profetul fals.

2012-01-15T00:29:00.003+02:00

Iata litera Bibliei: Deuteronom 18. 22: " Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el. "

Doamna White şi adepţii ei pretind că a avut "duhul profeţiei" din decembrie 1844, până la sfârşitul vieţii, în August, 1915 – la 71 de ani. În aceşti lungi ani, a scris cam 20 de volume. În tot acest timp, a pretins că i s-a arătat viitorul şi a prezis ce se va întâmpla. Pretenţiile ei pot fi examinate şi puse la încercare.

Profeţii lui Dumnezeu prevesteau lucruri specifice care urmau să aibă loc; numeau persoane şi oraşe şi spuneau ce se va întâmpla cu fiecare şi când. Iosif a prezis că vor fi 7 ani de bogăţie şi 7 ani de foamete. (Gen. 41); Samuel i-a spus lui Saul că îi va fi luată împărăţia şi dată altuia (1 Sam. 15:28); Isaia l-a numit pe Cirus cu 200 de ani înainte ca acesta să se nască (Isa. 44:28); Ieremia a prezis căderea Babilonului (Ier. 51); Daniel a profeţit înălţarea şi căderea Babilonului, imperiului Medo-Persan, Greciei şi Romei (Dan. 2 şi 7); Isus a vestit distrugerea Ierusalimului (Mat. 24); Agab a prezis ce se va întâmpla lui Pavel la Ierusalim (Fapte 21:10, 11). Putem da zeci de astfel de cazuri.

Dar unde sunt prezicerile împlinite ale doamnei White din cei 70 de ani profeţii? Ce evenimente specifice a prezis că vor avea loc la date precise în locuri precise? Unde sunt aceste profeţii? Nicăieri în numeroasele ei volume.

La început, a îndrăznit să prezică puţine lucruri specifice dar au eşuat toate. După aceea, punea totul în termeni generali, fără nici o excepţie, neîndrăznind să numească concret persoane, locuri sau date. A prezis numeroase inundaţii, furtuni, cutremure, războaie, etc., toate în termeni generali. Oricine putea face asta în siguranţă, fără un dar al profeţiei.
Dacă avea într-adevăr duhul profeţiei, ar fi trebui ca aceasta să fie caracteristica uimitoare a cărţilor ei. În loc de asta, „Mărturiile” ei şi alte cărţi sunt dedicate în întregime problemelor personale, expoziţiunilor din Biblie şi subiectelor practice referitoare la conduita şi datoria creştină, ceea ce putea scrie şi un învăţător religios inteligent.
Odată, la începutul lucrării,a îndrăznit să prezică blestemul lui Dumnezeu asupra unei anumite persoane, Moses Hull. În 1862 era pe punctul de a renunţa la credinţa în adventism. Doamna White i-a scris: "Dacă continui cum ai început te aşteaptă mizeria şi durerea. Mâna lui Dumnezeu te va pedepsi cum nu-ţi va plăcea. Mânia lui nu va avea odihnă." ("Mărturii pentru biserică," Vol. I., p. 430, 431). Domnul Hull a trăit mulţi ani, până la o vârstă înaintată şi nu s-a împlinit nimic din ce i-a fost prezis. După aceea, a ameninţat pe mulţi dar întotdeauna în termeni generali.

Preziceri despre războiul civil

Războiul civil din 1861-65 i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea într-o postură dificilă. Nu puteau lua parte al război şi să ţină Sabatul. Erau ameninţaţi cu înrolarea. Şi acum ce? Eram unu din ei, în vârstă de 20 de ani – vârsta pentru a merge al război. Aşa că-mi amintesc cu precizie.
Trebuia făcut ceva. Speram ca doamna White să aibă o revelaţie. Şi a avut – mai multe chiar, cam 30 de pagini tipărite, cuprinse în Volumul I din "Mărturii pentru biserică." Atunci, citeam aceste revelaţii tare nerăbdători, cu speranţa că vom primi lumină. Am fost dezamăgiţi. Nu spuneau decât ceea ce ştiam cu toţii, în favoarea celor ce se opuneau guvernului şi războiului.
Era o încercare forţată de a spune ceva când n-avea nimic de spus. Citite în lumina de azi, se pare că mergea pe ghicite şi se înşela în mare parte.

Spune "Era necesar să se spună ceva" ("Mărturii," Vol. I., p. 356). Ni se adresa în întregime nouă, o mână de oameni în număr de vreo zece mii, jumătate din noi femei, fără nici o influenţă în guvern sau în război. Profeţii Bibliei mergeau direct la rege şi-i spuneau cum să ducă războiul şi care va fi rezultatul. Profetul nostru nu avea un astfel de mesaj.
Ea spune: "Pe 4 ianuarie 1862, mi s-au arătat unele lucruri referitoare la naţiunea noastră" (p. 253). În întregime, e o critică ascuţită la adresa administraţiei lui Lincoln şi a conducerii războiului. fiecare mişcare fusese greşită şi se profeţea doar înfrângerea. Dar verdictul istoriei este că Lincoln a fost unul din cei mai înţelepţi şi mai de succes oameni care a condus vreodată o naţiune prin criză. Întreaga lume îl onorează. Cu toate şansele împotriva lui la început, a dus războiul spre o victorie glorioasă, a păstrat unificarea, a eliberat sclavii şi a adus beneficii chiar şi sudului. În timpul orelor întunecate ale acelei bătălii cumplite, cum ar fi avut nevoie de încurajarea unui profet al lui Dumnezeu, dacă exista vreunul, după cum pretindea doamna White. Dar întregul ei mesaj conţinea opoziţie, găsire de vină, condamnare şi o profeţie de înfrângere şi eşec final – exact ce s-a întâmplat cu adversarii lui Lincoln şi a modului în care a condus războiul. Ascultaţi ce spune:

"Rebeliunea a fost abordată atât de atent, de încet. . . încât mulţi s-au alăturat Confederaţiei de sud, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate măsuri prompte şi eficiente din partea guvernului nostru mai devreme. . . Cât de puţin am câştigat! Mii de oameni au fost convinşi să se înroleze cu speranţa că acest război va aboli sclavia; dar acum că s-au prins, îşi dau seama că au fost înşelaţi; că scopul războiului nu este abolirea sclaviei ci s-o păstreze aşa cum este." "Războiul nu intenţionează să ne scape de sclavie ci doar pentru a păstra Uniunea " (p. 254, 258).

Asta se întâmpla a numai câteva luni după începerea războiului. Ca şi ea, nişte repeziţi neînţelepţi l-au sfătuit pe Lincoln să declare imediat abolirea sclaviei. Generalul Fremont a trebuit să fie înlocuit din funcţie pentru că a început să facă acest lucru în vest. Era prematur. Sentimentul general al naţiunii nu era pregătit pentru asta. Lincoln doar a aşteptat şi a pândit timpul potrivit. Apoi a fost un succes. Acum toţi recunosc înţelepciunea acţiunilor sale.
Doamna White continuă: "Ei [soldaţii] întreabă 'Dacă reuşim să reprimăm rebeliunea, ce am câştigat?' Pot doar să răspundă descurajator 'Nimic'" (p. 255). Frumoase cuvinte pentru a-l încuraja pe domnul Lincoln, soldaţii şi nordul în orele întunecate când aveau nevoie!

Continuă: "Sistemul sclaviei, care a ruinat naţiunea noastră, e lăsat să trăiască şi să dea naştere la altă revoltă” (aceeaşi pagină). O profeţie clară şi falsă. Nu s-a întâmplat aşa ceva, după cum ştim cu toţii acum.
Apoi: "Perspectiva din faţa naţiunii noastre este descurajatoare" (aceeaşi pagină). Da, din punct de vedere omenesc. Dar ea pretindea că are revelaţii divine în privinţa viitorului. Dacă pretenţia ei era adevărată ar fi văzut victoria de la final, ceea ce neagă cuvintele ei.
Ascultaţi-o iar, cu acelaşi ton mohorât: "Când mi s-a arătat acest război, mi se părea un lucru ciudat şi nesigur ca nici un altul. . . Pare a fi imposibil ca războiul să fie condus spre succes" (p. 256). Da, pentru ea era nesigur, imposibil să reuşeşti. Dar doar atât ştia Dumnezeu despre asta? Doar asta putea spune? Amintiţi-vă că scrie sub inspiraţia lui Dumnezeu; scrie cuvintele pe care El i le spune! Tot ce scrie ea, fie într-o scrisoare privată, fie într-un articol de ziar, spune că e inspirat.
Astfel: "Dumnezeu vorbea prin lut. . . În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă prezint ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu nici măcar un articol de ziar în care să exprim părerile mele personale. Ce scriu este ceea ce mi-a deschis Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc de la tron" ("Mărturii," Vol. V., p. 67). Iată, limpede ca lacrima – fiecare cuvânt pe care-l scrie e o rază de lumină de al tronul lui Dumnezeu! Deci, pentru Dumnezeu era un război nesigur, imposibil de câştigat! Sigur Dumnezeu a fost foarte surprins când l-au câştigat cu adevărat!
Domnul Lincoln, în nevoia sa, a cerut rugăciunile tuturor creştinilor şi a fixat zile de post şi rugăciune. Despre acestea doamna White spunea: "Am văzut că aceste posturi naţionale erau o insultă la adresa lui Iehova. . . Se proclamă un post naţional! O, ce insultă pentru Iehova!" ("Mărturii," Vol. I., p. 257). Aşa era ea alături de domnul Lincoln şi de naţiune la nevoie.
Cu o zi înaintea groaznicei bătălii de la Gettysburg, în care se decidea destinul naţiunii, domnul Lincoln a petrecut noaptea în rugăciuni fierbinţi către atotputernicul Dumnezeu. Aşa mărturiseşte biograful său. Dar nici doamna White, nici adepţii ei n-au înălţat nici o singură rugăciune pentru el sau pentru naţiune. Eram cu ea – şi cu ei – şi ştiu. În timpul celor 28 de ani cât am fost adventist nu m-am rugat niciodată pentru preşedinte, congres, vreun guvernator sau orice altă autoritate. Nu i-am auzit niciodată pe doamna White, pe liderul White sau pe oricare dintre ei s-o facă. De atunci, am luat de multe ori parte la întâlnirile lor mari dar n-am auzit nici o rugăciune pentru cineva din guvern. Totuşi, una din cele mai clare porunci din Evanghelii este să ne rugăm pentru împăraţi, domnitori şi toţi cei cu autoritate (1 Tim. 2:1, 2). De la moartea doamnei White, adventiştii au început să se roage pentru cei din guvern.
Doamna White spunea iar: "Această naţiune va i umilită în praf. . . Când Anglia declară război, toate naţiunile vor avea un interes personal şi va fi un război general " (p. 259). Pentru un timp părea probabil că aşa va fi şi toţi se temeau de asta; dar nu s-a adeverit. Iată iar o profeţie care era în întregime un eşec. Naţiunea noastră n-a fost umilită în praf. Anglia nu a declarat război. E clar că tot timpul doamna White vedea lucrurile după cum păreau să indice circumstanţele de atunci şi scria după ceea ce vorbeau cei din jurul ei.

Dacă era adevărat, aşa cum pretindea ea, că nu scria nimic din capul ei, ci relata ce-i spunea Dumnezeu, oare i-ar fi spus El aşa ceva? Nu ştia Domnul că Anglia nu va declara război? Sigur că ştia. Dacă nu te puteai baza pe prezicerile ei atunci, nu te poţi baza pe ele nici acum. Dacă atunci n-a fost profetul lui Dumnezeu, atunci n-a fost niciodată.
Iată altă minciună: "Dacă naţiunea noastră ar fi rămas unită, ar fi avut putere; dar împărţită, trebuie să cadă." (p. 260). Nu s-a întâmplat aşa ceva. Nu era împărţită şi nici n-a căzut. Nu ştia Domul acest lucru? Ba da. Dar ea nu ştia.
Doamna White a interpretat Războiul Civil ca un semn al sfârşitului lumii, la fel cum interpretaseră adventiştii războiul european. Ea spune: "Scenele istoriei umane se închid repede." (p. 260). Sub titlul "Rebeliunea" scrie: "Singura întrebare importantă care ar trebui să fie în minţile tuturor este, Sunt pregătit pentru ziua Domnului? Nu va mai dura mult." (p. 363).
A trecut de atunci o generaţie. Doamna White, liderul White, şi toţi cei care au predicat şi au auzit atunci acest avertisment sunt morţi. N-aveau nevoie de acest avertisment, căci n-au trăit să apuce acea zi pe care a prezis-o ea. Eşec, eşec şi iar eşec, marcat de scrisori incontestabile care stau dovadă împotriva predicţiilor ei.
Observaţi acum cum le interzicea adepţilor ei să participe la sprijinirea guvernului în lupta pentru a salva Uniunea şi a elibera sclavii. "Mi s-a arătat [adică Domnul i-a arătat] că poporul lui Dumnezeu, care sunt comoara Lui nepreţuită, nu pot lua parte la acest război năucitor căci vine în contradicţie cu toate principiile credinţei lor." (p. 361). Prin urmare, nici un adventist de ziua a şaptea nu a luat parte la efortul de a salva Uniunea şi de a elibera sclavii – nici măcar nu s-au dus ca asistente medicale. Dacă toţi oamenii ar fi făcut aşa, naţiunea s-ar fi împărţit şi am avea încă sclavie.
În timpul acelor zile întunecate ale Războiului Civil, doamna White îi avertiza în ascuns pe cei căsătoriţi să nu mai facă copii. Timpul era aşa de scurt şi în curând aveau să vină cele şapte ultime plăgi încât copiii născuţi atunci erau sortiţi pieirii. Dar copiii care s-au născut de atunci sunt acum bunici!
În imaginaţia ei vie, a interpretat ororile marelui Război Civil ca dovadă că sfârşitul lumii era aproape, după cum am mai spus. A interpretat la fel şi marele război şi revoluţia din Europa din 1848. Toţi îşi amintesc că în acel an avea loc un război general în Europa, război în care erau implicate mai multe naţiuni. În ianuarie 1849, liderul Bates a publicat un pamflet intitulat "Pecetea Dumnezeului celui viu." Interpretarea lui era că acesta era ca şi începutul necazului lui Daniel (Dan. 12:1), şi că împlinea Apoc. 11:18: "Neamurile se mâniaseră dar a venit mânia Ta." La pagina 48 a acestui pamflet el spune: "Timpul de necaz, aşa cum n-a mai fost niciodată (Dan. 12:1), a început." Ca dovadă a acestui lucru el numeşte câteva din puterile aflate în război: "Prusia, Hanovra, Sardinia, Sicilia, Napole, Veneţia, Lombardia, Tosca, Roma, Austria," etc. La pagina 15 spune: "Şi acum a început necazul, care e datoria noastră?" La paginile 24 şi 26 relatează cum, în timp ce discuta cu alţii această întrebare, doamna White a avut o viziune în care a văzut aceleaşi lucruri! Ea spunea: "A început vremea necazului. Necazul nu se va sfârşi până când pământul nu va fi curăţat de cei răi."
Liderul Bates spune după aceea: "Cele de mai sus sunt copiate cuvânt cu cuvânt după ceea ce vorbea ea în viziune, prin urmare sunt cuvintele ei neschimbate. "
Observaţi din nou cum era influenţată de Bates să vadă în viziune exact ceea ce susţinea el în prezenţa ei. S-au înşelat amândoi.
Pe 3 Aug.1861, doamna White a avut o viziune în care i s-a arătat Războiul Civil, de abia început. Ea spune:

"Am văzut locuitorii pământului în cea mai mare confuzie. Război, vărsare de sânge, privaţiuni, nevoi, foamete şi boli se întindeau peste tot pământul " (Mărturii, Vol. I., p. 268)

Exact asta preziceau atunci toţi acei care căutau greşeli – foamete şi boli. N-a fost nici foamete, nici boală. Nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Prezicerile ei au dat greş. De unde a primit atunci acea „viziune”? Sigur că nu de la Dumnezeu ci din ideile celor din jurul ei, la fel ca şi în cazurile celorlalte „viziuni”. Evenimentele au dovedit acest lucru.

Concluzia Bibliei: N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să fi găsit mincinos. Prov. 30:6

Sursa:

Procesul prin care Ellen White a ajuns cunoscută ca profet!

2012-01-14T13:08:00.001+02:00

Succesul şi geniul oricărei mişcări religioase constă în a spune membrilor ceea ce vor să audă şi să te asiguri că n-aud ceea ce tu nu vrei să audă. Nimic nu oferă ocazii mai potrivite pentru asta ca presa. Gutenberg n-avea nici cea mai mică idee ce uşi deschidea atunci când a inventat tipograful. Din Evul Mediu, când adevărul era înlănţuit de zidul bibliotecii pentru ca nimeni să nu-l scoată afară din sală (nici chiar cu un permis de acces în bibliotecă), omenirea trebuia să primească şi să accepte ceea ce îi dădeau părinţii bisericii. Sigur că era puţin mai bine decât atunci când părinţii transmiteau cunoştinţele cu puterea pistolului ori a ciomagului, dar tot era o metodă de control.
Arta tipografiei avea să se dezvolte în aşa măsură încât scopul nu era să controlezi trupul cu armele ci să controlezi mintea cu tiparul. Liber cugetătorii au avut întotdeauna necazuri. În vremea lui Moise, dacă cineva făcea un foc pentru a-şi face un ceai de plante de sabat, era omorât cu pietre, şi asta nu în sensul modern al expresiei. Dacă se plimba prin talcioc în zilele de sabat în timpul lui Neemia, risca să i se smulgă barba sau părul. Chiar şi în vremurile Noului Testament, pentru că Anania a ascuns câţiva sicli din zeciuială ca să plătească chiria, a fost omorât de autoritatea divină.'
Aşa că apare tiparul. Presa a folosit o abordare mut mai bună; nici o mizerie de curăţat, nici un cadavru de îngropat. Doar să respecţi două legi: Spune-le oamenilor ce vrei tu să audă; nu-i lăsa să audă ceea ce tu nu vrei să audă. Prima regulă nu-i prea grea, dar a doua implică un anumit control. Dacă oamenii nu ştiu să citească, nu poţi ajunge la ei prin citit; dacă ştiu, poţi ajunge la ei dându-le de citit ceva greşit. Bisericile rezolvă acest lucru punându-l pe seama lui Dumnezeu. Şi asta e o idee veche. De multe ori s-au pus pe seama lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-a făcut; şi de a început vremii, diavolul a fost disculpat de lucrurile pe care le-a făcut. (Citiţi Adam şi mărul din povestea Genezei Creaţiei)
Adventiştii n-au fost primii care au pus lucrurile cap la cap, dar au avut mai mult succes ca alţii. Piaţa cu care au început era mică şi împrăştiată, dar cu ajutorul lui Ellen avea să crească şi să se consolideze. James White era un învăţător de elită şi cunoştea puterea presei – mai ales puterea presei controlate şi cu cât era mai bine ca Dumnezeu s-o controleze. Doar să-i convingă pe cititori că Dumnezeu scria ce citeau ei (conferindu-i astfel autoritate) şi că Dumnezeu nu era în ceea ce li se spunea să nu citească. Nu era o idee rea pentru un grup de începători. A mers atunci şi continuă să meargă de atunci încoace – până de curând, când câţiva oameni au avut curajul să sară din tren şi să se întoarcă pentru a vedea ce punea totul în mişcare. 2
Cam atât despre sistem. Acum, cum să pui lucrurile cap la cap. Cine avea să scrie e pentru Dumnezeu? Sigur că nu James. Încercările sale în scriere cuprindeau doar patru cărţi, toate copiate aproape în întregime de la alţii. Ellen, care avea doar o educaţie de trei clase, nu scrisese deocamdată nimic remarcabil. Nu era o combinaţie prea profitabilă într-o perioadă când educaţia începea să prindă teren. Poate că într-un alt timp şi într-un alt loc. Dar treptat, a avut loc strălucitul experiment care a făcut ca lucrurile să meargă, sclipirea de geniu. De ce să nu fure tot, în numele lui Dumnezeu? '
La urma urmelor, se mai întâmplase şi înainte - sau aşa aveau să se justifice apărătorii moderni ai credinţei adventiste după vreo sută trei zeci de ani. A ajuns să se spună că sfântul Luca a copiat de la sfântul Marcu şi că Pavel fura materiale de a greci fără să le spună măcar. Ioan care a primit apocalipsa fura ideile de la păgânii antici iar Iuda a făcut o probă cu unele lucrări mai vechi. Chiar şi Moise, în loc să ia cele zece porunci de la Dumnezeu, se spune că le-a luat de la Hammurabi, un dătător de lege antic, sau chiar de la aţii dinaintea lui. 3
Era ceva natural în zilele lui Ellen. Înainte de ea, fusese Emanuel Swedenborg, care a avut viziuni pentru rege şi familia regală cam prin 1740. E a fondat o biserică şi a văzut o grămadă de lucruri pe care aţii nu le-au văzut, din care unele s-au întâmplat. Liderul quakerilor din America, Ann Lee, ca şi Ellen, n-avea nici o educaţie dar le scria „mărturii” membrilor. Ca şi doamna White, cerea "un tip special de îmbrăcăminte," şi "era împotriva războiului şi a cărnii de porc." În 1792, Joanna Southcott, o servitoare de casă, cu părinţi săraci şi puţină educaţie, a anunţat că e proorociţă şi a declarat că transele ei i-au arătat că Hristos avea să vină în curând. 4
Joseph Smith, faimos pentru secta mormonilor, tocmai ieşise din scenă în 1844.
A fost o mare dezamăgire pentru el şi pentru adepţii săi, căci a fost împuşcat. Călătoria lui a fost scurtă. S-a născut în 1805 şi a murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă revelaţii. A fost sărac şi necunoscut până a început să aibă "viziuni" şi "revelaţii" şi să vadă îngerii şi să vorbească cu ei. A învăţat despre a doua venire şi adepţii lui aveau să devină Sfinţii zilelor din urmă (alte biserici erau păgâne sau neamuri). Ca şi adventiştii, Biserica sfinţilor din zilele din urmă a rescris Biblia prin profetul ei şi a primit noi revelaţii – deşi unele cercetări recente par să confirme faptul că materialul a fost furat. 5
Lista nu se termină. Mary Baker Eddy, faimoasa fondatoare a ştiinţei creştine, a fost prezentă în majoritatea viţii lui Ellen. Deşi gândeau diferit, discipolii amândoura credeau că profetul lor e inspirat de Dumnezeu şi că scrierile lor trebuie folosite pentru a interpreta biblia. Remarcabilul Charles T. Russell, al cărui nume e legat de Turnul de veghe şi martorii lui Iehova, a trăit şi el în perioada lui Ellen. Adepţii lui cred că sunt singura biserică adevărată şi că toate celelalte sunt "Babilonul." Adventiştii ar trebui să subscrie la ultima parte, cu excepţia faptului că se consideră pe ei singura biserică adevărată. 6
Ellen începea încet să ia materialele altora. La începutul anilor 1840 doi bărbaţi care au fost impresionaţi de mişcarea lui Miller au fost Hazen Foss şi William E. Foy. În Septembrie 1844 se presupune că Foss a primit o viziune că adventiştii, cu încercările şi persecuţiile lor, erau în drum spre Cetatea lui Dumnezeu. I s-a spus că dac refuză să transmită mesajul celorlalţi atunci acesta va fi transmis celui mai slab dintre copiii Domnului. Foy luase şi el legătura cu viitorul şi spusese despre el în presă şi la întruniri publice din ianuarie 1842. Îl ascultase Ellen pe Foy în sala Beethoven din oraşul ei natal din Portland, Maine, pe când era copil? Fiind înrudită cu Foss prin căsătorie, nu există nici un motiv să credem că nu se poate să fi citit sau auzit despre viziunile lui şi ale lui Foy.
Scena era acum perfectă pentru Ellen şi Dumnezeu. Cei doi bărbaţi refuzaseră să vorbească public despre viziunile lor, iar unuia din ei i se spusese că Dumnezeu le va da celui mai slab dintre cei mai slabi. Deci cine putea fi mai slab decât Ellen? La începutul anului 1842, pe când nu avea nici 15 ani, avea o grămadă de probleme fizice şi emoţionale, după cât spune ea însăşi. Avea încă probleme în 1844. Chinul ei emoţional şi fizic putea fi rezultatul dezamăgirii provocate de pierderea entuziasmului lui Miler în ce priveşte lucrurile eterne. Cu unele reţineri datorate vârstei ei şi lipsei ei de experienţă, a luat torţa din mâinile căzute ale lui Foy şi Foss şi a pornit la drum cu prima ei viziune 8 Era o copie aproape identică a viziunilor pe care Foy şi Foss le-au recunoscut ca fiind din partea lui Dumnezeu, şi era atât de aproape de original că garanta succesul viitor ale unuia din cele mai remarcabile cazuri de "împrumut" literar pe care le-a văzut lumea vreodată.

Definiţia plagiatului:

O ediţie a dicţionarului Webster defineşte plagiatorul astfel:

Unul care fură scrierile altuia şi le publică cu numele său.... Luarea sau imitarea limbajului, ideilor şi gândurilor altui autor şi reprezentarea lor ca fiind lucrarea personală originală.... Actul furtului lucrării literare a altuia sau al introducerii pasajelor din scrierile altuia şi prezentarea lor ca aparţinându-i lui; hoţ literar

Oricât ar părea de dur, definiţia o caracterizează pe Ellen la vârsta de 17 ani ca fiind o hoaţă – una care a rămas aşa toată viaţa ei, cu încurajări şi ajutor enorm din partea altora. Pare să fie o judecată foarte dură. Mulţi din apologeţii din prezent ai lui Ellen White au încercat s-o disculpe din această situaţie, sugerând că poate Dumnezeu are un standard diferit pentru profeţi.9 Aţii par mulţumiţi cu gândul că "toată lumea o făcea." Se pare că le-a scăpat faptul că o asemenea logică, cerul ar fi limita comportamentului uman.
Alţii credeau că "ea pur şi simplu nu ştia." Dar sigur că muţi din aceia din jurul ei din toţi aceşti ani ştiau şi erau frământaţi. Uriah Smith, unu din editorii de la început, apoi pentru multă vreme de la Review, ştia. În 1864 a apărut următorul articol nesemnat pe pagina editorială:

Plagiatul

Acesta e un cuvânt folosit pentru a semnifica "furtul literar," sau luarea producţiilor altuia şi publicarea lor ca fiind ale tale personale. În Criza mondială din 23 Aug.1864, găsim o poezie intitulată cum era de aşteptat "Pentru Criza mondială' şi semnată "Luthera B. Weaver." Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că a m găsit în ea imnul nostru familiar,

"Sus pe munte obosită,

Umblă turma împrăştiată"

Această parte a fost scrisă de Annie R. Smith, şi a fost publicată prima oară în Review, vol ii, nr. 8, pe 9 Dec.1851 şi apare în cărţile noastre de imnuri de la prima ediţie scoasă de atunci. Dar ce e mai grav e faptul că partea aceasta e mutilată, deoarece versul al doilea, cel mai semnificativ, a fost scos,

"Acum ei caută lumina adevărului, şi merg pe urmele ei;
Ţinând cele Zece porunci, sfinte, drepte şi adevărate.
Se hrănesc cu cuvintele vieţii,
Atât de plăcute la gust,
Ascultând toate vorbele Stăpânului şi plecându-se umili la picioarele Sale."

Dar poate că acesta i-ar fi trădat cu siguranţă originea, deoarece foarte puţini oameni din ziua de azi , cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea, au ceva de spus despre toate poruncile lui Dumnezeu. Dorim ca porţiuni din Review, sau oricare din cărţile noastre să fie publicate la orice scară şi tot ce cerem este ca să ni se facă dreptate, recunoscându-ni-se dreptul de autor.! 10
Editorialul cinstit al lui Smith a avut un efect de lungă durată asupra publicaţiei. În 1922, când Francis M. Wilcox a devenit editor, Review a publicat două articolele scurte despre subiectul furtului. Unu din ele, nesemnat, era o pagină editorială cu titlul "Eşti un plagiator? Dacă da, te rog nu scrie pentru Review."" Celălalt scurt articol intitulat "Plagiatul Spiritual" de J. B. Gallion, era mai specific:

Plagiatul e actul prin care un autor sau scriitor foloseşte producţiile altuia fără să-i recunoască dreptul de autor. De exemplu, dacă ai scrie un articol în care ai băga "Psalmul vieţii" sau orice parte din el şi dacă ai permite publicarea lui cu numele tău, ca fiind propria ta producţie şi nerecunoscând dreptul poetului Longfellow, ai fi vinovat de infracţiunea plagiatului. "Ei bine," spui tu, "toată lumea ştie că Longfellow a scris 'Psalmul vieţii.' " Mulţi ştiu, e adevărat, dar mulţi nu ştiu. Cei care nu ştiu pot fi înşelaţi uşor; dar fie că ştiu, fie că nu ştiu, aceasta nu-ţi micşorează vina. Ai luat ce nu-ţi aparţine şi prin urmare eşti vinovat de furt literar. Poate că sunt puţini aceia care cad în păcatul plagiatului în lumea literară! 12

În acelaşi ton cu politica „sinceră şi deschisă” a lui Review care pare să încurajeze cititorii să se poarte cinstit, au mai fost şi cei care au încercat s-o facă pe Ellen să adopte aceeaşi politică. Un articol din iunie din Review din anul 1980 afirma că de îndată ce i s-a spus ce greşit era să facă ceea ce făcea, e-a spus tuturor că de atunci încolo va recunoaşte oricui dreptul de autor. Un cititor scria pentru Review întrebând data acestei conversaţii şi recunoaşteri remarcabile. Iată răspunsul pe care restul publicului cititor nu l-a citit niciodată:

Cereţi data când Ellen White a dat instrucţiuni ca autorii din materialul citat să fie incluşi în notele de subsol din scrierile ei. Dat era cam prin 1909. Mai întrebaţi şi prin ce lucrări de mai târziu s-au aplicat aceste instrucţiuni. Singura carte unde s-au aplicat a fost Tragedia veacurilor care a fost apoi republicată cu aceste note de subsol în 1911? 13

Iată. În 1909, data de mai sus, Ellen avea atunci 82 de ani,cu şase ani înainte de a muri. În aproape 70 de ani de furt de idei, cuvinte, fraze, n-a mărturisit nici măcar odată ceva specific. Editorii făceau o declaraţie vagă referitoare la revizuirea Tragediei veacurilor – numai după ce cartea iscase mute controverse.
Scuza finală pentru profeţi şi văzători, atunci când descoperirile sunt prea aproape de ei, este că Dumnezeu le-a cerut să o facă,că văd şi spun lucruri pe care alţii e-au spus şi că pot să vadă şi să spună exact aceleaşi cuvinte ca şi alţii deoarece Dumnezeu li le-a dat lor mai întâi. Pur şi simplu n-au spus nimănui până n-au fost descoperite.
Robert W. Olson, actualul preşedinte de la Fundaţia White, adoptă această abordare în lucrarea lui din 1 septembrie 1978, intitulată, "Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea văzuse deja pe 15 mai 1887." Lucrarea face o comparaţie între jurnalul lui Ellen, scris în Elveţia în 1887 şi un citat a lui James A. Wylie din Istoria Protestantismului, 1876. Iată-l: 14

Ellen G. White

James A. Wylie

Zurich e plăcut situat pe malul lacului Zurich. E o întindere maiestoasă de apă, împrejmuită de mauri înalte, acoperite cu vii şi păduri de pin, din mijlocul cărora strălucesc cătune şi vile, printre copacii şi dealurile cultivate care conferă varietate şi frumuseţe priveliştii, în timp ce departe, la orizont, gheţarii strălucesc aurii printre nori. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţi se dau înapoi a ţărm şi, permiţând luminii să străbată până la suprafaţa lacului şi pe încântătoarele sale ţărmuri fertile, dă o frumuseţe peisajului pe care creionul sau pensula artistului n-ar putea s-o egaleze. Lacul vecin Zug contrastează puternic cu Zurich. Apele liniştite şi ţărmurile somnoroase par veşnic înfăşurate în umbre. [ms. 29-1887]

Zurich e plăcut situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume. E o întindere maiestoasă de apă, înconjurată de maluri ce se ridică uşor, îmbrăcate ici cu vii, acolo cu păduri de pin, printre care strălucesc cătune şi vile albe care dau viaţă peisajului, în timp ce departe, la orizont, gheţarii se amestecă cu norii aurii. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţii se dau înapoi de la ţărm şi, permiţând luminii să cadă liber pe faţa lacului şi pe ţărmurile lui încântătoare şi fertile, conferă peisajului văzut din oraş o prospeţime şi un aer care contrastează puternic cu acu învecinat Zug, ale cărui ape liniştite şi ţărmuri somnoroase par veşnic înfăşurate în umbrele munţilor maiestuoşi.

Ideea că Ellen a văzut mai întâi totul de la Dumnezeu, în cuvintele oricărei persoane de la care copia nu-i era nouă lui Olson. În 1889, la Healdsburg, California, unii din apărătorii lui White au avut o discuţie aprinsă cu membrii grupului pastoral local. După ce le-au arătat zeci de comparaţii de la autorii pe care Ellen îi folosise pentru materialul ei, pastorii din Healdsburg au spus:

Liderul Healey vrea ca acest comitet să creadă că nu e o femeie citită. Şi le-a cerut să creadă că faptele istorice şi chiar citatele i-au fost date în viziune, fără să depindă de surse obişnuite de informaţii. Observaţi că Wylie îi recunoaşte atunci când citează bula papală iar Doamna White n-o face. E important să observăm cel puţin că Wylie, un scriitor neinspirat, a fost mai cinstit din acest punct de vedre decât doamna White, care pretinde că toate faptele istorice şi chiar şi citatele îi sunt date în viziune. Probabil un caz de viziune defectuoasă. 15

Iată nişte pastori, care probabil credeau în inspiraţie şi viziuni, care nu vroiau să accepte ideea că Dumnezeu trecuse cu vederea mijloacele omeneşti pentru a ajunge la oameni cu ajutorul ui Ellen.
Ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când, în aşa-numitul lor zel religios, lucrurile devin atât de încurcate ca în cazul lui Ellen şi al scrierilor ei, este să dea vina pe Dumnezeu. Adam a făcut acest lucru când Satan a înşelat-o pe Eva. Adventiştii de la Fundaţia White au făcut acelaşi lucru când au avut ideea că Însuşi Hristos a copiat puţin când ne-a dat Porunca de aur din Matei 7:12. Presupunând că într-adevăr a luat-o de la Rabinul Hillel, care avusese această idee în urmă cu o generaţie,' 6 sigur că tehnic nu e nici o problemă ca Dumnezeu să fure, deoarece se presupune că totul Îi aparţine, dar se pare că ne dă nouă tuturor un exemplu prost.
Există două motive pentru care Ellen a furat materialul altora, ni se spune acum în lucrarea din 1979 de la Fundaţia White. Primul motiv este că nu putea să scrie prea bine. E o abordare destul de nouă pentru adventişti, deoarece i-au citat cuvintele, propoziţiile şi paragrafele cuvânt cu cuvânt timp de aproape un secol în dezbaterile lor în scris şi orale – declarând întotdeauna frumuseţea scrierilor ei. Al doilea motiv este că Dumnezeu a lăsat afară din Canon foarte mult material necesar pentru a face întregul inteligibil. '7 Cu mult ajutor de la personalul ei, viziunile lui Ellen au reuşit şi până în secolul XX au fost adăugate la Canon mai multe lucruri decât ştia chiar Dumnezeu. Se pretindea întotdeauna că niciodată n-a adăugat nimic a Canon. Dar când oamenii de la Fundaţia White au adunat toate cuvintele pe care le-a scris, au ajuns la cifra de 25,000,000 de cuvinte. Specialiştii spun că, chiar şi atunci când aproximăm punctele şi alte semne de punctuaţie, apar o grămadă de tunuri (lb. engl. canon -tun) care trag în oameni!
În acelaşi articol din 1979 de la Fundaţia White ni se spune că Ellen nu ştia adesea ce face.' 8 Poate că era adesea inconştientă, în acest caz deoarece membrii comitetului de la Glendale care s-au întrunit în ianuarie 1980 pentru a examina acuzaţia că ea copiase de la cei din jurul ei mult mai mult decât ştiau ceilalţi, sau cel puţin decât recunoşteau ceilalţi, au spus că furtul era mult mai mare decât se aşteptaseră şi că cifra era alarmantă! 19 ultimul grup care a ajuns să vadă şi să spună acelaşi lucru a fost cel de la conferinţa bibică din 1919. A fost dat afară din cauza eforturilor sale iar raportul său devastator „s-a pierdut” până când, de curând, cineva de a bibliotecă a dat peste raportul întrunirii. (Spectrum, cu statutul său independent, a publicat acest raport în 1979 fără formalitatea unui permis 20)
Comitetul de la Glendale din ianuarie 1980 – a încetat şi el să mai existe imediat – a purtat mute discuţii la nivel înalt referitoare la care ar fi cuvântul, cel mai potrivit pentru a fi folosit -"împrumut" "plagiat," sau "parafrazare." Nu s-a suflat nici măcar o sugestie nimănui (nici măcar în camera bărbaţilor din timpul pauzelor) că exista posibilitatea ca Ellen să fi furat materialul. 21 Dar dacă una din definiţiile dicţionarului ale cuvântului împrumut e acceptabilă ("a lua sau obţine ceva cu promisiunea de a returna acel lucru sau echivalentul lui"), atunci nici ea nici ajutoarele ei n-au simţit că „împrumutau” ceva.
Nu numai că au negat că ar fi luat vreodată ceva (până când dovezi mai recente au arătat că a făcut-o) dar s-a spus mereu că Dumnezeu a făcut-o. În 1867 Ellen a spus:

Deşi sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în scrierea viziunilor mele ca şi atunci când le primesc, totuşi cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ce am văzut sunt ale mele. 22

În 1876 spunea:

În vremurile de demult, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin gura profeţilor şi apostolilor. În zilele acestea El le vorbeşte prin Mărturiile Duhului Său 23

Plasându-se împreună cu scrierile sale la un nivel din ce în ce mai ridicat, spunea în 1882:

Dacă slăbiţi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care el li le-a trimis vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu la el cum au făcut-o Core, Datan şi Abiram. 24

Odată cu trecerea timpului, aceste pretenţii au crescut, până când a fost gata să se întreacă pe sine însăşi (1882):

Când am fost în Colorado, eram aşa de apăsată din cauza voastră că, în slăbiciunea mea...m-am sculat la trei dimineaţa ca să vă scriu. Dumnezeu vorbea prin lut. Puteţi spune că această comunicare era doar o scrisoare. Da, era o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu ca să vă arate lucruri care mi-au fost arătate. În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă arăt ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu un singur articol în ziar care să exprime ideile mele. Sunt ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină care strălucesc de a tron. 25

Apoi punea întrebarea:

Ce voce veţi recunoaşte ca fiind vocea lui Dumnezeu? De ce putere dispune Dumnezeu ca să vă îndrepte greşelile şi să vă arate pe ce cale sunteţi? ... Dacă refuzaţi să credeţi fără nici o umbră de îndoială şi de nesiguranţă, nu veţi crede niciodată. Îndoiala care cere o cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei. Credinţa se bazează pe dovezi nu pe demonstraţii. Domnul ne cere să ascultăm vocea datoriei atunci când în jurul nostru sunt alte voci care ne îndeamnă să o luăm în direcţia opusă. Ni se cere atenţie sinceră pentru a distinge vocea care vine de la Dumnezeu. 26

O problemă a fost faptul că Daniel March, în cartea ui Scene nocturne din Biblie scrisese cu ani în urmă:

Nu trebuie să amânăm ascultarea noastră până când dispare orice umbră de nesiguranţă şi posibilitatea greşelii. Îndoiala care cere cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei căci credinţa se bazează pe probabilitate nu pe demonstraţie.... Trebuie să ascultăm de vocea datoriei atunci când alte voci strigă împotriva ei şi e nevoie să asculţi cu atenţie pentru a distinge pe cea care vine de la Dumnezeu 27

Expresiile mi s-a arătat au ajuns să ie un obicei, căci erau din ce în ce mai dese.

Mi s-a arătat că o cauză a stării deplorabile a lucrurilor este faptul că părinţii nu se simt obligaţi să-şi crească copiii după legile fizice. Mamele îşi iubesc copiii cu o dragoste idolatră şi le îngăduie poftele atunci când ştiu că le vor afecta sănătatea şi va atrage asupra lor boală şi nefericire.... Au păcătuit împotriva Cerului şi a copiilor lor iar Dumnezeu le va trage la răspundere. Directorii şi profesorii din şcoli …28

Dacă nu te simţi vinovat şi vrei să petreci ceva timp uitându-te prin lucrările altora, vei găsi aceleaşi lucruri, cu excepţia expresiei mi s-a arătat în lucrările unui scriitor dinaintea ei pe care-l citise şi-l admirase:

Şi părinţii au obligaţia să-şi înveţe şi să-şi oblige copiii să ascute de legile fizice pentru binele lor.... Cât e de ciudat şi de iresponsabil ca mamele să-şi iubească copiii atât de mult încât să le permită lucruri despre care ştiu că le vor face rău şi că-i vor face nefericiţi în viaţă. Fie ca muţi copii să fie feriţi de astfel de mame şi de o asemenea bunătate crudă." Directorii şi profesorii din şcoli …29

Practicile acestea pot fi unul din motivele pentru care Fundaţia White avea să scoată declaraţia interesantă de pe caseta lor din 1980, care spunea că unele din expresiile ei mi s-a arătat erau cunoscute. 30 Iată care e cuvântul. Poate avea sensul că cel puţin un motiv, dacă nu toate, pentru care au trebuit să fie schimbate expresiile mi s-a arătat din scrierile de la început ale lui Ellen a fost faptul că ajutoarele ui Ellen începeau să cunoască problema.
Referitor la „ajutoare", William S. Sadler avea să scrie mai târziu că cercetările arătau că majoritatea misticilor şi magicienilor timpurilor moderne îşi luaseră „precauţia de a se înconjura de complici pregătiţi şi de încredere.'' 31 Ne vom întâlni mai târziu cu complicii de încredere ai lui Ellen.
Ceea ce nu ştia Sadler despre aceste ajutoare era faptul că ei au ajutat-o pe Ellen "să împrumute" viziunile ei. În una din ilustraţiile remarcabile din înşelătoria „împrumutului”, Ellen avea să scrie un articol în Review and Herald din 4 aprilie 1899, care avea să apară mai târziu în Mărturiile ei către biserică. Avea să spună:

La întrunirea taberei din Queensland din 1898, mi s-au dat instrucţiuni pentru lucrătorii noştri. În viziunile din timpul nopţii, pastorii şi lucrătorii păreau să fie într-o întrunire unde se ţineau lecţii biblice. Noi am spus "Azi, Îl avem pe Marele Învăţător cu noi," şi am ascultat cu interes cuvintele Lui. E spunea: "Există o mare .. "32

Ceea ce e incredibil despre acest articol este că majoritatea materialului a fost luat din cartea Marele Învăţător, scrisă de John Harris în 1836. Astfel, ea pune cuvintele lui John Harris în gura lui Dumnezeu ca fiind viziunea ei. Nu era aşa. Cuvintele pe care le-a copiat erau de fapt scrise în introducerea cărţii lui Harris, de către Herman Humphrey, care, ca preşedinte al colegiului Amherst, scria introducerea pentru prietenul său Harris 33
Adventiştii moderni au întrevăzut acest fiasco în publicaţia denominaţiei, Review and Herald, dar nicăieri nu s-a recunoscut că Harris îi fusese de mare ajutor lui Ellen la scrierea Dorinţei veacurilor, Faptelor apostolilor, Fundamentelor educaţiei creştine, Sfaturilor către profesori, ca şi la alte cărţi ale ei. 34 Oricâtă bravadă s-ar fi făcut în Review, tot nu se putea da nici o explicaţie satisfăcătoare pentru felul în care Harris şi Marele Învăţător au ajuns să fie Dumnezeu, Marele Învăţător, prin intermediul lui Ellen White. Iar această tranziţie a avut loc de mai multe ori prin creionul lui Ellen. 35

Sursa:

Personalitate furata. ( Haiku )

2012-01-09T15:53:00.002+02:00

Personalitate multipla ...Schizofrenie avansata, creata in timp pentru a proteja libertatea de a fi unic.
tic ,tac , tic , tac ...timpul trece fara a se uita in jur . Te tareste dupa el . Cine esti? Aceiasi intrebare stupida ...

Habar nu ai cine esti...Priveste la ceea ce a trecut . Vei intelege.

Te-ai nascut intr-o famile normala, iubitoare, fara probleme, decat cele obisnuite . O viata absolut banala .Ar trebui sa fii ,,fericit".

Sa disecam banalitatea. Mareste, inlatura aparenta .

Educatia: Asta trebuie sa fi , nu ai voie aia , asta , aia , aia , .....Trebuie asta , TREBUIE , Acum...Nu ma intereseaza , asa sa faci!. trebuie sa fi cel (cea) mai bun (a). ,,La noi au fost alte vremuri" ,,Ar trebui sa ne multumiti" . Nu ma intereseaza trebuie . Prosti, esti un copil , ai sa vezi tu . Si bla bla BLA.
Linie .
Varsta : peste 20
Ocupatia : nesemnificativ

Hobby: nu stiu

Obiective false : cariera , familie , responsabilitati

Obiective dorite: sa imi cunosc personalitatea , sa vad cine sunt , ce VREAU sa fac , ce VREAU sa fiu EU.

Sa imi recastig libertatea pe care nu am avut-o niciodata.

TU UNDE ESTI?

Sursa:

Poveste pentru copii prosti. Astazi, din nou, adventistii.

2012-01-08T03:08:00.006+02:00

Zilele acestea citeam un articol al unui prieten despre viata adventistilor, traita intr’o frumoasa minciuna.

La frumosul articol, era atasat un si mai frumos link, care’mi aduce aminte de’o frumoasa marturie a profetesei lor, Ellen G.White. Pana aici, totul frumos, n'am suparat pe nimeni.

Ma pune asadar dracu’, iar, sa recitesc viziunea. O sa trec ca de obicei peste partile in care delireaza excesiv de zgomotos, si ma opresc la o fraza care’mi zgarie ochii intr’un mod neplacut, dar vesel.

“Apoi am vãzut o pãdure, nu ca pãdurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nicidecum; ci luminoase, mãrete;”.

Citind pasajul asta, incep sa ma simt in rai, chiar daca locuiesc in iadul de Romania. Cum de ce ? Pai la noi padurile nu’s luminoase? S’a defrisat atat de fara cap, incat sunt atat de dese poienile , ca te intrebi unde mai e padurea. Te simti orbit de lumina soarelui care patrunde nestingherit printre crengile lipsa.

Dar asta nu’I tot ! Profetesa continua sa ne binedispuna,iar si iar cu alte margaritare. De fapt margici. Margaritarele le lasam pt epilog, sa putem termina in tromba articolul.

Iata inca una, la fel de valoroasa:

“Am vãzut pe multi dintre sfinti intrând în case, luându-si coroanele strãlucitoare, asezându-le pe acel raft si apoi iesind pe câmpul din jurul caselor pentru a se ocupa de pãmânt nu în modul în care facem acest lucru acum; nu, nu. O luminã plinã de slavã a strãlucit în jurul capului lor, iar ei Îl lãudau necontenit pe Dumnezeu.”.

Adicatelea, oameni aia si’au luat aurele stralucitoare pe care le purtau cu gratie pe deasupra capului, si le’au asezat pe un raft de aur. Acuma, ca omu’ curios, o sa intreb..de unde aveau aur ? Ca Isus, cand era pe pamant le’a zis sa nu’si stranga comori decat in cer, ca pe pamant le mananca moliile. Aici le’au ajuns economiile? De;aici ne dam seama ca in rai nu sunt molii !

Ca altfel, le’ar manca rafturile unde’si depoziteaza aurele. Si e si firesc, sa le dea jos, ca doar n’o lucra campul, chiar si ….altfel ( whatever that mean )... cum zice ‘mneaei decat pe pamant... cu ele in varfu’ capului, nu, nu.

Ceea ce ma frapeaza insa e altceva: daca il laudau necontenit pe dumnezeu, cum mai comunicau intre ei? In plus, devine enervant sa rostesti aceleasi laude.

Daca nu ma credeti, rostiti timp de 30 de minute, necontenit “ Slava tie Doamne “ Dupa asta puteti spune de 3 ori " Goosfraba " , sa va reveniti.

Sa continuam zic:

“Apoi am vãzut un câmp cu iarbã înaltã, minunatã la privit; era de un verde viu, cu reflectii argintii si aurii”

Ce’o avea femeia asta cu aurul ? Coloanele sunt din aur ( zice ea …transparent. Cum naiba o fi si’ala ? ), mobilierul din aur, aurele din aur, si’acu’….iarba cu reflectii din aur. Daca as fi un adventist dedicat, clar mi’as taia venele, sa ajung repede in posesia raiului !

Noroc ca sunt mai modest si iarba;mi place asa cum e: verde. Si nu pt ca’s ungur.

Ca incheiere, am promis sa lasam la urma margaritarele cele mai mari. Iar margaritarul cel mare goes to :

“Dupã ce am privit slava templului am iesit, iar Isus ne-a pãrãsit si S-a dus în cetate. Curând am auzit din nou vocea Lui plãcutã spunând: Veniti, poporul Meu, voi ati trecut prin necazul cel mare si ati fãcut voia Mea, ati suferit pentru Mine, veniti la ospãt; cãci Eu Însumi Mã voi încinge si vã voi servi"”

Iata deci cum se termina delirul surorii White. In tromba. Dupa ce a fost pe Pamant crucificat, Isus invie pt a trai in veci ca….chelner.

............................................................................................

Imi permit totusi sa dau un sfat adventistilor: sa’si captuseasca bine bisericile cu burete gros. Sa nu’si sparga capetele cand vor vrea sa treaca prin pereti.

Mizantropescu, fratele de sange al adventilor.

N'am spus spiritual !

The Impossible Alternative

2012-01-07T14:54:00.000+02:00

The money game ... We are all forced to play it, whether we like it or not. A few leap across the Monopoly board with great gusto, building or toppling companies, gobbling up futures on resources and minerals, speculating on currencies. Some market new cultural products -- images, memes, books, lines of software code, musical jingles -- as their gambits and dice throws in the global casino. Others, dealt a worse hand, play a more brutal version of the game in the back alleys of third world cities, begging for baksheesh, selling their sex for a meager sum, sending their children to work in factories or collect bits of nickel and aluminum from toxic trash heaps. Simply by virtue of being born into this single global system, this omni-oppressive world order, we are all conscripted into a relentless contest, a ceaseless tumult.

Continuarea aici .

New Machine

2011-12-25T23:06:00.000+02:00

Nailed to the cross by just words,
Crucifixion complete.
Close enough to the fire...
To feel temptation's heat.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound of fear.

There's a ring in my ears,
I'm bleeding from my heart.
Far away from love...
The execution starts.
Made us what we are today,
A lonely pile of disarray.

We are the children of a new regime
We are the children of a new machine.

Mass production, thought controlled.
No I never knew my heart.
No. Never knew the love...
That made them fall apart.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound we hear.

We are the children
Ya, the children
What of the children?
We are the children of the new machine.
What of the children?
We are the children of the new machine.
The new machine.

Ideile nu mor niciodata.

2011-12-25T09:58:00.000+02:00

Creedy: Die! Die! Why won't you die?... Why won't you die?
V: Beneath this mask there is more than flesh. Beneath this mask there is an idea, Mr. Creedy, and ideas are bulletproof!

Against Tyranny.

2011-12-21T20:29:00.000+02:00

V’s TV broadcast to his countrymen: “Good evening, London. Allow me first to apologize for this interruption.I do, like many of you, appreciate the comforts of every day routine — the security of the familiar, the tranquility of repetition. I enjoy them as much as any bloke. But in the spirit of commemoration, whereby those important events of the past, usually associated with someone's death or the end of some awful bloody struggle, are celebrated with a nice holiday, I thought we could mark this November the 5th, a day that is sadly no longer remembered, by taking some time out of our daily lives to sit down and have a little chat. There are of course those who do not want us to speak. I suspect even now, orders are being shouted into telephones, and men with guns will soon be on their way. Why? Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth. And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn't there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who's to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you're looking for the guilty, you need only look into a mirror. I know why you did it. I know you were afraid. Who wouldn't be? War, terror, disease. There were a myriad of problems which conspired to corrupt your reason and rob you of your common sense. Fear got the best of you, and in your panic you turned to the now high chancellor, Adam Sutler. He promised you order, he promised you peace, and all he demanded in return was your silent, obedient consent. Last night I sought to end that silence. Last night I destroyed the Old Bailey, to remind this country of what it has forgotten. More than 400 years ago a great citizen wished to embed the fifth of November forever in our memory. His hope was to remind the world that fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives. So if you've seen nothing, if the crimes of this government remai unknown to you then I would suggest that you allow the fifth of November to pass unmarked. But if you see what I see, if you feel as I feel, and if you would seek as I seek, then I ask you to stand beside me one year from tonight, outside the gates of Parliament, and together we shall give them a fifth of November that shall never, ever be forgot.”
This speech is a tense moment in "V for Vendetta". It is a powerful speech. "V for Vendetta" might make you want to sport a Guy Fawkes mask and stand against the tyranny with V.

Indoctrinare si tehnici de control a mintii.

2011-12-19T20:33:00.000+02:00

Termenul de "spălare a creierului", a intrat în limbajul comun prin munca de jurnalistul american Edward Hunter, care a fost un expert de probleme orientale, cuvantul avand traducere directă din chineza - "Hsi-nao".
Prin "Hsi-nao" chinezii au înteles anumite tehnici în relaţiile cu adversarii şi / sau de formare a funcţionarilor. Pentru folosirea de Vest termenul de "spălare a creierului", răspândit în anii 1950 prin câteva publicaţii care descriu tratamentul de soldaţi americani de la lagărul de chinezi în timpul războiului din Coreea 1950-1953.
Mai jos este o listă a tehnicilor uzuale de control de spălare a creierului / minţii utilizat în şcoli, spitale, armata, cultele religioase, statele totalitare, cu prizonierilor politici şi dizidenţi, nebuni , unele versiuni de psihoterapie, etc, etc "îndoctrinare" este o formă mai uşoară şi mai subliminale de spălare a creierului (de exemplu, reclame). Cu toate acestea, aceste concepte sunt interpretări controversate , care ar trebui să fie păstrate în minte în timp ce parcurgem sursele Web de mai jos.

Continuarea AICI.

Sclavia mentală.

2011-12-18T12:58:00.002+02:00

Dacă sunteţi prins printr-o reacţiune în ciuda faptului evident că există o cale mai bună de a acţiona, sunteţi o victimă a sclaviei mentale. Aşa suntem cu totii .
Fiecare dintre noi, uneori ne trezim spunând sau făcând lucruri pe care le regretăm mai târziu, şi întrebam de ce. Ignoranţa poate fi un factor, desigur.
Cu toţii putem face greşeli bazate pe lipsa de cunoaştere. Dar aici ne referim la cazuri cand spunem, "am ştiut mai bine decât că," sau "Eu ar fi trebuit să ştiu mai mult decât atât."
În aceste cazuri am urmat îndemnurile care au aparut în mintea noastra.
Continuarea aici.

Sa nu-ti faci chip cioplit.

2011-12-12T18:03:00.001+02:00

În presa culturală se deplînge faptul că tinerii nu-și aleg cum se cuvine modelele. Și că trăiesc într-un vid axiologic, nemaifiind capabili, din această pricină, a discerne binele de rău. Dezorientarea s-ar rezolva doar printr-o opțiune corectă. Modelul prin excelență, toata lumea a convenit, e intelectualul. Adica insul ascetic, care mănîncă frugal și pe apucate, pentru că își petrece vremea în cuprinsul Bibliotecii.

O literatură abundentă susține acest punct de vedere. Nu sînt sigur, totuși, că autorii ei au întru totul dreptate. Din păcate, din cîte am observat și am trăit, modelul deține, în primul rînd, o funcție negativă. Prin fascinația sub care te așază, el te obligă să-ți anulezi căutarile, să-i preiei raspunsurile și, mai ales, certitudinile, să dai vieții exact soluția lui (a modelului, pentru a fi foarte precis). Înainte de a trezi, modelul inhibă. Dacă relația cu modelul e trăită la modul amoros-tiranic, junele se blochează într-un proiect străin. În plus, cine poate garanta că modelul a fost bine ales? Mai precis spus, că modelul întreține o vocație reală?

Sa zicem că tînărul are impresia că posedă talent literar. E firesc ca din multitudinea scriitorilor pe care îi oferă istoria el să prefere, ca figură tutelară a universului său mental, un poet, Poetul paradigmatic. Pe vremuri, acesta era, nesmintit, Eminescu. Dar, în funcție de lecturi, aspirantul la gloria literară se putea îndrepta și spre Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Toti poetii mentionați de mine au ceva în comun: anume dezordinea căutată, voită, deliberată a existenței. În relația cu modelul, facultatea discriminatorie se estompează adesea, pînă la dispariția completă a voinței proprii. Cum să cutezi a-l critica? El e un exemplu de perfecțiune și împlinire. Nu greșește și nu e susceptibil de greșală. Modelul și-a "rezolvat" în chip optim existența. În consecință, trebuie urmat fara crîcnire. Tînărul ajunge (am trăit asta pe propria-mi piele, deși modelul meu nu a fost, firește, Eminescu) să preia întocmai obsesiile, ticurile și habitudinile sale. Fără a se interoga vreodată asupra lor. Între el și model nu mai există nici o distanță. El încearcă din răsputeri să se identifice cu modelul, să-l asimileze. Și, uneori, reușește.

Orice tînăr aflat sub magia lui Eminescu va încerca să învețe germana, va dori să studieze la Berlin și Viena, va frecventa crîșmele (nu e obligatoriu), va visa să lucreze la o gazetă conservatoare și își va imagina în secret că va fi cuprins de nebunie la 33 de ani. Deși imaginea reală a lui Eminescu e alta decît imaginea mitică (G. Călinescu a avut un rol decisiv în impunerea acestui mit), tînărul o va alege negreșit pe ultima. Oricum, nici măcar asta nu contează prea mult. Nimeni nu înnebunește, de pildă, cînd vrea, la ora și locul anuntate în prealabil. Iar a ști limba germană nu strică nimănui. Ceea ce contează e faptul precis daca tînărul prezintă efectiv (ori nu), la un examen sumar, oarece vocație poetică. Dacă prezinta, existența sa mai are o șansa de a primi o soluție. Dacă nu, intervalul în care îl reproduce mimetic pe Poet e timp pierdut. În loc să caute rezolvarea enigmei vietii, el se instalează într-un răspuns.

Căci nu întrebările Modelului sînt preluate de tînăr, ci răspunsurile. Ca și iubirea, fascinația pentru un model anume nu e, firește, eternă. Mai devreme sau mai tîrziu, tînărul se trezește din iluzie. Mariajul se desface. Nu asta e problema reală. Problema e aceea a orbirii față de toate aspectele lumii care nu au intrat în raza de interes a modelului. În loc să evolueze, tînărul se rezumă la formula existențială a figurii exemplare. Trăirea modelului îi ascunde complexitatea lumii și bogăția de oferte a acesteia. El nu îndrăznește multă vreme să iasă din cadrele prescrise de altcineva. Iar cînd îndrăzneste e, uneori, prea tîrziu. Sigur, aceasta e varianta cea mai proastă.

Cazul discutat de mine este, desigur, unul pur ipotetic. Ce am vrut să spun cu asta? Întîi de toate, că modelul nu e o stație obligatorie într-o viață de om. În al doilea rînd, că optiunea pentru un model nu răspunde adesea unei înclinații reale a ucenicului (el alege greșit). În al treilea rînd, că modelul încetinește, de cele mai multe ori, ritmul unei vieți. În fine, că măcar în unele cazuri modelul (reprezentat chiar de o persoană eminentă) e nociv. Sincer vorbind, asta cred. E legitim să ne întrebăm ce modele își aleg tinerii și pe ce criterii. Dar mai potrivit e să le semnalăm pericolul la care se expun. Chiar dacă nu vom fi ascultați.

Nimeni nu învață ceva din greșelile altuia. Și nici măcar din greșelile proprii.

Valeriu Gherghel

Idoli si simulacre.

2011-12-06T18:18:00.001+02:00

Prin teoria idolilor, Francis Bacon (1561-1626) intenționează purificarea (e termenul lui) intelectului.

În opinia lui Bacon, idolii sînt prejudecățile, noțiunile false, prost definite, imaginile eronate. Francis Bacon identifică patru specii de idoli: ai tribului, peșterii, forului și teatrului.

Idolii tribului țin de natura omului. Simțurile îl înșală pe om. Intelectul lui e mărginit.

Idolii peșterii țin de ”vizuina” în care locuiește omul. Dacă idolii tribului țin de natura umană în genere, mărginită, imperfectă, idolii peșterii țin de firea proprie fiecărui om în parte.

Idolii forului își au sursa în comunitatea în care trăim. Ei sînt cuvintele și noțiunile nepotrivite, definițiile și explicațiile ce aparțin mulțimii. Idoli de acest tip sînt numele de lucruri ce nu există (soartă, prim mobil, orbite planetare, elementul focului), numele prost definite (exemplul lui Bacon e termenul echivoc al ”umedului”).

Idolii teatrului sînt dogmele filosofice. Teoriile metafizice sînt simple plăsmuiri, spune Francis Bacon, ”căci cîte sisteme filosofice au fost inventate și adoptate, tot atîtea fabule au fost create și jucate, fabule care au făcut din lume o plăsmuire sau o scenă de teatru” (Novum organum, XLIV).

Sursa

Frica si cutremur – Soren Kierkegaard

2011-12-01T21:26:00.001+02:00

La mijlocul secolului al XIX-lea, Søren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului.
Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), “dincolo de Bine si de Bine si de Rau” (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase (“etica ce ignora pacatul” sau “stiinta zadarnica”).
Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o”.
Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: “Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri”.
Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea “ecumenismului” prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: “Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos.” (Coloseni 2:8).
Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica.
Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel “curaj paradoxal” de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?
In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre “resemnare infinita” si “credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam.
Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia).
De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8).
Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.
In toata filozofia lui Kierkegaard se pot observa trei stadii de existenta in viata individualului: estetic, etic si religios. Aceste trei stadii nu se exclud unul pe celalat, insa pentru a atinge stadiul religios este nevoie de suspendarea teleologica a celorlalte doua. Credinta lui Avraam este rodul suspendarii teleologice a eticului, caci eticul fiind universalul, Avraam trebuie sa ajunga dincolo de universal pentru a ajunge prin credinta la Dumnezeu, care este mai presus de universal: “Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii.”
Daca in credinta individualul e mai presus decat universalul, atunci si interioritatea e mai presus decat exterioritatea, si sufletul e mai presus decat trupul, si minoritatea e mai presus decat majoritatea – absolutul nu este proprietatea unei ideologii, ci paradoxul credintei. Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de “identitati de grup” sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale “libertatii de constiinta” etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de “suspiciune” in fata politicului. Din citatul de mai sus trebuie retinut faptul ca numai si numai in credinta individualitatea este mai presus decat universalitatea si ca numai prin universalitate individualitatea devine supraordonata intr-un raport absolut cu Absolutul. Ceea ce inseamna ca in afara credintei, individualitatea decade in individualism – un viciu si un rictus al eului. In contrapartida, individualul care decade in individualism se comporta tententios cu universalitatea, el exclude universalul din actiunea sa si nu poate sa fie supraordonat si nici sa stea intr-un raport absolut cu Absolutul, ci sta intr-un raport absolut cu demonicul. Se ajunge aici la un duplicat al paradoxului – avem pe de o parte, paradoxul credintei iar pe de alta parte, paradoxul demonicului:
“Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim].” Dupa cum se observa, in paradoxul demonicului individualul e mai presus de universal prin pacat, nu prin universal.
Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi cu un gust amar: Kirkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede – “[..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste”, ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia. Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.

Into The Wild

2011-11-29T20:57:00.001+02:00

Timp de doi ani cutreierã Pãmântul.

Fãrã telefon, fãrã piscinã,

fãrã animale de companie,

fãrã tigãri.

Libertatea supremã.

Un extremist. Un cãlãtor estetic

a cãrui casã este drumul.

"Hei, ascultã, bãtrâne.

Nu mã psihanaliza tu pe mine, da?"

"Taci din gurã.

Te duc acolo unde mergem."

"Unde te duci?"

"ti-am mai spus!

Mergem spre nicãieri!"

si acum, dupã doi ani de hoinãrealã,

vine ultima si cea mai mare aventurã.

Bãtãlia culminantã de a omorî

falsa fiintã din sine

si a sfârsi victorios

revolutia spiritualã.

Nemaidorind sã fie otrãvit

de civilizatie, el fuge

si strãbate de unul singur

pãmântul pentru

a se pierde în sãlbãticie.

Alexander Supertramp

Mai 1992.

...si iarasi despre Ego !

2011-11-26T00:27:00.003+02:00

“Sinucigandu-te” mental, “omorandu-ti” mintea,adevartul “eu” adevarata constiinta, cea de sine,inlocuieste constiinta mintii care este ego-ul.

Asta se poate face refuzand sa te mai identifici cu mintea cu gandurile cu imaginea mentala despre tine si nemai memorand nici-o experienta in minte nemai luand nimic personal ci doar observand totul de deasupra mintii si ego-ului.Nu trebuiea mai credem mintea ca fiind reala pentru ca ea nu este, si nimic din mintea noastra nu este real, si nici ea, deasemeni nici constiinta ei care este ego-ul, daca ego-ul nu este real, nici imaginea mentala si amintirea ta despre tine ,nici personalitatea ta nu este reala.Tot ce este real este clipa si observatorul care face totul real si acel observator este constiinta aevarata este adevartul “eu”.Sinucigandu-te mental insemna sa numai crezi nimic din ce este in mintea ta ca fiind real si sa nu te mai dentifici cu ego-ul si cu imaginea mentala despre tine cu amintirile a cea ce esti si cu iluzia a ce vei putea fi.Multa lume se sperie de asta crezand ca “omorand” ego-ul refuzand sa-l mai creada ca fiind “ei” insemna sfarsitul lor, si identifica asta cu moartea, insa este fals, cand “omori” ego-ul adevarata constiinta il inlocuieste,cand ego-ul moare constiinta de sine cea adevarata revine la viata.
Ego-ul este sinele fals el este constiinta mintii nu a fiintei tale,si cum mintea nu este reala ncic ego nu este real.Ego-ul nu poate muri nciodata de cea am pus in ghilimele “omori” el nu poate fi decat ignorat,si mintea la fel ea ne ajuta sa imaginam creatia sa simtim emotii puternice si minunate insa e trebuie folosita doar in scopuri pozitive si creative,eu spun doar sa nu ne mai identificam cu ea si sa nu o mai credem reala.

de Zaharia Robert

Sunt un vagabond.

2011-11-22T18:29:00.003+02:00

Colleges produce a lot of garbage. And Harvard, more than most.

Simon Wilder: You asked the question, sir, now let me answer it. The beauty of the Constitution is that it can always be changed. The beauty of the Constitution is that it makes no set law other than faith in the wisdom of ordinary people to govern themselves.
Proffesor Pitkannan: Faith in the wisdom of the people is exactly what makes the Constitution incomplete and crude.
Simon Wilder: Crude? No, sir. Our "founding parents" were pompous, white, middle-aged farmers, but they were also great men. Because they knew one thing that all great men should know: that they didn't know everything. Sure, they'd make mistakes, but they made sure to leave a way to correct them. The president is not an "elected king," no matter how many bombs he can drop. Because the "crude" Constitution doesn't trust him. He's just a bum, okay Mr. Pitkannan? He's just a bum.

The moonlight shows us for what we really are.

2011-11-20T14:30:00.002+02:00

.The moonlight shows us for what we really are.

We are not among the living and so we cannot die. But neither are we dead.

For too long I’ve been parched and unable to quench it. Too long I’ve been starving to death and haven’t died.

I feel nothing. Not the wind on my face nor the spray of the sea nor the warmth of a woman’s flesh. You best start believing in ghost stories, Miss Turner. You’re in one!

It is hard to fill a cup which is already full.

2011-11-12T20:26:00.000+02:00

Moat: It is hard to fill a cup which is already full.
Jake: Well, my cup is empty, trust me. Just ask Dr. Augustine. I'm no scientist.
Moat: What are you?
Jake: I was a Marine. A... A warrior of the Jarhead clan.

Moat:
Do as we do, and learn it well. Then we will see if your insanity can be cured.

Lăcomia.

2011-11-08T17:57:00.001+02:00

Compelled By Sin, We Were, But Now We Are Consumed By It!

I just love this quote from Pirates of the Caribbean: Curse of the Black Pearl -

"We spent 'em and traded 'em and frittered 'em away on drink and food and pleasurable company. The more we gave 'em away, the more we came to realize the drink would not satisfy, food turned to ash in our mouths, and all the pleasurable company in the world could not slake our lust. We are cursed men, Miss Turner. Compelled by greed, we were, but now we are consumed by it."

The reason why I love it so much is it speaks not of a mythological pirate curse, but it speaks of the depravity within us all. We are sinners from birth (Rom 5:12, 15-17a, 18a, 19a; 1 Cor 15:21-22; Eph 2:1), and we continue in sin throughout our lives; the more we give into our sin and its promise of pleasure, the more we find it cannot satisfy and we must seek out new ways to express our depravity, becoming even more enslaved to it. Or, to tweek the words of Barbossa, compelled be sin, we were, but now we are consumed by it!

Frica.

2011-11-06T13:49:00.000+02:00

Flint Sky: Those people in the forest, what did you see on them?
Jaguar Paw: I do not understand.
Flint Sky: Fear. Deep rotting fear. They were infected by it. Did you see? Fear is a sickness. It will crawl into the soul of anyone who engages it. It has tainted your peace already. I did not raise you to see you live with fear. Strike it from your heart. Do not bring it into our village.

The Old Ways

2011-11-05T23:40:00.000+02:00

"My Grandfather survived on this earth without using anything that did not go back into the earth. The whole world could learn from that."

--Floyd Westerman, SIOUX Our grandfathers knew how to live in harmony.
They did not create poisons or technologies that destroyed things.
They did not make their decisions based on greed or for selfish reasons.
They did not take more then they used.
Their thoughts and actions were about respect.
The Elders conducted themselves in a respectful way. We need to consider our actions around respect for Mother Earth.
My Creator, have the grandfathers teach us today about the old ways

Foamea.

2011-11-03T07:36:00.000+02:00

Originea sistemului ( partea 4 ).

2011-11-02T07:26:00.000+02:00

IV.A DOUA MIGRAŢIE NEOLITICĂ
Prima migraţie neolitică a început din Orientul Mijlociu (Siria, nordul Irakului şi sudul Turciei) şi a însemnat răspândirea tehnicilor de cultivare a plantelor în restul Orientului Mijlociu, în Europa, Africa de Nord şi probabil India. Aceasta s-a întâmplat prin migrarea fizică a fermierilor care luau cu ei seminţe, animale şi tehnici de cultivare. Migraţia lor poate fi observată prin gradientul haplogrupului genetic J2 şi s-a petrecut nu pentru că noii agricultori aveau datoria morală de a ilumina popoarele primitive cu noua lor tehnică de producere a hranei ci mutarea lor s-a produs ca urmare a unei nevoi sociale de a-şi găsi un alt loc de viaţă deoarece regiunile originare ajunseseră suprapopulate sau nu mai erau productive. Această primă migraţie a fost una de populaţie şi de tehnică.
A doua migraţie neolitică a început de la aproximativ 3.000 î.Ch., din Sumer, a fost una de ideologie politică şi a reprezentat răspândirea noii idei de stat, adică ideea că o societate trebuie să se împartă între o clasă conducătoare (care să concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie) şi mai multe clase subordonate cu grade diverse de autonomie. Ideea de stat, de putere instituţionalizată, nu era posibil să fi fost implementată în societăţile tribale din cauza numărului mic de indivizi care alcătuiau un trib. Aceştia erau organizaţi după regulile democraţiei tribale. De asemenea puterea instituţionalizată nu este o consecinţă directă a practicării agriculturii, deoarece înainte de 3.000 î.Ch. existau societăţi agrare sau semi-agrare care se gospodăreau fără existenţa unei ierarhii puternice care să coordoneze în mod despotic toate deciziile importante ale comunităţii.
Consider că adevărata revoluţie neolitică a fost o revoluţie în gândire, în modul de a vedea lumea şi s-a manifestat printr-o radicalizare a ideii de putere şi dominaţie. Cuvântul-cheie al noii revoluţii (care acum este deja veche de 5.000 de ani) este totalitarism, totalitarism care tinde să cuprindă şi să pătrundă toate sferele vieţii. Erich Fromm considera că dictatorii nu sunt în mod necesar răi prin natura lor ci sunt „oameni obişnuiţi cu putere neobişnuită”. Răul social s-a născut atunci când oameni obişnuiţi au primit puterea de a decide asupra soartei lor şi a altora şi de atunci s-a dorit menţinerea acestui status-quo. Bineînţeles că nu aceeaşi dinastie de conducători conduce lumea din Mesopotamia până azi, în schimb din Mesopotamia până azi acelaşi tip de putere politică, dominaţie socială şi monopol al deciziilor este urmărit de către toate sistemele politice care-şi au originea atunci. Dorinţa de a accede la acest tip de putere este cu atât mai mare cu cât aceasta nu e una de tip supranatural sau predestinată genetic, ci poate fi obţinută tocmai de către oameni obişnuiţi, în schimb este un miraj pentru că înseamnă să trăieşti într-un sistem social în care ai 99% şanse să nu obţii această putere.
Până în secolul XIX membrii culturii noastre credeau că oamenii au practicat agricultura de când au apărut şi că tehnicile agricole sunt de la începutul istoriei, istorie care avea câteva mii de ani şi începea cu Adam şi Eva, Cain, Abel şi Set. Mai târziu au aflat că oameni au existat de mult mai devreme şi că au trăit foarte bine şi fără agricultură, şi atunci au numit această perioadă preistorie şi au considerat că de aproximativ 10.000 de ani, de când au aflat că a apărut, oamenii au practicat acelaşi tip de agricultură care doar s-a perfecţionat şi specializat. Noua schimbare de mentalitate este de la a crede că acelaşi tip de agricultură se practică de zece milenii încoace către a învăţa şi accepta că sunt mai multe tipuri de a practica agricultura (mai eficiente ecologic şi socio-cultural însă necompetitive economic), însă majoritatea acestor tipuri au fost înlocuite de mentalităţile agriculturii totalitare izvorâtă din mentalităţile statului totalitar sumerian.
Agricultura fundamentală a societăţii şi economiei noastre este agricultura de tip totalitar. Totalitarismul agricol înseamnă subordonarea ecosistemului global pentru producţia de hrană pentru om. Înseamnă război cu toate celelalte forme de viaţă care nu sunt productive pentru om. Prin agricultura totalitară se poartă un război cu toate celelalte specii de plante şi animale pentru preluarea şi prelucrarea resurselor naturale în totalitatea lor.
Iniţial această agricultură nu se deosebea major de celelalte tipuri de agricultură practicată în Egipt, în Creta, în câmpia Munteniei, la Ierihon sau la Mohenjo-Daro. Făcea uz de unelte de piatră, lemn sau os, era puternic dependentă de particularităţile ecologice ale zonei şi deşi hrănea o populaţie care creştea continuu, era totuşi suficient de restrânsă geografic pentru a nu avea un impact ecologic semnificativ la scară globală sau regională. Deosebirea consta în faptul că indivizii care o practicau trăiau într-o societate de sclavi, forţaţi fiind să muncească pentru a-şi primi hrana, adăpostul şi serviciile care înainte erau gratis.
Având suficientă mână de lucru ieftină şi o nouă clasă socială de războinici, prima societate din Sumer care adoptase cultura şi agricultura totalitară a trecut în curând la următorul nivel şi anume răspândirea noii mentalităţi în restul lumii, deoarece totalitarismul prin definiţie se declară cel mai bun sistem de guvernământ şi tinde să se răspândească în toate detaliile vieţii, inclusiv fizic şi spaţial, în toate colţurile globului. Cetăţile din Mesopotamia au început să se cucerească unele pe altele, iar populaţia cucerită era trecută în sclavie. Tiranii acestor cetăţi se remarcau prin cruzime şi uşurinţa cu care se declarau trimişii şi înlocuitorii zeilor. La scurt timp noua structură socială de conducători şi conduşi a ajuns pe valea Nilului dând naştere la prima perioadă dinastică. Sumer a fost înlocuit apoi de Babilon şi Asiria. În jurul lor au apărut alte regate şi imperii care de asemenea se bazau pe cuceriri şi expansiune continuă: Urartu, Elam, Fenicia, regatul hitit. Statele sclavagiste din Troia, Knossos sau valea Indusului au fost jefuite şi incendiate de cete de migratori patriarhali venind din nord, dar după o vreme şi aceştia s-au sedentarizat şi au trecut la un sistem de producere al hranei bazat pe agricultura totalitară. Deoarece în decurs de câteva sute de ani apăruseră o seamă de regate care fiecare încerca să-şi extindă graniţele şi puterea, acestea s-au înscris într-o cursă a înarmărilor: au apărut arme de bronz şi de fier, mult mai rezistente decât cele de lemn şi piatră, au apărut care, cavaleria, unităţi specializate, s-a dezvoltat tehnica şi strategia militară. În acelaşi timp cu expansiunea teritorială şi dezvoltarea militară, neliniştea şi nemulţumirea socială în interiorul societăţilor de agricultori creştea. Crimele, războiul, foametea, sărăcia, malnutriţia au intrat în viaţa şi cultura oamenilor de atunci atât de adânc încât azi cu greu poate să creadă cineva că acestea nu sunt înscrise în mod fatalist în natura noastră umană. Peste tot în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, în Insulele Greceşti, la Roma, în India sau în China apar relatări de asasinate, falsificări de monede, coduri de legi, răscoale ale sclavilor din cauza presiunii sociale tot mai crescânde. Atunci când toate aceste încercări s-au soldat cu eşecuri şi s-a văzut că sistemul totalitar rămâne în picioare, o nouă idee îşi face apariţia în conştiinţa oamenilor: aceea că oamenii au nevoie să fie salvaţi, conducătorii sunt răi dar într-un fel sau altul cineva trebuie să vină să-i salveze din sărăcie, muncă şi suferinţă. Atunci când creştinismul a apărut în Palestina cu 2.000 de ani în urmă, majoritatea oamenilor aşteptau de mult un salvator, un mesia. Curând, pe lângă vechile probleme sociale,noile religii salvaţioniste (iudaism, creştinism, islamism, budism, confucianism sau zoroastrism) au introdus în societate războaiele şi persecuţiile religioase. Realitatea se împărţise în două, o parte care ţinea de lumea asta şi care era rea, nedreaptă şi plină de suferinţă, şi o altă parte, supranaturală, în care ierarhia socială se inversa şi cei bogaţi şi puternici erau înlocuiţi de cei săraci şi drepţi. Evul Mediu a fost plin de izbucniri de răscoale, ciumă şi alte epidemii, persecuţii religioase. Deşi suntem educaţi din istorie să vedem doar conflictele şi diferenţele dintre aceste regate, imperii şi state feudale, în imaginea de ansamblu ele fac parte din aceeaşi cultură a puterii şi dominaţiei bazată pe agricultura totalitară. Populaţia creştea şi curând Europa şi Orientul Mijlociu nu mai erau suficiente, ajungându-se la expediţiile denumite cruciade şi la „epoca marilor descoperiri geografice”, când cultura noastră s-a răspândit în cele două Americi, Africa şi Australia, înrobind şi exterminând populaţiile locale. Revoluţia industrială a adus greve, inflaţie, distrugerea ecosistemelor şi extincţii de specii, presa folosită constant pentru manipulare şi distorsionarea adevărului, două războaie mondiale şi mai ales colaps cultural.
Semnele culturii noastre sunt crima, asasinatul, războiul de cucerire, războiul de convertire, persecuţii religioase, mesianism, ciumă, ergotism, holeră, pelagră, răscoale, robotă, tribut, ideea că natura umană este degenerată, rea şi coruptă, consum de droguri, manipulare politică, religioasă şi educaţională, genocid, foamete, o distanţă uriaşă între cei mai bogaţi şi cei mai săraci, fanatism religios, abuz psihic şi fizic, represalii sub formă de viol, jaf şi exterminare, alienare şi tulburări psihice. Şapte miliarde de indivizi total dependenţi de o formă de agricultură care provoacă dezechilibre ecologice globale şi dezordine socială.
Chiar dacă azi avem o mobilitate mai mare, un venit mai mare, alte aşteptări şi cunoştinţe ştiinţifice mult mai avansate, chiar dacă ne-am dezvoltat numeroase modificări de tehnică şi de teritoriu, societatea modernă este aceeaşi cultură de sclavi apărută cu cinci milenii în urmă.

Sursa: Jumahess.

Originea sistemului ( partea 3 ).

2011-11-01T07:17:00.001+02:00

III.ISTORIA A ÎNCEPUT ÎN SUMER
În sudul Mesopotamiei, aproape de vărsarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic, într-o regiune în care se practica agricultura de câteva mii de ani, se află locul de naştere a unei inovaţii care avea să schimbe lumea mai mult decât au făcut-o toate celelalte descoperiri umane din istorie.
Agricultorii din Mesopotamia au inventat o serie de tehnici de a cultiva plantele şi a gestiona recolta. Ei foloseau irigaţii şi monoculturi (cultivarea unui singur tip de plante pe suprafeţe întinse de teren).
Cea mai veche cultură de aici se numeşte Ubaid, avea o răspândire locală în sudul Irakului şi se întinde între 5.300 şi 4.100 î.Ch. Populaţia acestei perioade era formată din trei categorii principale de oameni: vânători şi pescari care trăiau în delta celor două fluvii, fermieri care cultivau cereale şi alte plante şi care veniseră din nord şi crescători de oi şi capre care îşi păşteau turmele pe pajiştile din vest şi sud-vest. Potrivit descoperirilor arheologice aceasta era o societate egalitară, în care diviziunea muncii nu era diversificată şi care pe lângă agricultura practicată prin irigaţii mai inventaseră roata şi roata olarului.
Perioada Ubaid a fost urmată de perioada Uruk (după numele unei cetăţi), de la 4.100 la 3.000 î.Ch. După Uruk urmează Jemdet Nasr când sunt descoperite proto-scrieri cuneiforme şi începe civilizaţia sumeriană.
În perioada Uruk apar primele semne clare de diferenţiere socială bazată pe posesiuni materiale şi putere de decizie. După câteva mii de ani în care baza principală a hranei era reprezentată de plantele cultivate şi după câteva inovaţii tehnice, populaţia din sudul Mesopotamiei se înmulţise suficient de mult pentru ca primele semne de nelinişte socială să îşi facă apariţia. După societatea egalitară din perioada Ubaid, societatea din Uruk era împărţită între o clasă stăpânitoare formată probabil din administratorii templelor şi a depozitelor de grâne şi majoritatea de muncitori.
Ideea originală care a apărut atunci a fost evident legată de gestionarea hranei, şi anume liderii comunităţii au considerat că mâncarea trebuie încuiată şi securizată. Se ştie că cel mai uşor mod de a dresa un animal şi a-l face mai docil şi mai receptiv la comenzile tale este să-l înfometezi câteva zile. Aici, în Mesopotamia, în această perioadă Uruk, probabil pentru prima oară în istoria vieţii şi a omului, membrilor unei comunităţi le-a fost interzis accesul la hrană, iar hrănirea lor era condiţionată de prestarea unor munci. Nu vreau să spun că înainte, în paleolitic sau mezolitic sau începutul neoliticului oamenii nu au trebuit să muncească pentru a-şi procura mâncarea, dar în această comunitate proto-sumeriană, majorităţii populaţiei nu i se oferea partea cuvenită din surplusul de alimente decât dacă munceau. Odată ce alimentele au fost depozitate în hambare, încuiate şi securizate, muncitorii nu mai aveau acces la rodul muncii lor, iar decizia de a mânca şi posibilitatea de a primi mâncare nu mai era a lor ci a altor membri din acelaşi oraş (sau aglomerare urbană).
Dacă surplusul producţiei agricole era gestionat de un grup restrâns de indivizi, aceştia puteau foarte bine să-şi aloce alimente fără să trebuiască să muncească, adică să participe activ la arat, la semănat şi recoltat, la transportul recoltei, la încărcarea şi descărcarea alimentelor în hambare, la producerea de oale şi vase de lut, la întreţinerea şi fabricarea de noi unelte, la măcinarea seminţelor şi coptul pâinii, la paza turmelor, la mulsul şi tunsul animalelor, la ţeserea hainelor, la săparea canalelor de irigaţii sau la construcţia caselor şi a templelor. Toate muncile astea le puteau face ceilalţi, iar ei doar hotărau cine şi cât primeşte.
Scrisul a apărut acum ca o nevoie de a inventaria totalitatea produselor şi a coordona toate aceste activităţi precum şi pentru listarea plăţilor către muncitori, a ofrandelor religioase sau a cadourilor. De aceea cele mai vechi tăbliţe cuneiforme prezintă o metodă arhaică de numerotare a turmelor de oi.
Societatea aceasta s-a polarizat rapid între o clasă stăpânitoare care obţinuse puterea de a lua toate deciziile importante pentru comunitate şi masa majoritară a muncitorilor şi bineînţeles că acestora din urmă le-a crescut nemulţumirea tot mai mult. Când membrii unei societăţi inechitabile sunt nemulţumiţi creşte nivelul crimei şi a infracţionalităţii astfel că pentru a asigura securitatea depozitelor de alimente cei care deţineau puterea de decizie au desemnat pe alţii care trebuiau să le păzească, în schimbul hranei şi a scutirii de muncă. Ţăranii aveau acum două clase, a factorilor de decizie şi a paznicilor, pe care trebuiau să le întreţină din acelaşi volum de muncă şi produse, astfel că au început să lucreze mai mult şi să primească mai puţin.
De câteva mii de ani, de la începuturile agriculturii, atunci când o societate agrară ajungea într-un moment de nemulţumire generalizată din cauza supraexploatării pământului care nu mai putea să ofere cantitatea necesară hrănirii unei populaţii tot mai numeroase, membrii acesteia migrau în grup spre alte regiuni. Dar dacă membrii nemulţumiţi din societatea pre-sumeriană ar fi emigrat, cei care luau deciziile şi-ar fi pierdut privilegiile şi ar fi trebuit să lucreze pământul din nou pentru a se hrăni. Ca să prevină acest lucru au transformat categoria paznicilor de hambare şi a celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii sociale într-o clasă permanentă de războinici şi i-au trimis împotriva celor care se pregăteau să migreze. Nu ca să-i omoare ci ca să-i forţeze să rămână, să-i oblige să muncească şi să continue în mod sistematic şi comandat producţia de cereale, lapte, carne, lână, unelte, haine şi construcţii. Statul şi sclavia au intrat în istorie.

Sursa: Jumahess

Once Upon A Time.

2011-10-31T16:33:00.002+02:00

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. ( Geneza 2.15 )

Si ce'a facut omul ? Cum a ingrijit gradina?

Originea sistemului ( partea 2 ).

2011-10-31T07:51:00.000+02:00

II. RĂSPÂNDIREA AGRICULTURII ŞI PRIMA MIGRAŢIE NEOLITICĂ
La un moment dat, din variate motive, unele culturi primitive s-au sedentarizat iar populaţia locală s-a mărit ca o consecinţă a sedentarismului. Din nevoia de a-şi menţine acest nou mod de viaţă a apărut şi nevoia de a avea o sursă de hrană permanentă tot timpul anului, deci un surplus de alimente care trebuia depozitat. Astfel au început să se dezvolte olăritul şi construcţiile civile, pentru a avea un mod de depozitare a surplusului de alimente.
Culturile fondatoare agricole au apărut cu 9.500 de ani înainte de Cristos în estul Mediteranei. Aceste culturi erau formate din grâu primitiv (Triticum monococcum şi T. dicoccum), orz (Hordeum vulgare), linte (Lens culinaris), mazăre (Pisum sativum), năut (Cicer arietinum), in (Linum usitatissimum) şi măzăriche amară (Vicia ervilia). Cei care cultivau aceste plante trăiau în Siria, sudul Anatoliei, vestul Irakului şi Galilea de azi şi erau descendenţii culturii natufiene (12.500-9.500 î.Ch), o cultură ai cărei membri erau sedentari încă de dinainte de a fi complet agricoli.
Sedentarismul în sine este o strategie ecologică ineficientă deoarece după un anumit număr de generaţii care practică agricultura, solul îşi pierde fertilitatea şi nu mai poate oferi aceeaşi cantitate de hrană. Pe de altă parte surplusul de alimente din anii precedenţi creează condiţii optime pentru creşterea numărului de indivizi. Când o anumită regiune agricolă nu mai poate hrăni întreaga populaţie, oamenii de acolo intră în competiţie pentru resurse şi bineînţeles că atunci când cererea de produse de bază e mai mare decât oferta apar tulburări sociale şi o anumită degradare a standardelor de viaţă. Unii din cei în plus sunt nevoiţi să plece. Unii se întorc la un mod de viaţă de vânători-culegători, alţii se alătură altor comunităţi agricole iar ceilalţi migrează în alte regiuni unde înfiinţează la rândul lor societăţi agricole sedentare. Aşa a avut loc prima migraţie neolitică, când valuri de fermieri din Orientul Apropiat au pornit în toate direcţiile pentru a găsi alte locuri unde pot să-şi cultive plantele nou domesticite, deoarece regiunile-mamă nu mai reuşeau să-i hrănească, ei depăşiseră capacitatea de susţinere a mediului local.
Mesopotamia nu a fost aşadar locul de naştere al agriculturii, însă se ştie că această regiune a fost una în care plantele se cultivau din cele mai vechi timpuri din cauza solului fertil dintre cele două fluvii şi a unui climat cald tot timpul anului. Această regiune formează jumătatea dreaptă a „Semilunii roditoare” iar cultivarea plantelor de câmp s-a răspândit aici venind din jumătatea ei stângă, cu 7.000 de ani înaintea erei creştine. Pe vremea aceea zona nu era caracterizată de ariditatea şi deşertificarea specifice Irakului de azi ci era o câmpie fertilă acoperită de pajişti şi lunci. Cam în aceeaşi perioadă (sau mai devreme, la 8.000 î.Ch) au apărut şi primele urme de semănat şi recoltat în mod sistematic şi pe scară largă şi în Egipt pe valea Nilului.
În Europa cultivarea plantelor a fost adusă de fermierii din Orient cu 7.000 de ani înaintea erei noastre (dovezi arheologice, botanice şi genetice). Aceşti fermieri au format în sud-estul Europei o serie de culturi agrare foarte diverse şi interesante din punct de vedere social: Vinca-Turdaş (ideograme reprezentând o formă incipientă de scriere), Starcevo-Criş, Boian, Hamangia sau Cucuteni-Trypillie (aşezări de 10.000-15.000 locuitori).
Răspândirea animalelor a avut un traseu asemănător. Unele animale au fost domesticite de populaţiile sedentare care cultivau şi plante iar alte animale (de exemplu calul) au fost domesticite de triburi nomade.

Sursa: Jumahess

Originea sistemului ( partea 1 )

2011-10-30T10:05:00.001+02:00

I. APARIŢIA AGRICULTURII
Aceasta e interpretarea şi viziunea mea proprie a discursurilor lui B.
Societate – un grup de oameni care împart aceleaşi resurse materiale şi spirituale, o comunitate
Cultură – totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale unei societăţi la un moment dat
Civilizaţie – numele culturii noastre
Există mai multe teorii cu privire la motivele pentru care omul a început să cultive plante şi să crească animale în mod intermitent. Câteva dintre aceste ipoteze implică aglomerarea populaţiilor umane în jurul oazelor, oameni care doreau să-şi protejeze speciile favorite sau ospeţe ostentative ale şefilor de trib ca simbol al puterii şi bunăstării. Nici una din aceste teorii nu prezintă o explicaţie exhaustivă iar altele sunt contrazise direct de alte dovezi.
Ideea cum că agricultura ar răspunde unei nevoi naturale a oamenilor de a-şi asigura o rezervă permanentă de hrană a fost infirmată de ştiinţele sociale, deşi imaginea unor primitivi înfometaţi şi aflaţi permanent în căutarea hranei este larg răspândită printre oamenii de rând. Antropologia a arătat prin studiul triburilor aflate în stadiul de vânători şi culegători că membrii acestora nu sunt deloc traumatizaţi de nesiguranţă în faţa înfometării. De fapt aceştia se bucură chiar de o anumită abundenţă de hrană (bineînţeles în regiunile unde civilizaţia nu a pătruns suficient de puternic şi unde se mai găseşte destul vânat şi plante sălbatice). Primitivii nu simt nevoia de a-şi face stocuri de hrană deoarece mediul natural le oferă suficient pentru a avea un trai îndestulat. Nu au posibilitatea de a mânca orice aliment la orice oră şi în orice timp (astfel ei mănâncă în funcţie de sezon) dar nici nu sunt nevoiţi să lucreze mai mult de două-trei ore pe zi pentru a-şi asigura necesarul de mâncare şi nici nu suferă de obezitate, boli de inimă sau diabet. Cu siguranţă că suferă de foame, dar foamea este o senzaţie simţită de oricine de câteva ori pe zi în mod constant. Foametea şi sărăcia în schimb sunt două fenomene care există doar în societăţile agricole şi sunt determinate de distribuirea inechitabilă a produselor.
Agricultura nu a fost o invenţie nouă datorată unui salt calitativ în evoluţia inteligenţei oamenilor. Homo sapiens era perfect format din punct de vedere fizic încă de acum 150-200.000 de ani când încă era în Africa iar creierul modern are o vechime de 75.000 de ani după unele studii. Ce vreau să spun este că agricultura nu e o consecinţă a unei abilităţi cerebrale pe care unele triburi şi-au dezvoltat-o spre deosebire de cele care au rămas la stadiul „sub-dezvoltat” din paleolitic. Unora dintre plantele precursoare celor agricole le erau cunoscute proprietăţile culinare şi erau folosite şi dinainte de încălzirea climei. Oamenii din paleolitic foloseau plante sălbatice pe care le recoltau şi cunoşteau desigur faptul că o plantă creşte dintr-o sămânţă îngropată în pământ. Neoliticul a adus de fapt o specializare a mijloacelor de producere a hranei dinspre vânătoare şi culegere/căutare de plante sălbatice spre domesticirea acestor plante/animale sălbatice şi dependenţa socială tot mai crescută faţă aceste plante şi tehnici.
O altă ipoteză pe care o consider mai plauzibilă decât celelalte pune problema exact invers şi consideră că prima dată oamenii au devenit sedentari şi abia după adoptarea acestui mod de viaţă au avut nevoie de o rezervă de hrană independentă de ciclurile de creştere ale plantelor sau de migraţia ierbivorelor. Motivele pentru care ar fi devenit sedentari sunt fie de ordin geografic (au fost preferate locurile în care exista o reală abundenţă de hrană tot timpul anului) fie de ordin religios.
Anul trecut s-a excavat în Turcia, la Göbekli Tepe, un complex religios vechi de 11.500 de ani. Klaus Schmidt, arheologul german care lucrează acolo este de părere că templul a fost construit de populaţii migratoare la sfârşitul ultimei glaciaţii şi că era abandonat periodic, dar după un anumit timp creatorii acestor temple şi-au creat reşedinţe permanente. Dacă locurile comune de cult au fost imboldul pentru sedentarism sau nu rămâne un obiect de studiu pentru viitorul apropiat.
Procesele de semănat şi cultivat au apărut independent în mai multe locuri de pe glob la date diferite. Cele mai vechi aparţin aşa-numitelor „culturi fondatoare” din Orientul Mijlociu, dar au mai fost alte puncte de naştere al procesului de domesticire în zone foarte îndepărtate unele de altele. Astfel dacă tehnicile agricole din Asia de Sud-Vest s-au răspândit în Europa şi nordul Africii, se consideră că agricultura a apărut independent în estul Asiei (China – orez, mei, soia) de unde s-a răspândit în SE, în India (pe valea Indusului, deşi e mai probabil că agricultura a fost adusă aici din vest), în insula Noua Guinee, în America Centrală şi de Sud (porumb, tomate, cartof, fasole) sau Africa sub-sahariană (sorg, orez african).
Aceasta e o variantă de hartă care prezintă centrele de origine a cultivării plantelor:

–

Sursa: Jumahess

Great Spirit, let me accept and see all things as equal.

2011-10-29T09:13:00.001+03:00

"People are equal partners with the plants and animals, not their masters who exploit them."

--Haida Gwaii, Traditional Circle of Elders--
As human beings, we are not above anything nor are we below anything. Because of being equal, we need to discuss a little about the value of respect. Not just respect when it comes to human beings, but respect when it comes to everything. We are not masters over things; we are caretakers for the Great Spirit. We need to treat all things with respect.

„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”

2011-10-25T07:55:00.002+03:00

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!...” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.
Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”... Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973). Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.
La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

Răzvan IONESCU

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

2011-10-23T16:59:00.000+03:00

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”
Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”
Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul
Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane
Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu

Un manifest stîngaci

2011-10-22T15:28:00.000+03:00

Un text semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche. Merita citit (aici integral)
……
Partea ciudată este că autenticul ortodox Baconschi ţine un discurs protestant care l-ar face şi pe Luther să se întrebe dacă nu cumva a exagerat cu vocaţia divină a muncii. Partea gravă este că are dreptate: Europa crizei se îndreaptă spre această ideologie, iar diplomatul Baconschi nu a făcut decît să semnaleze alinierea României – fără cea mai mică rezervă – la această tendinţă încă negociată la nivelul marilor puteri europene. Acest misticism ideologic al hărniciei este soluţia ieşirii din criză iar el presupune, pur şi simplu, sacrificarea săracilor, declaraţi ontologic leneşi (chiar dacă nimeni nu a îndrăznit să-i declare pînă acum de-a dreptul „cerşetori“) şi astfel vinovaţii principali de toate nenorocirile crizei trecute, prezente şi viitoare. Statul social este „demascat“ ca stat asistenţial, iar acesta este radical delegitimizat de către puterile neoliberale care învinuiesc astfel greaua moştenire a unei stîngi fantasmate. Dihotomia salvează omenirea!
Povestea a început mai de mult, pe cînd faimosul Huntington, de pildă, buzduganul zmeului american, a fost aruncat în poarta Pieţei pentru a ne anunţa că omenirea se împarte în două şi că următorul clash va fi între development-prone cultures şi development-resistant cultures, adică societăţi făcute pentru muncă şi dezvoltare şi societăţi care prin spiritul lor mioritic local nu au fost şi nu vor fi niciodată apte de hărnicie productivă şi care, fără efuziuni sentimentale, trebuie lăsate în plata Domnului. În termeni academici, pedanţi dar precişi, aceasta se cheamă etnicizarea sărăciei: tot săracu-i vinovat, pentru că nu-şi schimbă mentalitatea congenitală de sărac!
Aceasta se întîmpla în anul de graţie 2000. Şi, ce să vezi, Huntington a avut din nou dreptate, ca şi în cazul pericolului islamic. Această „constatare ştiinţifică“ s-a transformat între timp în convingerea profundă a tuturor oamenilor de bine din establishment (sau care se visează established). Ei îţi vor spune, de pildă, cu un surîs cinic pe buze, că grecii „au huzurit atîtea decenii, acum a venit nota de plată“. Mîine, dacă, Doamne fereşte, România o va păţi şi ea, unul dintre aceşti domni cu convingeri puternice îmi va spune şi mie că am huzurit o viaţă întreagă, aşa că n-am decît să-mi vînd casa acum şi să dorm sub podurile Dîmboviţei, căci în viaţă greşelile se plătesc. Mă şi văd întrebînd, umil şi cu bocceluţa în spinare: cu ce-am greşit, săracu’ de mine? Tot aceşti domni se uită de sus la săracii înglodaţi în marasmul creditelor: „Dacă n-au cultură economică, ce să le fac?“. Deci, dacă am crezut în oferta băncilor, trebuie să plătesc pentru această greşeală. Şi tot un astfel de Captain Market mi-a spus cîndva că „ţăranii români sînt de vină pentru situaţia în care se află, că sînt leneşi şi nu au profitat de oportunităţile pieţei“. Ba tocmai că, cei care au putut, au profitat şi s-au dus să muncească pe piaţa liberă a Europei, lăsînd România cu aproape de două ori mai mulţi pensionari (asistaţi?) decît populaţie activă (harnică?). Dar aceste consecinţe dramatice şi previzibile ale dispreţului oamenilor harnici şi de dreapta nu le zdruncină acestora cîtuşi de puţin convingerile mesianice.
Mă simt tot mai de stînga, pentru că mă simt tot mai stîngaci în această lume care se declară tot mai creştină şi contestă mai vocal evoluţionismul, dar practică tot mai mult cel mai crunt darwinism social imaginabil. Mă simt tot mai solidar cu „săracii“, pentru că n-am fost învăţat să dispreţuiesc şi deoarece mă ştiu la fel de vulnerabil ca şi ei. Mă simt tot mai jidan, pentru că săracul, actual sau potenţial, a devenit jidanul crizei (sau ţiganul, dacă preferaţi, tot aia…). Mă simt astfel deoarece dorinţa mea legitimă de a muri în demnitate, aşa cum am trăit o viaţă întreagă, este tot mai ameninţată de politica acestei drepte „harnice“ şi dispreţuitor inumane.

Sursa.

The American Way

2011-10-21T21:37:00.000+03:00

Truth and honor faith and pride all convictions surely died honesties
time has passed time for lies is here at last truth is false I'm so fed up
how did we come to be so fucked hate fear pain death all our country
has got left
Talk to children hear them say daddy left again today brother steals and
mommy lies future lost before their eyes the sun was lost behind the
clouds they rapped it up and blacked it out acid rain fell today it came
and washed our hopes away
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way
Don't look past your t.v. all of us are what you see a looking glass into
our lives what we watch is what we buy priorities are out of whack
who is next to stab our back doesn't it make you mad to have lost all that
we've had
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way
Doesn't it fill you with disgust that there's no one left to trust is this
happening is this real my body numb I cannot feel are you happy are you
sad are emotions a thing of the past I have no tears I cannot cry no one
mourns for a world that's died
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way

Versions Of Violence

2011-10-21T07:28:00.000+03:00

Coercing or leaving
Shutting down and punishing
Running from rooms, defending
Withholding, justifying

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

Diagnosing, analyzing
Unsolicited advice
Explaining and controlling
Judging, opining and meddling

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

This labeling, this pointing
This sensitives unraveling
This sting I've been ignoring
I feel it way down, way down

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

Anti Recensământ 2011

2011-10-20T07:50:00.001+03:00

Azi începe abuzivul Recensământ 2011. Opuneţi-vă statului trădător!

Azi, 20 octombrie, începe abuzivul Recensământ 2011.
Considerăm necesar să recapitulăm câteva aspecte importante ale acestui abuz.
1. Acest recensământ este abuziv prin natura întrebărilor prea intime.
La această acuzaţie statul bălmăjeşte că aceleaşi întrebări au fost puse şi în Germania, dar nu spune că acolo statul a fost dat în judecată. La fel s-a întamplat şi în Anglia. Şi în alte ţări europene. Sunt nemtii, englezii, francezii, spaniolii, italienii şi alţi europeni proşti? De ce am fi noi? Un recensământ urmăreşte dinamica populaţiei, nicidecum datele confidenţiale.
2. Statul minte cu neruşinare spunând că datele sunt confidenţiale.
Din moment ce recenzorul va avea acces la ele, cum pot fi confidenţiale? Când te duci şi semnezi un contract bancar sau de telefonie mobilă, există un paragraf care tratează confidenţialitatea datelor. Statul sau recenzorul nu semnează nicăieri că acele date sunt confidenţiale. Doar te asigură.
De ce face asta?
Pentru că statul minte cu neruşinare. Datele din recensământ pleacă la Eurostat şi acolo vor avea acces la ele, alte puteri străine de statul român, inclusiv companii străine.
3. Dacă nu deschideţi uşa NU primiţi amendă.
Nu puteţi primi amendă dacă nu deschideţi uşa. Nu ştie nimeni dacă sunteţi în localitate sau în afara ţării. Şi ce o să facă statul, o să amendeze aşa pe ghicite nişte sute de mii de oameni? Sau poate milioane de cetăţeni plecaţi din ţară la muncă în străinătate.
Şi nu uitaţi, că rezultatele recensământului vor fi gata in 2014. Deci până atunci statul nu ştie dacă nu aţi fost în ţară sau poate că aţi fost recenzat în altă localitate.
Să nu uităm că un stat care se împrumută pe spatele nostru, care vrea să dea aurul ţării, care a dat deja din bogăţiile naturale ale poporului cum ar fi petrolul şi gazele, care vrea să ne otrăvească cu vaccinuri şi care ne obligă sub ameninţare să îi furnizăm informaţii intime fără să ne întrebe dacă suntem de acord cu aşa ceva, acel stat nu mai este democratic. Avem de-a face cu abuzuri specifice începuturilor unui stat dictatorial.
A te împotrivi unui abuz este democratic. Noi românii, care am avut experienţa comunismului, nu ne permitem luxul de a nu ne împotrivi abuzurilor. Citiţi articolul:
Cum să ne opunem Recensământului din octombrie 2011?

Let Us All Unite

2011-10-17T00:00:00.001+03:00

I'm sorry but I don't want to be an Emperor, that's not my business. I don't want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible, Jew, gentile, black man, white. We all want to help one another, human beings are like that. We all want to live by each other's happiness, not by each other's misery. We don't want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone and the earth is rich and can provide for everyone.
The way of life can be free and beautiful. But we have lost the way.
Greed has poisoned men's souls, has barricaded the world with hate;
has goose-stepped us into misery and bloodshed.
We have developed speed but we have shut ourselves in:
machinery that gives abundance has left us in want.
Our knowledge has made us cynical,
our cleverness hard and unkind.
We think too much and feel too little:
More than machinery we need humanity;
More than cleverness we need kindness and gentleness.
Without these qualities, life will be violent and all will be lost.
The aeroplane and the radio have brought us closer together. The very nature of these inventions cries out for the goodness in men, cries out for universal brotherhood for the unity of us all. Even now my voice is reaching millions throughout the world, millions of despairing men, women and little children, victims of a system that makes men torture and imprison innocent people. To those who can hear me I say "Do not despair".
The misery that is now upon us is but the passing of greed, the bitterness of men who fear the way of human progress: the hate of men will pass and dictators die and the power they took from the people, will return to the people and so long as men die [now] liberty will never perish. . .
Soldiers: don't give yourselves to brutes, men who despise you and enslave you, who regiment your lives, tell you what to do, what to think and what to feel, who drill you, diet you, treat you as cattle, as cannon fodder.
Don't give yourselves to these unnatural men, machine men, with machine minds and machine hearts. You are not machines. You are not cattle. You are men. You have the love of humanity in your hearts. You don't hate, only the unloved hate. Only the unloved and the unnatural. Soldiers: don't fight for slavery, fight for liberty.
In the seventeenth chapter of Saint Luke it is written:
"The kingdom of God is within man"
Not one man, nor a group of men, but in all men; in you, the people.
You the people have the power, the power to create machines, the power to create happiness. You the people have the power to make life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then in the name of democracy let's use that power, let us all unite. Let us fight for a new world, a decent world that will give men a chance to work, that will give you the future and old age and security. By the promise of these things, brutes have risen to power, but they lie. They do not fulfil their promise, they never will. Dictators free themselves but they enslave the people. Now let us fight to fulfil that promise. Let us fight to free the world, to do away with national barriers, do away with greed, with hate and intolerance. Let us fight for a world of reason, a world where science and progress will lead to all men's happiness.
Soldiers! In the name of democracy, let us all unite!
. . .
Look up! Look up! The clouds are lifting, the sun is breaking through. We are coming out of the darkness into the light. We are coming into a new world. A kind new world where men will rise above their hate and brutality.
The soul of man has been given wings, and at last he is beginning to fly. He is flying into the rainbow, into the light of hope, into the future, that glorious future that belongs to you, to me and to all of us. Look up. Look up.

201? - The Fall of Capitalism

2011-10-15T14:45:00.000+03:00

1848 Reincarcat - Semnalul a fost dat.

2011-10-13T07:48:00.000+03:00

”Cine nu învață nimic din istorie, este sortit să o repete” spune zicala.
Timpul, contextul istoric, ignoranța oamenilor, ne fac să uităm că lucrurile esențiale vieții sunt aceleași, oriunde și oricând. Dacă un sistem politic nu mai corespunde valorilor și nu răspunde nevoilor societății la momentul dat, indiferent că vorbim de democrație, teocrație, monarhie sau totalitarism, acesta se va confrunta în mod inevitabil cu o revoluție. Cine, cum și când va izbucni revoluția e o chestiune de detalii, dar gândul, cuvintele și faptele se concentrează pe așa ceva.
În mentalul colectiv s-a însămânțat ideea. Propaganda și contra-acțiunea, cinematografia, plină de mesaje subliminale, presa tabloidă care denaturează realitatea și redă o perspectivă derizorie a vieții, incoerența de guvernare, toate acestea instigă la o schimbare profundă, la adoptarea unei atitudini anti-sistem.
Contextul global actual este pregătit pentru așa ceva. Cu toții știm că lucrurile nu se mai pot întoarce la starea de dinainte de criza economică. O criză care aparent privește doar latura economică și financiară, dar care are în profunzime trăsăturile unei crize sistemice.
Evenimentele recente din țările occidentale, protestele care au luat chiar forme violente, dar în special protestele aparent nesemnificative de la New York, inima civilizației occidentale și a lumii financiare, arată că fenomenul escaladează. Visul american se prăbușește, cărțile de joc cad una câte una, acționându-le pe toate celelalte. Din tot ce înseamnă sistem financiar se va alege praful. Nu există cale de întoarcere, repet. Lucrurile nu mai pot fi calmate cu dulcegării electorale, cu credite fără buletin, cu reclame suprarealiste la produse fără valoare reală, nici măcar cu promisiuni de salarii mai mari, bonusuri sau prime de vacanță.
Dr. Doom (Roubini) a dat iarăși zilele trecute o sentință gravă capitalismului, poate cea mai gravă de până acum: ”capitalismul se poate autodistruge pentru că nu poţi transfera venituri dinspre forţa de muncă spre capital fără să se înregistreze un exces de capacitate de producţie şi lipsa unei cereri agregate. Asta se întâmplă acum. Am crezut că pieţele funcţionează, dar nu este aşa.”
Ceea ce părea până acum de necontestat, modelul economiei capitaliste, devine la fel de neajutorat și de blamat ca și celelalte de dinaintea lui. Aflăm că e un sistem eronat, că fundamentele sunt firave și că în esență e ineficient pentru societate.
Cu toții de dăm seama de neajunsurile capitalismului privind în viața de zi cu zi. Am scris aici care sunt efectele perverse ale sistemului. Vedem zi de zi oameni deprimați, familii destrămate, copii care cresc cu iluzii, dar lipsiți de afecțiune. Capitalismul spune: vrei bani mai mulți, ia și muncește! Și e valabil. Doar că timpul alocat muncii, diminuează timpul alocat familiei și lucrurilor cu adevărat importante. Munca și banii nu sunt un scop în sine, sunt mijloace pentru ca noi, oamenii, să ne putem bucura de sentimente cu adevărat nobile. Fericirea și bucuriile vieții le trăim rar și ele nu se vând pe bani. Capitalismul a construit o lume falsă, în care valorile inoculate sunt dominația banului și acumularea de bunuri. Lucruri efemere, nimic trainic, o iluzie pentru care ne-am vândut sufletele. Vine momentul să deschidem ochii și să privim realitatea. Atâta doar, să deschidem simțurile, pentru că acolo sunt culorile, sunetele și bucuria vieții.
Deocamdată se percepe încet, dar sunetul revoluției se apropie, exact ca o simfonie. O simfonie care va lăsa în urma ei pustiul. Pustiul din care va trebui să reîncepem să construim, să ne construim noua casă, a copiilor noștri.

Sursa:

In The Search Of The Primitive

2011-10-09T19:18:00.000+03:00

In machine based societies, the machine has incorporated the demands of the civil power or of the market, and the whole life of society, of all classes and grades, must adjust to its rhythms. Time becomes lineal, secularized, "precious"; it is reduced to an extension in space that must be filled up, and sacred time disappears. The secretary must adjust to the speed of her electric typewriter; the stenographer to the stenotype machine; the factory worker to the line or lathe, the executive to the schedule of the train or plane and the practically instantaneous transmission of the telephone; the chauffeur to the superhighways; the reader to the endless stream of printed matter from high speed presses; even the schoolboy to the precise periodization of his day and to the watch on his wrist; the person at "leisure" to a mechanized domestic environment and the flow of efficiently schedule entertainment. the machines seem to run us, crystallizing in their mechanical or electronic pulses the means of our desires. The collapse in time to a extension in space, calibrated by machines, has bowdlerized our natural and human rhythms and helped disassociate us from ourselves. Even now, we hardly love the Earth or see with eyes or listen any longer with our ears, and we scarcely feel our hearts beat before they break in protest. even now, so faithful and exact or the machines as servants that they seem an alien force, persuading us at every turn to fulfill our intentions which we have built into them and which they represent--in much the same way the perfect body servant routinizes, and finally, trivializes his master.

Of such things, actual or possible, primitive societies have no conception. Such things are literally beyond their wildest dreams, beyond their idea of alienation from village or family or he earth itself, beyond their conception of death, which does not estrange them from society or nature but completes the arc of life. There is only one rough analogy. The fear of excommunication from the kinship unit, from the personal nexus that joins man, society and nature in an endless round of growth (in short, the sense of being isolated and depersonalized and, therefore, at the mercy of demonic forces - a fear widespread among primitive peoples) may be taken as an indication of how they would react to the technically alienating processes of civilization if they were to understand them. that is, by comprehending the attitude of primitive people about excommunication from the web of social and natural kinship we can, by analogy, understand their repugnance and fear of civilization.

Primitive societies may be regarded as a system in equilibrium, spinning kaleidascopically on its axis but at a relatively fixed point. Civilization may be regarded as a system in internal dis-equilibrium; technology or ideology or social organization are always out of joint with each other - that is what propels the system along a given track. Our sense of movement, of incompleteness, contributes to the idea of progress. Hence the idea of progress is generic to civilization. And our idea of primitive society as existing in a state of dynamic equilibrium and as expressive of human and natural rhythms is a logical projection of civilized societies and is in opposition to civilization's actual state. But it also coincided with the real historical condition of primitive societies. The longing for a primitive mode of existence is no mere fantasy or sentimental whim; it is consonant with fundamental human needs, the fulfillment of which (although in different form) is precondition for our survival. Even the skeptical and civilized Samuel Johnson, who derided Boswell for his intellectual affair with Rousseau, had written:

When man began to desire private property then entered violence, and fraud, and theft, and rapine. Soon after, pride and envy broke out in the world and brought with them a new standard of wealth, for men, who till then, thought themselves rich, when they wanted nothing, now rated their demands, not by the calls of nature, but by the plenty of others; and began to consider themselves poor, when they beheld their own possession exceeded by those of their neighbors.

This may be inadequate ethnology, but it was the cri de couer of a civilized man, for a surcease from mere consumption and acquisitiveness, and so interpreted, it assumes something about primitive societies that is true, namely, predatory property, production for profits does not exist among them.

The search for the primitive is, then, as old as civilization. It is the search for the utopia of the past, projected into the future, with civilization being the middle term. It is birth, death, and transcendent rebirth, the passion called Christian, the trial of Job, the oedipal transition, the triadic metaphor of human growth, felt also in the vaster pulse of history. And this search for the primitive is inseparable from the vision of civilization. No prophet or philosopher of any consequence has spelled out the imperatives of his vision of a superior civilization without assuming certain constants in human nature and elements of a primitive condition, without, in short, engaging in the anthropological enterprise. A utopia detached from these twin pillars - a sense of human nature and a sense of pre-civilized past - becomes a nightmare. For humanity must be conceived to be infinitely adaptable and thus incapable of historic understanding or self amendment. Even Plato's utopia presumes, at least, a good if no longer viable prior state, erroneously conceived as primitive by the refined Greek when it was merely rustic; and the republic was, after all, founded on a theory of human nature that was certainly wrong. Nevertheless, it was a saving grace, for Plato believed that his perfectly civilized society would realize human possibilities not merely manipulate them.

Even the most brilliant and fearful utopian projections have been compelled to solve the problem of the human response, usually with some direct or allegorical reference to a prior or primitive level of functioning. In Zamiatin's We, a satirical work of great beauty, the collective society of the future is based on, and has become a maleficent version of, Plato's Republic. The people have been reduced to abstract ciphers, their emotions have been controlled and centralized (as in the Republic, mathematics is the most sublime language; but it is not a means of human communication, only an abstract dialogue with god); and history has ceased to exist. Zamiatin documents the growth of the internal rebel who is gradually educated in the experience of what the regime defines as love. When the revolt against this state of happiness occurs, the civili power uses two ultimate weapons: one is a method of instantaneously disintegrating the enemy. Since the enemy is legion, the other method is the "salvation" of the person, as an eternal civil servant, through a quick, efficient operation on the brain that results in a permanent dissociation between intellect and emotion without impairing technical intelligence. Zamiatin's description of the rebel rendered affectless, lucidly describing the changes on his beloved coconspirator's face and feeling nothing as she dies, anticipates Camus and transmits in its terrifying, poignant flatness a psychological truth about our time that has become a dreadful cliché. Zamiatin informs us that such a materialist, secularized and impersonal utopia can function only by altering human nature itself.

And, outside the glass wall of this utopian city which had arisen out of the ruin of the "final" war between the country and the city is a green wilderness in which primitive rebels live off the land, alive to their humanity, and seek to free the ultimately urbanized brother within.

Stanley Diamond

Ego

2011-10-08T08:32:00.010+03:00

Egoul este chiar opusul sinelui real.
Voi nu sunteti una cu egoul vostru. Acesta este doar o amagire,o iluzie creata de societate,o jucarie cu care va puteti juca,uitand astfel sa cereti adevarul. Omul se naste cu sinele sau autentic. Inca din primii ani de viata,societatea incepe insa sa construiasca in jurul lui o personalitate falsa:el este crestin, alb, profesor, bogat, etc . Societatea creeaza astfel o idee falsa despre ceea ce sunteti. Ei va dau un nume si tes in jurul acestuia o intreaga structura alcatuita din ambitii si conditionari. Incetul cu incetul(caci acest proces dureaza cam o treime din viata),ei va slefuiesc egoul prin intermediul scolii,al bisericii,al colegiului,al universitatii etc.La intoarcerea din universitate,orice om isi uita complet fiinta inocenta. Din el nu a mai ramas decat un ego urias,medaliile obtinute la scoala,premiile,diplomele sale. Acum,el se simte pregatit sa intre in lume. Acest ego are toate dorintele din lume,este plin de ambitii si isi propune sa fie intotdeauna mai presus decat ceilalti. El este un instrument de exploatare, prin care nu mai razbate nici macar un licar din sinele vostru real, in timp ce adevarata viata nu poate fi gasita decat in autenticitate. De aceea, acest ego nu poate produce altceva decat suferinta,durere, conflicte, frustrari, nebunie, sinucideri , tot felul de crime. Acesta este punctul din care trebuie sa isi inceapa cautarea cel care doreste sa descopere adevarul : orice v-a spus societatea ca sunteti, renuntati la aceasta imagine. Cu siguranta nu sunteti asa,caci nimeni nu poate sti cum sunteti cu adevarat dacat numai voi insiva-nici parintii vostri, nici profesorii,nici preotii. Cu exceptia voastra, nimeni nu poate patrunde in sanctuarul fiintei voastre. De aceea, nimeni nu poate cunoaste ceva in legatura cu voi. Orice v-au invatat pana acum ca sunteti este gresit. Renuntati la aceasta imagine. Distrugeti-va egoul bucata cu bucata,si va veti descoperi astfel adevarata fiinta. Aceasta este cea mai mare descoperire posibila, caci de aici incepe adevaratul pelerinaj catre viata eterna, catre fericirea absoluta. Nu depinde decat de voi . Puteti alege frustrarea, suferinta, durerea; in acest caz, cultivati-va egoul. Sau puteti opta pentru pace, liniste; in acest caz, va trebui sa va redescoperiti inocenta.

Robotii prejudecatilor versus frica de iubire

2011-10-05T20:50:00.002+03:00

Preferăm să etichetăm bucuroşi-frustraţi în sec.21 ca: "prostii" sau "li se scoală".... manifestările Iubirii, decât să înţelegem în al 12-lea ceas că educaţia puiului de om nu se face "după ureche" sau după poveţele lu' ţaţa Leana care, acum, poate să fie chiar şi judecător

În primă şi în ultimă instanţă, viaţa ia naştere precum raza de soare: într-o nanosecundă, atunci când încerci să controlezi bătăile aripilor unui fluture sau te întrebi de ce câinii dau din coadă cu putere şi te privesc admirativ? Este acelaşi lucru cu torsul pisicii: toarce, pentru că şi ea simte CHEMAREA. Atunci... viaţa îşi dă tributul, însufleţind ca într-un Cor Universal întregul mecanism viu.

Aşa se face că omul după două mii de ani "nu ştie"ce este viaţa: el o substituie (încă)involuntar unor înşiruiri de automatisme cărora li se închină Sfântului...invizibilului instinct de supravieţuire. Mai repede "este pregătit" şi se "antrenează" pentru ea.
Omul nostru, a învăţat de la predecesori capcanele, avantajele, slăbiciunile şi diferite tertipuri(cu inteligenţă!)pentru a obţine cele necesare şi de trebuinţă doar propriului corp sau propriei familii, ABERÂND ştiinţifico-dramatic în dreptul CELUILALT. Nevoia de se îmbuiba, de a fenta moartea, de a nu se îndepărta de cele lumeşti şi din "rândul lumii" fac în continuare destule victime în rândul abonaţilor trişti ai cimitirelor, precum şi în dreptul celor care vor să meargă mai senini cu metroul.

Individul nostru nu învaţă pornind de la el. Este încă Marele Perdant în faţa obiectului său de care, este indispensabil legat, precum victima de călăul atotputernic. Chiar şi în dreptul iubirii: obiectul ei-Femeia, consideră a fi venit timpul răzbunării pe....METODELE arhaice ale PROSTULUI crescut de Mamă-Biserică-Stat!!!
....
Atitudini formate-la întâmplare mai repede decat dumnezeiesti, precum tandreţea, mângâierea şi chiar pipăirea sau atingerea "iubirii", (a evenimentului-suprinzător numit-Iubire) par să se desfiinţeze într-un cadru organizat, reglementat şi dirijat! De cine?

De acelaşi "mental colectiv" bolnav, de a afla răspunsul în faţa celuilat.
Asta ne arată fără echivoc cum că oamenii în contiunare se fut la întâmplare, iar căldură simpla a apropierii nu se poate traduce decât.... în termenii paraşutaţi şi paraştiuţi ai "capacanei milenare" cunoscuta si sub numele de <şiretlicul speciei>

Iar MAJORITATEA/TURMA chiar intelectuală??...Ce face? Îşi perfecţionează discursul! .....Nevoia instinctual-tradiţională a făcutului de copii este net superioară iubirii, a respectului(?) şi a înţelegerii lucrurilor cele mai sensibile şi cele mai dureroase.

Frumuseţea, Naturaleţea manifestării bărbatului in societate sau a femeii au ajuns la cota maximă a absurdului, la un soi de cataclism otrăvitor mondial, în mare parte pentru că se ascund şi se feresc, deoarece se doresc orbeşte!!!

Nu există pur şi simplu:"a învăţa" sau "a respecta"... DE CE? Pentru că trebuie să rămâi robotul bisericii şi să asculţi placa cu iubitul aproapelui, întocmai ca să rămâi un PROST-SADEA dar cu foarte multe cunoştinţe!!?? Ori cumperi, ori minţi "ce trebuie"! Iată de ce nu prea avem oameni pe lângă noi. Avem doar 1 şi 2(femeia). Dorim diversitate, mister, diferenţe, dar unde să-i găseşti, să...le găseşti? Peste tot e un "el" şi o "ea", şi încercăm să tragem de chiloţi, pardon de elastic poate nu se rupe.
Interzicerea, ipocrizia, limitarea cu bună ştiinţă sau omisiunea capacităţilor de DESCHIDERE, atrag de la sine în acest secol: frustrare, răutate gratuită şi senină, muultă prostie, şi de asemenea un voluntariat fericit al depresivilor inocenţi nevoie mare. Eu unul, m-am săturat de mediul rural, urban, real şi virtual. Câteodată ne-adaptarea la imbecilitatea regulilor citadine îţi dau un mare damf de fericire, important rămâne să ţi-o re-Creezi.

Preluare de pe blogspot: Joker

Noua ordine mondiala

2011-10-02T22:10:00.000+03:00

Acest termen ar trebui în mod firesc să atragă atenția oricărui om care citește acest titlu.Cei care mai reprezintă o șansă în evoluția umanității vor parcurge până la capăt.Cei care au conștiințele adormite vor avea o reacție de genul: ”iar prostii conspiraționiste!”.
Cei din urmă pot să doarmă liniștiți nu mă interesează.Celor din prima categorie le spun că mă bucur că-și pun întrebări.Este semn de sănătate intelectuală.Ei sunt speranța unei schimbări spirituale.Profunde.Benefice.
Statul care exportă democrație, mai ales în țările cu resurse de petrol, ”gustă” din proriul meniu: mișcări de stradă care încep să capete proporții de masă.Tocmai de aceea au procedat nu la înăbușirea manifestanților ci la ARESTAREA lor.Peste 700 de persoane care MANIFESTEAZĂ PAȘNIC pe strada Lăcomiei Planetare (Wall Street) au fost arestate de cei pe care i-am denumit ”câinii de pază ai așa-numitei democrații”.
În țara care a adus schimbări majore la nivel planetar (multele extrem de pozitive) libertatea de exprimare este încălcată pe față fără pretexte de această dată.
Protestatarii nu au încălact nici o lege. Nu au spart, distrus, sau atacat clădiri sau persoane. Nu au protestat în fața vreunei instituții a statului american.Nu au blocat accesul vreunui înalt demnitar sau oficial.Pur și simplu au identificat sediul central al tuturor relelor de pe această planetă: strada cu centrul financiar a lumii.
Reacția autorităților este VIZIBILĂ ȘI CONCLUDENTĂ.Se vede clar subordonarea establisment-ului american și al președintelui Obama față de instituțiile financiare iluminate.
Nu credeam să pot vedea atât de clar, atât de concludent, atât de vizibil la lumina zilei tot ceea ce am argumentat în ultimele 8 luni pe acest portal.Sincer să fiu este prima dată când îmi pierd speranța că ar fi existat vreo șansă să mă înșel cu privire la cine conduce lumea și ce doresc cu adevărat aceste personaje grotești.
Noua Ordine Mondială s-a declanșat odată cu evenimentele din 11 septembrie 2001 și este în plină desfășurare.Obiectivele NWO sunt:
-reducerea numărului de locuitori ai planetei prin orice mijloc: otrăvirea mâncării cu E-uri cancerigene, otrăvirea apei, otrăvirea aerului (ChemTrails), otrăvirea minții (inclusiv prin cenzura internetului), războaie civile și /sau militare, medicamente care tratează boli minore dar slăbesc și distrug sistemul imunitar(un om bolnav nu se mai poate apăra și este ușor controlabil);
- control total (sub pretextul cercetării prezumtivilor teroriști se renunță la drepturile oamenilor, chipurile,implanturile,arestarea fără mandat, supraveghere electronică COMPLETĂ, forțarea oamenilor să migreze către orașe pentru un control mai eficient);
- anularea dreptului la proprietate (fără casă și pământ nici un om nu este liber indiferent cum trăiește- experimentul sionist cunoscut sub numele de COMUNISM a demonstrat eficiența acestor măsuri);
Vă las să vedeți în final imagini pe care massmedia NU LE PREZINTĂ deși sunt similare cu revolta din piața TIANANMEN când studenții și intelectualii din orașul Beijing au fost urmăriți și împușcați deși au protestat NONVIOLENT.
Cum am mai scris Imperiul American decade odată cu reprimarea brutală a protestelor.Cei arestați și ”cercetați” la sânge pentru suspiciuni de ”terorism” nu vor uita și nici cei care-i vor vedea pe Internet.Tocmai din acest motiv sunt convins că STĂPÂNII din UMBRĂ vor ajunge să controleze total acest extraordinar mijloc de comunicare care este rețeaua globală accesibilă apropae gratuit.
Tot în China am putut vedea CONTROL TOTAL al Internetului.Am scris în articolele despre China că este cel mai reușit experiment de lagăr de muncă forțată din lume și acolo ne vom îndrepta: MUNCĂ FĂRĂ DREPTURI SAU PLATĂ CORECTĂ, IMPOSIBILIATEA DE A EVADA, IMPOSIBILITATEA DE A COMUNICA, REPRIMARE FORȚATĂ INCLUSIV PRIN PEDEAPSA CAPITALĂ PENTRU DIZIDENȚI, LIPSĂ PROPRIETATE, CONTROL SPOR DEMOGRAFIC.
Dacă s-a reușit acest experiment pentru 1.3 Miliarde de locuitori de ce nu s-ar reuși pentru 6.8 miliarde?
Mă bucur pentru cei care cred că Umanitatea se îndreaptă către o destinație pozitivă.Mă bucur mult pentru cei care DORM și un grătar în weekend și un material porno pe Internet înseamnă Fericire.Mă bucur pentru cei care cred că vor trăi suficient de mult să încaseze pensii.Vor muri fericiți căci IGNORANȚA ÎNSEAMNĂ FERICIRE!
Acei oameni care scandează: ”Acesta este un protest pașnic! ” și ”Rușine!” sunt eroii moderni ai Umanității! Acolo ei sunt și pentru mine și pentru tine cititorule pentru a ne apăra și drepturile noastre.
Sunt convins că în zilele ce vor urma pentru a justifica o reprimare brutală și totală vor fi ”introduse” elemente violente care vor încălca în mod flagrant legea: cocteiluri molotov, bătaie cu forțele de ordine, etc.
Mi-ar plăcea să cred că este adevărat acel slogan strigat cu patos: ”The ALL WORLD IS WATCHING!!!”
Ceea ce vedeți este începutul primei și ultimei revoluții cu adevărat CURATE, DE CONȘTIINȚĂ din istoria UMANITĂȚII!
În anii ce vor veni veți realiza, sper din suflet, ce începe acum pe WallStreet!

Sursa:
http://www.thinkagain.ro/2011/10/02/noua-ordine-mondiala/#comment-1650

Occupy Wall Street

2011-10-02T01:56:00.002+03:00

We the 99% will not be silent and we will not be intimidated. This Saturday thousands more of us will march together as one to show that it is time that the 99% are heard. Join us on the 2nd week anniversary of your new movement.
This is a call for individuals, families and community and advocacy groups to march in solidarity with the #occupywallstreet movement on Saturday, October 1st at 3 p.m.
We are unions, students, teachers, veterans, first responders, families, the unemployed and underemployed. We are all races, sexes and creeds. We are the majority. We are the 99 percent. And we will no longer be silent.
As members of the 99 percent, we occupy Wall Street as a symbolic gesture of our discontent with the current economic and political climate and as an example of a better world to come. Therefore we invite the public, our fellow 99 percent, to join us in a march on SATURDAY AT THREE, starting from LIBERTY PLAZA (ZUCCOTTI PARK) at LIBERTY & BROADWAY.
March will end with a gathering and some eating at Brooklyn Bridge Park 5:30 pm.
Special Guests include Amiri Baraka and others! Food provided.

Global Dimming

2011-10-01T23:27:00.000+03:00

Intunecarea globala este un termen mai putin cunoscut decat incalzirea globala, dar asta nu inseamna ca este mai putin periculos. Fenomenul este creat de reducerea graduala a cantitatii de lumina care ajunge la suprafata Pamantului, observata de-a lungul catorva decade, de cand au inceput masuratorile sistematice in anii ’50. Se crede ca se datoreaza cresterii numarului de particule poluante (fum, praf etc) eliberate in atmosfera prin activitati umane. Efectul variaza de la o locatie la alta, dar global cantitatea de lumina care atinge suprafata Pamantului a scazut cu 4% intre 1960 si 1990. Intunecarea globala creeaza un efect de racire asupra Pamantului care ar fi putut masca partial efectul de sera si al incalzirii globale. Acest lucru il face deosebit de periculos. Despre intunecarea globala pe Wikipedia.

http://video.google.com/videoplay?docid=-1682863741742530245

Inteligenta emotionala

2011-09-26T16:18:00.002+03:00

Cartea lui Daniel Goleman, „Inteligenţa emoţională“, a marcat o revoluţie uluitoare în psihologie prin analiza importanţei covârşitoare a emoţiilor în dezvoltarea personalităţii umane. Studiul său ne explică cum, atunci când ne înţelegem sentimentele, situaţia în care ne aflăm devine mai limpede. Descoperim chiar un nou mod de a privi cauzele bolilor care ne macină familia şi societatea.
Reacţiile pe care le avem faţă de ceilalţi, ca şi ale lor faţă de noi, au un impact biologic mult mai extins decât ne închipuim. Este vorba de declanşarea unor cascade de hormoni care ne reglează întregul organism, de la inimă până la sistemul imunitar, determinând relaţiile bune să acţioneze ca nişte vitamine, iar pe cele proaste ca nişte otrăvuri. Ne putem „molipsi“ de emoţiile celorlalţi oameni tot aşa cum luăm o gripă, iar, pe de altă parte, consecinţele izolării sau cele ale unui stres social intens ne pot scurta viaţa.
În „Inteligenţa emoţională“, Daniel Goleman explică surprinzătoarea corectitudine a primelor impresii, fundamentul charismei şi forţa emoţională, complexitatea atracţiei sexuale şi sesizarea minciunilor. El descrie „partea întunecată“ a inteligenţei sociale, de la narcisism la machiavelism şi psihopatie. Ne mai vorbeşte despre uimitoarea noastră capacitate de a fi vizionari, ca şi despre tragedia celor care, asemenea copiilor autişti, au un acces redus la raţiune. Iar mesajul distinct al acestei cărţi este următorul: noi, oamenii, avem o predilecţie înnăscută către empatie, cooperare şi altruism, astfel încât putem dezvolta o inteligenţă socială prin care să ne hrănim aceste calităţi nepreţuite.

Eloy - " Hero "

2011-09-25T19:21:00.000+03:00

Minunata lume noua

2011-09-18T10:11:00.000+03:00

Literatura secolului XX ne-a lăsat multe viziuni pesimiste asupra viitorului omenirii şi puţine optimiste. Dacă de la sfârşitul Evului Mediu până în secolul al XIX-lea literatura abundă în utopii (Utopia lui Th. Morus, Cetatea soarelui, de Campanella, Gargantua şi Pantagruel – Rabelais, Călătoriile lui Gulliver – Swift etc.), secolului XX pare să-i fie caracteristică distopia (prin H.G. Wells, A. Zinoviev, A. Huxley, Ray Bradbury, G. Orwell, Andrei Platonov etc.). De ce acest lucru?
Utopiile (prin Th. Morus, Campanella) apar spre sfârşitul Evului Mediu, fiind legate de începutul Renaşterii, de perioada marilor descoperiri geografice, ca substrat istoric, cultural, social. Ele pot fi considerate şi alternative imaginare la proiectul de fericire socială al Evului Mediu, care se destramă în perioada respectivă. În modernitate, odată cu industrializarea, utopiile se transformă în distopii, mai ales în domeniul literaturii de anticipaţie, ele reflectând teama autorilor de un viitor în care omul eşuează: devenind sclavul unei maşini (H.G. Wells), instrument al unui stat totalitar (Orwell, Zinoviev), creaţi prin inginerie genetică pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi într-o societate utopică ştiinţifică (Huxley) – sau “de-culturalizaţi”, “de-spiritualizaţi”, într-o lume în care cărţile sunt interzise iar oamenii devin “captivi” ai televizoarelor, ai distracţiilor, pentru a fi egali între ei şi a fi feriţi de “pericolul gândirii” (Ray Bradbury).
În toate distopiile, omului îi este îngrădită libertatea de a interveni în societate din voinţă proprie (Orwell, Zinoviev, Bradbury) – sau, mai rău, prin anumite mecanisme, omul este transformat în însăşi structura sa lăuntrică. Aceasta consider că este cel mai terifiant la distopii – nu controlul exterior de către un stat totalitar, ci modelarea omului chiar în straturile sale fundamentale, intime: credinţa, aspiraţiile, impulsurile, reprezentări sociale. În toate distopiile, eşecul omului este în primul rând unul lăuntric! Ray Bradbury imaginează omul acultural – fără trecut, fără Dumnezeu -, deoarece cultura cărţii îi este inaccesibilă, un om captiv în televizual, pentru care televizorul ţine loc de familie, Aldous Huxley prezintă un om condiţionat prin metode ştiinţifice să aibă anumite aspiraţii pentru a îndeplini anumite funcţionalităţi, programat să deteste ideea de familie, iubirea dintre bărbat şi femeie fiind redusă la contacte sexuale, iar credinţa în Dumnezeu fiind înlocuită cu manifestări ritualice în cinstea zeului noii lumi, Ford. În distopia lui George Orwell se încearcă transformarea interioară a omului prin impunerea unei noi limbi (“Nouavorbire”) care conţine din ce în ce mai puţine cuvinte, tot mai stereotipice (super-ultra-delicios, de pildă) pentru a feri gândirea de concepte abstracte precum “libertate” sau “morală” (sociologul Giovanni Sartori vorbeşte despre o asemenea diminuare actuală şi reală a limbajului adolescenţilor, despre “o exprimare zeamă-lungă”, semn al sărăciei în cunoaştere şi gândire). De asemenea, în toate distopiile, cultura cărţii este abandonată, fiind considerată “periculoasă”, contradictorie şi capabilă să distrugă fericirea de slogan a societăţii.
“Mankurtizarea societăţii” (parabola lui Cinghiz Aitmatov din romanul O zi mai lungă decât veacul) reprezintă ruptura omului de Dumnezeu, de tradiţie şi limitarea orizontului de valori, credinţe şi cunoştinte al omului exclusiv la prezent, la ideologia societăţii concrete în care trăieşte. Deşi romanul nu pare o distopie, el ilustrează exemplar modul în care ideologul şi ideologiile încearcă să dezrădăcineze omul, să-i “şteargă memoria”, să-l înstrăineze de valorile comunităţii pentru a putea fi controlat, funcţional în societate. În acest punct, romanul lui Aitmatov surprinde chiar esenţa demersului utopic, într-un mod mai realist.
Romanul Minunata lume nouă, al scriitorului britanic Aldous Huxley, la o primă vedere pare o utopie, şi nu o distopie. Totuşi, societatea perfectă imaginată de autor este una în care individul este controlat încă dinainte de a se naşte şi condiţionat să aibă o anumită personalitate, anumite valori şi să îndeplinească anumite funcţionalităţi în cadrul societăţii. Totalitarismul minunatei lumi noi rezidă tocmai în acest control total al natalităţii şi al esenţei psihice indivizilor. Eugenia, în lumea imaginată de Huxley, înlocuieşte selecţia naturală a indivizilor, fiind completată de manipularea genetică şi de condiţionarea timpurie pentru a da naştere unei societăţi perfecte, formată din cinci caste: indivizi Alfa (pentru funcţii de conducere), Beta (indivizi cu un nivel ridicat de inteligenţă), Gama şi Delta (cu un nivel mediu de inteligenţă) şi Epsilon (pentru funcţii care nu necesită inteligenţă). Familia nu mai există în această societate, deoarece toţi membrii ei sunt creaţi artificial – însăşi ideile de părinţi sau de căsătorie ori de iubire (în sens de ataşament profund faţă de o persoană) provoacă repulsie personajelor din roman. Familia ca unitate socială a dispărut din această lume, în locul ei fiind exaltată o combinaţie stranie de egoism şi comunism. “Toţi suntem ai tuturor celorlalţi” – este lozinca preferată (şi inoculată cetăţenilor încă din copilărie). Idealul social al lumii noi este stabilitatea, asigurată prin condiţionarea indivizilor de a nu-şi dori altceva în afară de bunăstare, confort şi distracţii. Astfel, un individ dintr-o anumită castă nu va dori niciodată să facă parte dintr-o castă superioară, fiind programat a se mulţumi cu situaţia sa socială.
Funcţionalitatea pare a fi valoarea ultimă a societăţii imaginate de Huxley, chiar şi religia reziduală (Ford, exponentul producţiei industriale, devenit noul zeu al oamenilor), prin formele ei orgiastice şi paroxistice de adoraţie, având o funcţie de descărcare a tensiunilor şi impulsurilor. Statul închipuit de autor reuşeşte să controleze indivizii nu prin represiune, ci prin fericire. Oamenii sunt însă condiţionaţi să-şi gândească fericirea doar prin anumite valori: bunăstare, confort, igienă, distracţie şi activitate sexuală. Dragostea se rezumă la contactul fizic, iar idealul de frumuseţe feminină este redus la atributul “pneumatic”, aplicat femeilor. Tot în numele stabilităţii societăţii, angoasele, stările accidentale de nefericire sau de neîmplinire sunt îndepărtate cu ajutorul unui drog: “astăzi ai întotdeauna la dispoziţie soma, delicioasa soma, o jumătate de gram pentru un weekend, două grame pentru o excursie în Orient (…) aşa suntem feriţi de orice primejdie, pe terenul solid al trudei şi distracţiilor zilnice, alergând de la un film tactil la altul, de la o fetişcană pneumatică la alta…”.
În incubatoarele centrelor pentru bebeluşi se realiza condiţionarea acestora astfel încât ei să aibă diferite repulsii (faţă de cărţi sau flori de pildă) şi să asimileze pentru întreaga viaţă normele şi valorile promovate de stat: “până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului – pentru toată viaţa. Mintea care judecă, şi doreşte, şi decide – alcătuită din aceste sugestii. (…) Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii”.
Cultura, în această lume, a fost sacrificată. Trecutul, cărţile, religia creştină – toate au fost interzise şi uitate, deoarece nu sunt funcţionale în lumea nouă, care practică chiar acel “realism integral” constatat şi teoretizat de Julien Benda (în Trădarea cărturarilor) la începutul secolului XX. Spiritualitatea, idealul de rafinare a conştiinţei şi introspecţia nu sunt compatibile cu principiile utilitariste, cu idealurile materiale, imediate şi egoiste: “Trebuie să alegi între fericire şi ceea ce pe vremuri oamenii numeau . Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga de parfumuri”.
La fel ca şi în Fahrenheit 451 sau în 1984, în romanul lui Huxley există un personaj care înfruntă societatea, un individ diferit de ceilalţi. În Minunata lume nouă, acest personaj este John Sălbaticul, care a crescut într-o rezervaţie de indieni şi este adus în societatea abundenţei şi a eugeniei. El este un reprezentant al vechii culturi, devenind judecătorul obiectiv al noii societăţi. John Sălbaticul a citit cărţi (Biblia, Shakespeare), este religios (valorile sale sunt o combinaţie de păgânism şi creştinism), a trăit în mijlocul naturii – iar prin aceste valori şi experienţe, el este capabil să înţeleagă mai bine alienarea individuală şi socială a lumii noi. Cultura este cheia înţelegerii romanului. Însăşi titlul cărţii face trimitere la o piesă de-a lui Shakespeare (Furtuna), sugerând o exclamaţie retorică deznădăjduită faţă de o lume nouă, inumană. Golirea de spiritualitate a societăţii imaginate de Huxley şi centrarea ei exclusiv pe vicii, distracţii şi principii instrumentale – “nu poţi avea o civilizaţie durabilă fără o mulţime de vicii plăcute” – reprezintă, de fapt, un capăt al civilizaţiei aşa cum o înţelegem noi acum, şi aşa cum o percepe şi John Sălbaticul. Sinuciderea acestuia simbolizează nu doar imposibilitatea lui de a se adapta, dar şi lipsa de speranţă că spiritualitatea va mai putea fi vreodată aşezată la locul ei.
Unele elemente din lumea imaginată de autor pot fi regăsite în tendinţele actuale ale societăţii noastre. Cultura media, de exemplu, este o cultură pur distractivă, senzorială şi seducătoare, valorizând pozitiv principiile utilitarismului, iar publicitatea, prin amploarea ei, dar mai ales prin caracterul ei repetitiv, este o formă de sugestionare a indivizilor (încă din copilărie, pentru mulţi!) chiar către acea formă de fericire imaginată de Huxley: o fericire bazată pe confort, bunăstare, igienă, activism, distracţie, pe cultul sănătăţii fizice şi satisfacerea pulsiunilor erotice. O societate care pune în mişcare la nivel global asemenea resorturi este însă în pericol de a fi foarte uşor de manipulat, subminând conştiinţa şi libertatea indivizilor. Deoarece, aşa cum apreciază autorul în Reîntoarcere în lumea nouă, un eseu literar-sociologic în care vorbeşte de “actualitatea romanului său”:
“O societatea a cărei majoritate îşi petrece o mare parte a timpului nu la faţa locului, nu Aici şi Acum şi în Viitorul previzibil, ci altundeva, în lumea cealaltă, irelevantă, a sportului şi a serialelor siropoase, a mitologiei şi a fanteziei metafizice, va întâmpina mari dificultăţi în combaterea celor care vor s-o manipuleze şi controleze”.

De Florentin Cristian

Say NO !

2011-09-11T13:16:00.000+03:00

The Three Seeds

2011-09-10T19:48:00.000+03:00

Once upon a time, the tribe of humanity embarked upon a long journey called Separation. It was not a blunder as some - seeing its ravages upon the planet - might think. Nor was it a fall, nor an expression of some innate evil peculiar to the human species. It was a journey with a purpose: to experience the extremes of Separation, to develop the gifts that come in response to it, and to integrate all of that in a new age of Reunion.
But we knew at the outset that there was danger in this journey: that we might become lost in Separation and never come back. We might become so alienated from nature that we would destroy the very basis of life; we might become so separated from each other that our poor egos, left naked and terrified, would become incapable of rejoining the community of all being. In other words, we foresaw the crisis we face today.
That is why, thousands of years ago, we planted three seeds that would sprout at the time that our journey of Separation reached its extreme. Three seeds, three transmissions from the past to the future, three ways of preserving and transmitting the truth of the world, the self, and how to be human.
Imagine you were alive thirty thousand years ago, and had a vision of all that was to come: symbolic language, naming and labeling the world; agriculture, the domestication of the wild, dominion over other species and the land; the Machine, the mastery of natural forces; the forgetting of how beautiful and perfect the world is; the atomization of society; a world where humans fear even to drink of the streams and rivers, where we live among strangers and don't know the people next door, where we kill across the planet with the touch of a button, where the seas turn black and the air burns our lungs, where we are so broken that we dare not remember that it isn't supposed to be this way. Imagine you saw it all coming. How would you help people thirty thousand years thence? How would you send information, knowledge, aid over such a vast gulf of time? You see, this actually happened. That is how we came up with the three seeds.
The first seed was the wisdom lineages: lines of transmission going back thousands of years that have preserved and protected essential knowledge. From adept to disciple, in every part of the world, various wisdom traditions have passed down teachings in secret. Wisdom keepers, Sufis, Taoist wizards, Zen masters, mystics, gurus, and many others, hiding within each religion, kept the knowledge safe until the time when the world would be ready to reclaim it. That time is now, and they have done their job well. The time of secrets is over. Released too early, the knowledge was co-opted, abused, or usually just ignored. When we still had not covered the territory of Separation, when we still aspired to widening our conquest of nature, when the story of humanity's Ascent was not yet complete, we weren't ready to hear about union, connectedness, interdependency, inter-being-ness. We thought the answer was more control, more technology, more logic, a better-engineered society of rational ethics, more control over matter, nature, and human nature. But now the old paradigms are failing, and human consciousness has reached a degree of receptivity that allows this seed to spread across the earth. It has been released, and it is growing inside of us en masse.
The second seed was the sacred stories: myths, legends, fairy tales, folklore, and the perennial themes that keep reappearing in various guises throughout history. They have always been with us, so that however far we have wandered into the Labyrinth of Separation, we have always had a lifeline, however tenuous and tangled, to the truth. The stories nurture that tiny spark of memory within us that knows our origin and our destination. The ancients, knowing that the truth would be co-opted and distorted if left in explicit form, encoded it into stories. When we hear or read one of these stories, even if we cannot decode the symbolism, we are affected on an unconscious level. Myths and fairy tales represent a very sophisticated psychic technology. Each generation of storytellers, without consciously intending to, transmits the covert wisdom that it learned, unconsciously, from the stories told it.
Without directly contradicting the paradigms of separation and ascent, our myths and stories have smuggled in a very different understanding of reality. Under the cover of, "It's just a story," they convey emotional, poetic, and spiritual truth that contradicts linear logic, reductionism, determinism, and objectivity. I am not talking here about moralistic stories. Most of those carry little truth. To transmit the second seed, we must humble ourselves to our stories, and not try to use them for our own moralistic ends. They were created by beings far wiser than our modern selves. If you tell or transmit stories, be very respectful of their original form and don't change them unless you feel a poetic upwelling. Pay attention to which children's literature has the feel of a true story. Most recent kids' literature does not. You can recognize a true story by the way its images linger in your mind. It imprints itself on the psyche. You get the feeling that something else has been transmitted alongside the plot, something invisible. Usually, such stories bear rich symbolism often unknown even to their authors. A comparison of two 20th-century children's books illustrates my point: compare a Berenstain Bears story with How the Grinch Stole Christmas. Only the latter has a psychic staying power, revealing the spirit of a true story, and it is rich with archetypal symbolism.
The third seed was the indigenous tribes, the people who at some stage opted out of the journey of separation. Imagine that at the outset of the journey, the Council of Humanity gathered and certain members volunteered to retreat to remote locations and forgo separation, which meant refusing to enter into an adversarial, controlling relationship to nature, and therefore refusing the process that leads to the development of high technology. It also meant that when they were discovered by the humans who had gone deeply into Separation, they would meet with the most atrocious suffering. That was unavoidable.
These people of the third seed have nearly completed their mission today. Their mission was simply to survive long enough to provide living examples of how to be human. Each tribe carried a different piece, sometimes many pieces, of this knowledge. Many of them show us how to see and relate to the land, animals, and plants. Others show us how to work with dreams and the unseen. Some have preserved natural ways of raising children, now spreading through such books as The Continuum Concept. Some show us how to communicate without words - tribes such as the Hazda and the Piraha communicate mostly in song. Some show us how to free ourselves from the mentality of linear time. All of them exemplify a way of being that we intuitively recognize and long for. They stir a memory in our hearts, and awaken our desire to return.
In a recent conversation, the Lakota Aloysius Weasel Bear told me that he once asked his grandfather, "Grandpa, the White Man is destroying everything, shouldn't we try to stop him?" His grandfather replied, "No, it isn't necessary. We will stand by. He will outsmart himself." The grandfather recognized two things in this reply: (1) That Separation carries the seeds of its own demise, and (2) That his people's role is to be themselves. But I don't think that this is an attitude of callousness that leaves the White Man to his just desserts; it is an attitude of compassion and helping that understands the tremendous importance of simply being who they are. They are keeping alive something that the planet and the community of all being needs.
By the same token, our culture's fascination with all things indigenous is not merely the latest form of cultural imperialism and exploitation. True, the final stage of cultural domination would be to turn Native ways into a brand, a marketing image. And certainly there are some in my culture who, sundered from community and from a real identity, adopt Native pseudo-identities and pride themselves on their connections to Native culture, spirituality, people, and so forth. Underneath that, however, we recognize that the surviving First Peoples have something important to teach us. We are drawn to their gift, to the seed that they have preserved until the present time. To receive this seed, it is not necessary to participate in their rituals, take an animal name, or claim a Native ancestor, but only to humbly see what they have preserved, so that memory may awaken. Until recently, such seeing was impossible for us, blinkered by our cultural superiority complex, our arrogance, our apparent success in mastering the universe. Now that converging ecological and social crises reveal the bankruptcy of our ways, we have the eyes to see the ways of others.
The seeds of Reunion are sprouting everywhere. That which was hidden for millennia is coming to light. Soon, fertilized by the detritus of our decaying civilization, the sprouts will mature, bloom, and bear fruit. Our job is first to receive them, then to spread them everywhere and to guard and foster them with every ounce of our love.

Charles Eisenstein

Dying Race Apocalypse

2011-09-09T19:23:00.001+03:00

The final hours coming
Closing chapter of time
As the embers fade
Not even the strong will survive
Great catastrophe told by the prophets and wise
Those who believe in gods start praying their prayers of lies

Howling wind pouring rain
Rising tides endless days
For the sun and the stars
Never to rise again

Whores and angels flee
As Babylon burns
Summoned into the void
Never to return
As the water rise
The grand leveller leads
The future of the new order
Drowning to funeral beats

Kingdom empires fall
Rulers conquerors crawl
No more urge to be free
No more hate, tyranny

With the fire comes the storm
Death will call you'll wish you were never born
Infernos demons crawl from the deepest abyss
Dawn of a dying race apocalypse

All comes to an end, roots of all life
Fear greed hypocrisy jealousy lies
Nations tribes every race
All that has been done, godforsaken
All that we've never been able to learn
Will be wiped from earths face

With the fire comes the storm
Death will call you'll wish you were never born
Infernos demons crawl from the deepest abyss
Dawn of a dying race apocalypse

THE TRANSFORMATION OF THE GOD-IMAGE

2011-09-09T04:51:00.001+03:00

Just as we can interpret our dreams symbolically and we can interpret our life as a dream, we can contemplate the history of the world as we would a dream being dreamed by the deeper, dreaming Self that we all share. When we view the unfoldment of the cosmos in this way, one of the things that comes into focus is how the Self, or God-image, which is a living symbol and doorway into the wholeness of our true nature, is continually differentiating and expressing itself in both inner and outer events. Seen symbolically, outer phenomena such as the enlightenment of the Buddha and the life of Christ are seen to be reflections of a mystical process of awakening that is occurring in the depths of consciousness itself, a process which has to do with the birth and the revelation of the true Self in all of us. To quote Jung, “The real history of the world seems to be the progressive incarnation of the deity.”

The Self is continually revealing its mystery in symbolic code hidden in plain sight, woven into the fabric of our waking dream, i.e., life, whether these self-secret clues be found in experiences such as the cosmic passion play of Christ, in synchronicities, dreams and visions, in the ordinary events of our daily lives, or in the patterns of global events. The underlying, archetypal motifs which repeat themselves in endless variations as the dramas of history are themselves living, embodied revelations of the ever-evolving God-image. To quote Jung, “…the imago Dei [the God-image] pervades the whole human sphere and makes mankind its involuntary exponent.”
As if speaking a rarified and refined form of symbolic language, the Self paradoxically reveals itself in its own veiling of itself, adumbrating itself in a variety of images which all hide as well as indicate its true nature. If the inner resonance of the God-image is attuned to and awakened inside ourselves, these living images of God reveal themselves to be hyper-dimensional portals into and living symbolic expressions of a more expansive consciousness that is always available to us.
A living symbol that points beyond itself, the God-image is not a concoction of the conceptual mind. To quote Jung, “The God-image is the expression of an underlying experience of something which I cannot attain to by intellectual means.” The God-image is an autonomous phenomenon that is not invented by the intellect, but rather, experienced. Based on a pre-existing, archetypal pattern, the God-image’s existence precedes our cognition of it. Having no hand in its creation, the intellect can only try and come to terms with and assimilate the God-image into its conception of the world. The God-image is a self-produced image spontaneously blossoming from the psyche as a whole that simultaneously reflects and effects what is going on within the very psyche which produced it. The God-image is not a static entity but a living, dynamically evolving process, which is the core archetype, the supreme symbol of the collective unconscious. The God-image is the collective unconscious’ projection of itself, representing the Self as well as the individuation process (the process of realizing our wholeness). Our God-image expresses our conception of and relation to God, while at the same time being the very image through which God is revealing Itself to us. To quote Jung, “As it is a natural process, it cannot be decided whether the God-image is created or whether it creates itself.” Do we create our God-image? Or does our image of God create us?
Seen as a dream, the Christ event was an inner, archetypal process that was occurring deep within the collective unconscious of humanity that literally got dreamed into materialization as its own self-revelation (see my article “Christ Would not Vote for Bush”). Seen as a dreaming process that is playing out in the collective psyche of our species, it makes no difference whether the Christ event actually historically happened or not. The Christ-image is a genuine symbol that has arisen in and out of the human psyche which speaks to, is an expression of, and transforms the imagination itself.
When the Christ event is viewed as a dream of the deeper, dreaming Self and interpreted symbolically like a dream, it reflects the incredible polarization and deep inner split existing in the collective unconscious of humanity. This tension of the opposites symbolically played itself out on the world stage in the adversarial figures of Christ and Satan. Christ’s utterly sublime and spotless nature evoked a blacker darkness on the seemingly contrary other side to oppose it, as if the two interconnected opposites reciprocally yet mutually co-arose together. Seen symbolically, Satan, to quote Jung, “represents the counterpole of that tremendous tension in the world psyche which Christ’s advent signified,” and he was related to Christ “…as inseparably as the shadow belongs to the light.”
Christ in himself represents a completely perfect emanation of the Self in its radiant light aspect, lacking nothing, being an open doorway into and mirror of our divine and primordially pure nature. Seen symbolically, however, the figure of Christ is too one-sided a symbol of the multi-faceted archetype of the Self. Christ himself is too overly light and identified with the good, and as the Gnostics realized, he “cast off his shadow from himself,” which Satan is carrying. Because he is the full-blown Incarnation of the Light, to quote Jung, Christ is only a symbol for “one side of the Self [the light] and the devil the other [the dark] [emphasis added]. Seen as dream characters, symbols representing aspects of ourselves, in the figures of Christ and Satan the opposites had become completely severed and dissociated from each other. To quote Jung, “the Christ-symbol lacks wholeness in the modern psychological sense, since it does not include the dark side of things but specifically excludes it in the form of a Luciferian opponent…from the psychological angle he corresponds to only one half of the archetype.” Psychologically speaking, Jung continues, “…the Christian image of the self – Christ – lacks the shadow that properly belongs to it.”
When we view the history of the world as the progressive differentiation of the Self, which is to say the incarnation of the deity, we begin to notice that the Self responds to a one-sided image of itself by gradually expressing and giving rise to the part of its totality that is left out and marginalized, just as in dreams the unconscious compensates a one-sided image to a dreamer.
This process can be clearly seen in the minds of the alchemists, who after the Christ event discovered a new God-image within their own psyche. The God-image of the alchemists was a further differentiation over time as well as a revelation in time of the archetype of the Self, which exists outside of time. In their God-image, which they called “Mercurius,” the energy that had animated the Christ event had further extrapolated itself in the imagination of the alchemists by taking into itself its darker half. Jung said, “…alchemy is rather like an undercurrent to the Christianity that ruled on the surface. It is to this surface as the dream is to consciousness, and just as the dream compensates the conflicts of the conscious mind, so alchemy endeavors to fill in the gaps left open by the Christian tension of opposites.”
The wisest of the alchemists knew that what they were witnessing in their retorts was nothing other than a projection, or reflection of the deepest ground of the archetypal, transpersonal psyche. They experienced Mercurius, like the unconscious, as an autonomous spirit very unlike the purely light figure of Christ. Mercurius was ambiguous, paradoxical, and dark, not to mention utterly pagan. Jung said, Mercurius “represents a part of the psyche which was certainly not molded by Christianity and can on no account be expressed by the symbol ‘Christ’…It represents all those things which have been eliminated from the Christian model.”
An evasive trickster, Mercurius was a shape-shifter who was considered two-faced and duplicitous. He was related to Hermes – the God of Revelation, the Germanic Wotan, the Egyptian Thoth, and the maleficent Saturn. Saturn is the dwelling place of the devil himself, and to quote Jung, “If Mercurius is not exactly the Evil One himself, he at least contains him.” Jung continues, “Mercurius truly consists of the most extreme opposites; on the one hand he is undoubtedly akin to the godhead, on the other he is found in sewers.” To again quote Jung “It seems, however, that the alchemists did not understand hell, or its fire, as absolutely outside of God or opposed to him, but rather as an internal component of the deity, which must indeed be so if God is held to be a coincidentia oppositorum.” As an image of the Self, Mercurius was a revelation of the Self as a co-incidence of opposites, consisting of and uniting the most extreme opposites within itself. Jung continues, “The concept of an all-encompassing God must necessarily include his opposite…The principle of the coincidence of opposites must therefore be completed by that of absolute opposition in order to attain full paradoxicality and hence psychological validity.”
When the figures of Christ and Mercurius are recognized to be symbolic expressions of two different aspects of the Self, to quote Jung, “Christ appears as the archetype of consciousness and Mercurius as the archetype of the unconscious.” Seen together, the figures of Christ and Mercurius re-present the Self in its totality, in its light and dark aspects, of consciousness and its inseparability from the unconscious. To quote Jung, “The paradoxical nature of Mercurius reflects an important aspect of the Self – in fact, namely, that it is essentially a complexio oppositorum, [a union of opposites] and indeed can be nothing else if it is to represent any kind of totality.”
When viewed relative to and as relatives of each other, the revelation of Christ and the alchemist’s revelation of Mercurius are different symbolic representations of the very same emerging Self. Just like consciousness and the unconscious, the figures of Christ and Mercurius collaboratively illumine each other as complementary and compensatory aspects of a greater whole. To quote Jung, “In reality every intensified differentiation of the Christ-image brings about a corresponding accentuation of its unconscious complement.” In the fully revealed Incarnation of Christ, the Word became flesh such that it precipitated its symbolic complement in the figure of Mercurius, a genuine praising of the logos.
To quote Jung, “Hesitantly, as in a dream, the introspective brooding of the centuries gradually put together the figure of Mercurius and created a symbol which, according to all the psychological rules, stands in a compensatory relation to Christ. It is not meant to take his place, nor is it identical with him, for then indeed it could replace him. It owes it existence to the law of compensation.” Mercurius, Jung concludes, presents “a subtle compensatory counterpoint to the Christ image.” Seen as a symbol in a dream, in the figure of Mercurius the unconscious is compensating its one-sided image of itself in its own evolving self-revelation.
A divine messenger, Mercurius is itself the message, as the medium is truly the message. Though appearing to be a trouble-maker, Mercurius, like Christ, was considered to be a peacemaker, a savior, a guide through the underworld, a server of humanity, the mediator between the warring elements of the psyche, as well as the producer of unity. Mercurius is the figure who acts out the marginalized role, presides over the borderline, the places of transition, and the cross-roads.
Though not existing objectively, separate from the creative imagination of the alchemists, it is a mistake to write off Mercurius as merely a figment of the alchemical imagination. Through the figure of Mercurius, the alchemists had discovered what Jung calls the “reality of the psyche.” By saying the psyche is “real,” Jung is pointing out that the psyche in-forms our experience of ourselves and the universe in the most fundamental of ways. It is through the medium of the psyche that we give shape to both ourselves and the world around us. When we recognize the reality of the psyche is when we begin to enter the dimension of experience where our imagination and our experience of ourselves intersect, interpenetrate, and mutually influence each other in a conscious and consciousness-generating way.
The figure of Mercurius is a living example of the God-image making itself known by revealing itself through the image-making psyche. As Jung reminds us, “Psyche is image.” The figures of Christ and Mercurius are different iterations of the same deeper, universal Self imaginatively and fractally unfolding itself within the dimension of the human psyche. A further component of the resurrected body, Mercurius is an elaboration over time of the birth of the Self, an Incarnation which is happening within the creative imagination of humanity. The human psyche is the organ through which we imagine God while God simultaneously imagines Itself into incarnation, in our psyche as well as the world, through our imagination. To quote Jung, “The human psyche and the psychic background are boundlessly underestimated, as though God spoke to man exclusively through the radio, the newspapers, or through sermons. God has never spoken to man except in and through the psyche, and the psyche understands it and we experience it as something psychic.” Just as the eye is the instrument through which we behold the image of the sun, the psyche is the organ through which we behold the image of God.
The paradoxical figure of Mercurius is not only a symbolic expression of a process going on deep inside the human psyche but within the divine imagination as well. The divine imagination is the creative organ of perception animating the human psyche through which the formless archetypal dimension is accessed and translated into comprehensible images. The God-image is a unique phenomenon in that it is the intersection point through which the human and divine imaginations reciprocally in-form and collaboratively engage with each other as if wedded in an intimate relationship.
The God-image is an expression of the unconscious of humanity, while simultaneously being God’s disclosure of Itself to Itself through us. This is similar to how our dreams at night reflect back to us our unconscious, while at the same time they bring consciousness to the very unconsciousness of which they are an expression. Like with our dreams, how the figure of Mercurius manifests, whether as a helper or as a diabolical seducer leading us astray, depends upon if we recognize what he is revealing to us.
The God-image is realizing and revealing itself in the collective unconscious of humanity, which is to say “incarnating,” and we are, whether we know it or not, active participants in and vessels for its transformation. This is a big discovery, genuinely worthy of our deepest attention. Realizing that the God-image is transforming itself is to be contributing to the transformation of the God-image. The degree to which we comprehend this process is the degree to which we become active participants contributing to the very process we are simultaneously comprehending. To quote Jung, “But if consciousness participates with some measure of understanding, then the process is accompanied by all the emotions of a religious experience or revelation.” A true conjunction of opposites, the Self is making itself known in the unconscious of humanity and is inviting us to share and partake in its wholesome, whole-making, and holy nature.
Integrating within ourselves an expanded image of God can only be achieved at the moment when we ourselves change in relation to our new imagination. To enlarge our conception of God is to ourselves grow and become greater in volume, as the limits of who we imagine we are and what we imagine we are capable of expands simultaneously to greater heights and more abysmal depths. Seen in its progression since ancient times, the God-image was mediated in the Old Testament through the law, in the New Testament it was dependent on faith, and in the new psychological dispensation of our time the God-image is centered in and mediated by direct experience.
In the symbolic figure of Mercurius is a spontaneous God-image that has crystallized into and out of the human psyche which is a manifestation of, as well as a doorway into an inner experience that unites the opposites. In a radical re-visioning of itself, in the figure of Mercurius the unconscious has offered us an image of God which includes and embraces evil as an integral aspect of our wholeness.
The God-image is like a dream that we are dreaming that is simultaneously dreaming us. To recognize what the unconscious is revealing to us through our God-image is to step into and discover within ourselves the dark, unconscious, projected, and “dreamed up” content which is being reflected back to us through our imaginings of God. To expand our conception of God so as to include darkness can only be done, and is an instantaneous reflex of, our embracing the darkness within ourselves. Becoming acquainted with our own darkness is a genuine “illumination,” which is why Jung points out that, “…not only darkness is known through light, but that conversely, light is known through darkness.”
To recognize that the figures of Christ and Mercurius are reflections of a deeper process of awakening happening within ourselves “appreciates” them, as well as ourselves. Appreciated as the mirror that they are, these internal figures, as well as ourselves, appreciate, i.e., grow in value.
The figures of Christ and Mercurius, when recognized as co-related symbols of our wholeness, reciprocally activate, awaken, and reveal the wholeness within us. The evolving God-image, our intrinsic wholeness, has crept under our skin and has empowered our creative imagination to materialize itself as our experience of ourselves. In a sacred IN-pulse, something greater than ourselves is incarnating through us as it reveals itself to us. We are truly made in the image of God, while at the same time our image of God makes us.

By Paul Levy.

Life In Turmoil

2011-09-08T20:41:00.000+03:00

Prisoners of The Matrix

2011-09-07T19:41:00.000+03:00

Ridica'te si umbla, OMULE !

Undiscovered Self

2011-09-04T19:13:00.000+03:00

School Is A Prison

2011-08-27T13:16:00.000+03:00

( Mersi Pai Mei ! )

Unlived Lifes

2011-08-21T13:01:00.002+03:00

A little while ago, someone forwarded me an interesting email response to an article I had written about the collective madness which has befallen our species (The article, called The Madness of George W. Bush: A Reflection of our Collective Psychosis, is the first chapter in my book of the same name). The response was from well-known author Alice Miller, author of the classic book The Drama of the Gifted Child. I was most happy that such an esteemed psychiatrist would take the time to read my work. I quickly became dismayed, however, when I read her reply to my article. Miller roundly criticized the article, which I thought had clearly “solved all the world’s problems,” dismissing it in one broad stroke by saying, and I quote, that I did not “explain ANYTHING about the CAUSES of this madness,” which in her opinion is child abuse. I immediately thought how ridiculous, that no matter what anyone would say about anything, Alice Miller’s perspective was that if they weren’t talking about child abuse, then they weren’t dealing with the source of the problem. I remember thinking that due to her own unhealed abuse issues, Miller had clearly gotten triggered by what I had written and was having a knee-jerk reaction, as she could only see the world, I imagined, through her own limited filter. In marginalizing her viewpoint, however, I was unconsciously reacting against something which she was touching within myself.

A mistake I was potentially making was to dismiss Alice Miller’s reflection simply because I felt like she was reacting from her unconscious. Just because someone might be projecting their own unconscious process does not mean that there might not be some truth in what they are saying. In being triggered by her response and writing off her reflection, I might be missing a gift that Alice Miller is offering, as she is a voice in the field who might be bringing an important message. I began to wonder, what if she’s right?
What if the source of the problems in the world is the age-old tradition of “child abuse” which has informed all of us? For the sake of clarity, I need to differentiate terms, as child abuse is a loaded and charged phrase. Many people associate child abuse with physical beating, sexual abuse, severe neglect and the like. But child abuse is something that we have all suffered from in more elusive, hard-to-see, forms, to the extent that our parents were not fully enlightened (and whose parents were?). When there is “conditional” love based on our performance or behavior, when we become “domesticated” and are supposed to be a “good boy or girl,” when our parents vicariously live their unlived lives out through our accomplishments, or when our parents unconsciously abuse their power and enact their own unhealed abuse, all “for our own good” – these are all various forms of subtle but very real child abuse. When we receive crazy-making, double-signals from our parents, in which they say one thing but their energy is expressing something else, when our urges towards emotional independence and autonomy are subtly rejected, when our perceptions are denied, or when our expressions of our own unique and creative self are marginalized or criticized – these are all various forms of covert child abuse. All of these seemingly innocuous actions can potentially obstruct the child in the natural process of growing into who they truly are. These unconscious re-actions by the parents can potentially be introjected and internalized into the child’s psyche where they become inner, oppressive voices which, to the extent they aren’t integrated, develop a seemingly autonomous life of their own.
When I first conceived of this article, I realized its contents were exclusive, in that it would only be relevant to parents and/or children, but then I realized this includes everyone. We are all metabolizing our ancestral legacy of subtle or overt abuse which has been passed down and propagated throughout the generations. The archetypal idea of the sins of the fathers (and mothers) being visited upon the sons (and daughters) is psychologically true, and has found expression in inspired sources as varied as ancient mythology, the Bible and Shakespeare. We all have a subjective knowing of the validity of this phenomenon based on our lived experience. Every one of us, whether we know it or not, has become who we are, at least in part, as a result of our parents’ unconscious. It is not just our bodies that are the offspring of our parents; our psyches are the offspring of our parents’ unconscious, too. Jung emphasizes this very point when he says, “Not only the child’s body, but his soul, too, proceeds from his ancestry.” Our parents, who Jung suggests viewing as “children of the grandparents,” are formed, in turn, by their parents in a lineage that goes back throughout the generations. Jung explains, “We ought rather to say that it is not so much the parents as their ancestors – the grandparents and great-grandparents – who are the true progenitors, and that these explain the individuality of the children far more than the immediate, and so to speak, accidental parents.” This perspective expands the time-frame through which we relate to our family, and ultimately, ourselves.
Jung felt that the “unlived lives” of the parents deeply impacted the lives of the children, as if “branding” the children with a particular destiny. The unlived lives of the parents is an ancestral inheritance which has great weight and gravitas, in that it literally shapes the lives of the children. Jung elaborates on the notion of the parents’ unlived lives when he says it is “that part of their lives which might have been lived had not certain somewhat threadbare excuses prevented the parents from doing so. To put it bluntly, it is that part of life which they have always shirked, probably by means of a pious lie. That sows the most virulent germs.”
The repressed, unlived lives of the parents acts like a contagious and malignant psychic virus which infects the surrounding field. Speaking about repression, Jung makes the point that, “whatever you repress, whatever you don’t recognize in yourself, is nevertheless alive. It is constellated outside of you, it works in your surroundings and influences other people. Of course, you are blissfully unconscious of these effects, but the other people get the noseful.” This psychic virus is like a nonlocalized bug in the system which creates a dis-ease and disturbance in the coherence of the family. This virulent psychic pathogen germinates in and replicates itself through the unconscious of the children, which is the medium it uses to reproduce itself through generations, i.e., over time.
Children see more than the parents suspect or want them to see, as they are empathically tuned into the unconscious of the parents. The parents’ unconscious, which seems to be in the background, is actually in the foreground of the child’s psyche. The parent’s unconscious flows into and in-forms the child’s psyche. “Nothing influences children more,” Jung reflects, “than the silent facts in the background. They have an extremely contagious effect on the children.” The parents’ relationship to their unconscious influences the children’s unconscious through the avenue of the collective unconscious in which both are contained.
Children sense the underlying spirit of things. Describing the sensitivity of children, Jung knows from his own childhood, as do we all, that “Things that hang in the air and are vaguely felt by the child, the oppressive atmosphere of apprehension and foreboding, these slowly seep into the child’s soul like a poisonous vapor.” This toxic vapor is like an ancestral spirit which penetrates and insinuates itself into the core of the child’s being. This living spirit is the family inheritance, as it patterns, shapes and in-forms the offspring, who become compelled, to the extent they are under the spell cast by the parents, to unconsciously act out and become an instrument for the incarnation of the ancestral unconscious. They become the unwitting purveyors and living revelation of the “hidden gospel” of the unconscious of the ancestors.
We don’t exist in isolation from each other, but rather, in relation to all of the members of our human family who have existed over time. Jung re-contextualizes our family relations when he points out that, “…a human life is nothing in itself, it is part of a family tree. We are continuously living the ancestral life, reaching back for centuries, we are satisfying the appetites of unknown ancestors, nursing instincts which we think are our own, but which are quite incompatible with our character; we are not living our own lives, we are paying the debts of our forefathers.” We are the heirs to the family “fortune,” the current karmic fruition of our family tree.
“The child is so much a part of the psychological atmosphere of the parents,” Jung contemplates, “that secret and unsolved problems between them can influence its health profoundly. The participation mystique, or primitive identity, causes the child to feel the conflicts of the parents and to suffer from them as if they were its own. It is hardly ever the open conflict or the manifest difficulty that has such a poisonous effect, but almost always parental problems that have been kept hidden or allowed to become unconscious. The author of these neurotic disturbances is, without exception, the unconscious.” “Participation mystique” is a phrase that Jung uses often which he borrowed from the French anthropologist Levy-Bruhl. Developmentally speaking, it is a primitive and un-evolved state of consciousness in which we are magically fused and merged with our environment so as not to be able to differentiate between ourselves and others at a fundamental level. When participation mystique happens between a parent and a child it is a state of mutual unconscious identification in which they are co-dependently entangled with each other and aren’t able to experience their psychic autonomy and independence from each other. When there is participation mystique, the parties are psychically bound and tied to each other in a way which reciprocally inhibits their intrinsic freedom. To the extent that the parents are still fused in a state of participation mystique with the unconscious of their parents and haven’t fully psychologically separated and individuated, is the extent to which they themselves will not relate to their offspring as autonomous and independent beings, but rather, as unconscious extensions of their own psyche. Parents who still haven’t worked out their parental baggage dream up the kids to be psychic appendages of their own unresolved process, which is a subtle but very real form of child abuse. The author of these real life dramas, as Jung points out, is the unconscious itself.
“The ‘parental imago’ [the image of the parents in the psyche of the child] is possessed of a quite extraordinary power; it influences the psychic life of the child so enormously,” Jung writes, “that we must ask ourselves whether we may attribute such magical power to an ordinary human being at all.” What gives the parents such power over their children is that our particular, earthly parents are merely re-presentations and animations of the underlying archetype of the “divine parents,” which exists inside the collective unconscious itself. Our parents are instruments to play out, embody, and activate the pre-existent parental archetype which lives within the psyche of all of us. It is the underlying, numinous archetype which the actual parents are mediating that amplifies their effects upon the children. Just as a bird’s migratory and nest-building instincts are not individually learned, but are inherited from its collective ancestry, the power of the parents is derived from the primordial, archetypal image which resonates deep within the psyche of our species.
Jung notes that “the power of the archetype is not controlled by us, we ourselves are at its mercy to an unsuspected degree. There are many who resist its influence and its compulsion, but equally many who identify with the archetype….and because everyone is in some degree ‘possessed’ by his specifically human preformation, he is held fast and fascinated by it and exercises the same influence on others, without being conscious of what he is doing. The danger is just this unconscious identity with the archetype: not only does it exert a dominating influence on the child by suggestion, it also causes the same unconsciousness in the child, so that it succumbs to the influence from outside and at the same time cannot oppose it from within.” The child’s outer process with the parent becomes internalized and becomes an inescapably compelling inner process.
Parents play a key and fateful role in their children’s karmic destiny. When the parents are repressing their unconscious and not responsibly doing their own “inner work,” Jung comments, “it radiates out into the environment and, if there are children, infects them too. In this way neurotic states are often passed on from generation to generation, like the ‘curse of Atreus’ [in Greek mythology the ‘curse of Atreus’ is symbolic of an ancestral, family curse which is passed down through the generations]. The children are infected indirectly through the attitude they instinctively adopt towards their parent’s state of mind: either they fight against it with unspoken protest (though occasionally the protest is vociferous) or else they succumb to a paralyzing and compulsive imitation. In both cases they are obliged to do, to feel, and to live not as they want, but as their parents want. The more ‘impressive’ the parents are, and the less they accept their own problems (mostly on the excuse of ‘sparing the children’), the longer the children will have to suffer from the unlived life of their parents and the more they will be forced into fulfilling all the things the parents have repressed and kept unconscious.”
When the parents succumb to the compulsion to turn away from their own darkness, resist the illumination of consciousness and hence, avoid relationship with parts of themselves, Jung states that “they do not know that by succumbing to the compulsion they pass it on to their children and make them slaves of their parents and of the unconscious as well. Such children will long continue to live out the curse laid on them by their parents, even when the parents are long since dead.”
If the parents get in the habit of compulsively avoiding their responsibility to self-reflect, a toxic atmosphere is conjured up in the family system which is very disturbing to the family’s emotional body. “The repressed problems and the suffering thus fraudulently avoided secrete an insidious poison,” Jung tells us, “which seeps into the soul of the child through the thickest walls of silence and through the whitest sepulchers of deceit, complacency, and evasion. The child is helplessly exposed to the psychic influence of the parents and is bound to copy their self-deception, their insincerity, hypocrisy, cowardice, self-righteousness, and selfish regard for their own comfort, just as wax takes up the imprint of the seal. The only thing that can save the child from un-natural injury is the efforts of the parents not to shirk the psychic difficulties of life by deceitful maneuvers or by remaining artificially unconscious, but rather to accept them as tasks, to be as honest with themselves as possible, and to shed a beam of light into the darkest corners of their souls.”
Parents are not asked to be perfect, which is both impossible and would be a catastrophe for the kids. Parents cannot be expected to have no faults or unresolved complexes, which would be superhuman, but rather, they should make sincere efforts to not deny and repress their weak points and unconscious areas but recognize them for what they are. With regards to their unconscious issues, parents, according to Jung, “should at least come to terms with them consciously; they should make it a duty to work out their inner difficulties for the sake of the children.” It is an ethical responsibility for the parents to deal with their own unhealed complexes. “Parental influence only becomes a moral problem,” Jung continues, “in face of conditions which might have been changed by the parents, but were not.” In other words, it becomes a “moral sin” when the parents are potentially able to shed light on and deal with some unconscious area in themselves, and choose not to, “remaining,” in Jung’s words, “artificially unconscious.”
When the unconscious is dealt with responsibly by the parents, however, this relieves the kids of a burden which ultimately was not theirs to begin with. Parents can genuinely bless their children to the utmost by stepping into their own authenticity, vulnerability and transparency. When a parent deals responsibly with their own unconscious, they are modeling and activating the very same process in the child, as parents and children are nonlocally interconnected and intimately co-related through the collective unconscious. Self-reflection by the parents is instantaneously and reflex-ively received and reflected by and through the child. Occurring in the depth of the psyche, this process of self-reflection mirrors back to both parent and children who they are, and it empowers, instead of obstructs, the children to naturally flower and blossom into who they are here to be.
The parent’s self-reflection not only helps to heal both parent and children, but it nonlocally sends ripples back through time, initiating a process of healing the entire ancestral lineage. It is as if we are the culmination, crystallization and carriers of a higher-dimensional and multi-generational process of working something out. Potentially, in this very moment, we have the precious opportunity to liberate these ancestral, rhizomic strands of trauma which extend far back in time and equally far into the future, but which also converge and are spread throughout the present in the form of the society and culture in which we live. We can be the ones to break the link in the chain and dissolve these insidious, mycelium-like threads, which are literally the warp and woof upon which the tapestry of the past, present, and future history of our species is woven. As the current lineage holders of an ancient, ancestral tradition, our task, whether we are in the role of parent and/or child, is to alchemically transmute this potentially destructive spirit which animates the “family” abuse (both in our nuclear family and the greater, human family) so as to liberate our own creative brilliance which it seemingly holds captive.
To the extent that we see how the transmission of child abuse works – in our own lives, with our own parents and children – we are able to consciously re-engineer the vehicle of human relationship, both within and between ourselves, thereby catalyzing the evolutionary up-leveling of human consciousness itself. Maybe, like Alice Miller implies, we can genuinely begin to heal the world in the process.

By Paul Levy