23 septembrie 2018

Epistola catre contemporani!



Pentru că n-ar fi fost corect ca Ei doi să treacă prin viaţa asta, atât de efemeră, fără să se cunoască, să-şi împartă gândurile, părerile, trăirile si aşteptările, întâmplarea a hotărât să-i convoace în aceeași zi, la aceeași ora, pentru același eveniment…
Și asta, la o petrecere dată în casa unor prieteni comuni, în Cluj.
Dupa aperitivul servit în salonul elegant, cu canapele de catifea vernil si ferestre luminoase, aliniate spre sud, încapere vastă in care invitatii si-au schimbat privirile, si-au analizat feţele, coafurile, imbracamintea, bijuteriile, fiecare si-a trasat vizita pe proprietate, asa cum a dorit. Fie prin gradina împodobita cu o multime de specii de trandafir sau in cea de zarzavat, in livada sau la grajdurile de cai, pe terenul de golf sau la fantana inconjurata de arcade vegetale, fie in casa, contemplând tablourile, statuetele, mobilele, covoarele...
Te credeai undeva, in occident, intr-un conac englezesc, la o familie de nobili cu gusturi extravagante. Insa vila se gasea la marginea Clujului, nu departe de aeroportul international Avram Iancu , intre drumul care duce la Reghin si râul Somesul Mic. Un adevarat paradis creat de un cuplu iubitor de natura, de animale, dar si cu posibilitati financiare care i-au permis sa-si satisfaca mofturile. Meritau sa se bucure, pentru lucraseră in strainatate toata viata, iar acum, la pensie, se refugiaseră in ţara leagăn, ţara dorurilor, ţara tradiţiilor.
Printre multimea invitatilor, nu mai putin de 50, numar care trebuia musai sa coincida cu numarul anilor de casatorie pe care-i sarbatoreau proprietarii, se afla un tanar ganditor... Era El! Cel care gandea poate prea mult, prea profund si prea logic, sa nu observe falsitatea, vremelnicia si ignoranta oamenilor. Şi asta facea din El un personaj aparte, nedorit in cercurile de prieteni. Datorita afirmatiilor lui directe, corecte, bine informate, era evitat, marginalizat, insultat... De aceea se complacea in singuratatea gândurilor lui... El însusi îşi spunea „Mizantrop”. Dar autohton, caci era un „Escu”! 
Mizantropescu.
Insa nu pentru asta venise El la petrecere, sa observe lumea, ci pentru ca fusese de mai multe ori aici, sa duca, sa aduca, sa transporte, ca doar asta îi era meseria: transportor de oameni, de marfa, de vise, de gânduri, de întrebari...
Si intrebari avea destule, avea stoluri, la care nici nu le cauta un raspuns, pentru ca deja reprosa lumii întregi că doarme intr-un raspuns, ca a ales o comoditate convenabila, ca si cand convenieta ar arbitra explorarea.
Era cu sotia la petrecere, dar abandonând-o unui grup de femei interesate de culorile trandafirilor, s-a indreptat spre terenul de golf, sa admire club car-ul sosit de curând, cu stegulet american.
Chiar în drumul lui, așezată pe o bancă lânga fântana, cu un cățeluș roșcat pe genunchi, era Ea, acea persoana care ducea durerea lumii în suflet ca si El, care isi punea intrebari ca si El... Avea parul alb, tuns scurt și o față senină, specifică occidentalilor. Era o persoana matura după părerea Lui, însa vârsta îi ramânea indefinita. O vazuse in salon, lânaga sotul ei, un barbat cu o fata comuna, destul de trecut, care statea sprijinit de un baston din lemn, frumos sculptat.
Cu pas sportiv, s-a apropiat de Ea intreband-o direct, dar politicos :
-    Am înţeles ca locuiți în Belgia. Cum este poporul belgian, așa, în câteva cuvinte?
-    Doar în câteva cuvinte? a zis Ea surprinsa.
S-a gândit un scurt moment, apoi a adăugat cu o dicție perfect românească, fără influențe străine:
Ei bine, belgienii sunt pașnici, respectuoși, corecți, dar foarte individualiști. Asta în comparație cu românii, și-a încheiat Ea afirmația cu un zâmbet discret.
Sesizand zambetul, tanarul si-a dat seama ca are de-a face cu o persoana controversata. Aspect exterior matur, atitudine tinereasca, privire optimista, suflet angoasat... 
-    Interesant, a pronuntat El cu dublu inteles, facand referire si la raspunsul ei, dar si la constatarea lui ! Aveți acolo o echipă bună de fotbal, diavolii roșii, mi se pare că se numește, nu ? a mai zis El așezându-se pe marginea băncii. Părea un tânar copt… Era înalt și solid. Purta o barbă incipientă și avea o privire sumbră, accentuată și de sprâncenele destul de bogate, dar ce ieșea în evidență la El, era felul iscoditor de-a observa lumea. Era îmbrăcat sportiv, în tricou și blugi, iar la mana stânga purta un ceas solid, argintiu.
-    Dacă e vorba despre fotbal, mai bine te adresezi soțului meu, eu nu am nici o tangența cu sportul, a răspuns Ea repede, alungând o muscă de pe căpșorul cățelului.
-    De fapt, nici pe mine nu mă pasionează fotbalul, însă numele echipei mi se pare îndrăzneț, a continuat El, privind-o atent, să-i poată observa reacția la întorsătura pe care dorea să o dea conversației. Și cu o plăcere disimulata printr-un rânjet adresat cățelului, a constatat că momeala a funcționat.
-    Adevarat, dar pentru poporul belgian nu e ceva ieșit din comun. Belgienii sunt catolici cu numele, dar nu sunt religioși… Bisericile lor sunt goale, am fost și eu de câteva ori.
El se abținea cu greu sa nu-și frece palmele de plăcere. Avea o sclipire de bucurie in ochi. Aborda o discuție de care era pasionat. În următorul moment, o rafală de vânt i-a adus în nări parfumul Ei suav. Se simțea bine în compania acestei doamne, care părea ca poartă în suflet un secret, ca e încărcată cu o experiență bogată a vieții.
-    Ma scuzați ca îndrăznesc, dar de ce numai de câteva ori ați fost la biserică ? Nu sunteți catolică?
-    Oh, nu! s-a grăbit Ea sa răspundă. Am fost protestanta, dar nici asta nu mai sunt, a adăugat parcă puțin intimidata, mângâind cu gesturi suple spinarea cățelului.
-    Sunt foarte surprins sa aud asta. Ce v-a determinat să abandonați ? a intrebat rasucindu-si ceasul pe incheitura mâinii.
-    Adevarul, prietene, am cautat adevarul! Dar e o poveste lunga, a răspuns făcând un gest de abandon cu mana dreapta. Nu voia sa vorbească despre povestea ei, nu atunci.
-    Inteleg, a zis El gânditor. Dupa parerea mea, în religie este ca si in politica, atunci cand se face sotron printre partide, schimband doar niste ideologii goale cu altele si mai goale...
Totusi putina otrava nu strica, doamna. Lumea nu-i pregatita sa accepte adevarul. Il cere, nestiind ce va primi, iar cand il primeste, se sperie.
Otrava e buna. Te ameteste, te ajuta sa evadezi.
Realitatea e dureroasa.
Daca iti administrezi insa o cantitate mare, e deja problematic. Mori fericit! a zis El dezgolindu-si dintii bine aliniati, într-un zâmbet larg.
-    Fara viata nu exista moarte, fara moarte nu exista cunoastere si fara cunoastere nu exista fericite! au exclamat amandoi in acelasi timp, apoi s-au privit uimiti si au izbucnit în ras.
-    Mi-ai patruns gândurile, a zis Ea ridicând degetul aratator si îndreptându-l mustrator spre El.
-    Recunosc, am acest obicei prost, a glumit El.
Apoi, cu o impresie de „déjà vu”, El s-a recules primul si a întrebat-o:
-    Acum sa fim sinceri, ce credeti ca vor oamenii, cel mai mult si cel mai mult? Adevarul sau fericirea?
Surprinsa de întrebarea tânarului, i-a fixat privirea si i-a sustinut-o un moment, incercând sa-i patrunda intentiile. Insa El era opac, împlinit, complet lamurit in sinea lui cu privire la ce este viata si tot ce se leaga de ea.
-    Eu am preferat adevarul, a raspuns Ea scurt. Ce vor ceilalti, care au ramas acolo, nu e problema mea.
Observand ca nu dorea sa discute despre lucruri sensibile atunci, la petrecere, tanarul i-a zis politicos:
-    Permiteți-mi sa ma retrag, cu scuzele de rigoare, ca nu va pot mângâia potaia, oh, scuzați-mă, m-a luat gura pe dinainte… Cățelul! Ştiţi, nu-mi plac animalele care trăiesc în casa omului. Din păcate și soția mea are unul. Nici pe el nu-l mângâi.
-    Ba da, iti plac animalele, simt asta, dar nu vrei sa recunosti pentru ca o percepi ca pe o slabiciune masculina. Esti prea arogant, tinere! Accepta sa-ti vezi si febletile, nu-ti etala doar puterea.
Surprins de acuzatia Ei, si-a indreptat spatele si a privit-o cu suspiciune.
Ce faceti, doamna draga, a zis, va retrageti pe fundul marii, pentru a fi vanata, iar mai apoi  va repeziti asupra defectelor prazii?
V-am citit mai înainte resemnarea deliberata, continua el, intocmai pentru a ademeni prada, care astfel devine vulnerabila si renunta la aparare, a încheiat El pe un ton apasat.
- Ma acuzi degeaba! Eu nu am facut decât sa folosesc cuvintele pe care ti le spui in secret, am dat curs acelei voci sensibile a personalitatii tale, pe care vrei s-o innabusi.
- Va inselati, nu v-am acuzat deloc! Am vrut sa va arat doar ca v-am observat jocul de-a victima combatanta, a ras El cu pofta. Nu-mi displace deloc sa am un interlocutor actor!
Contrariata, a tacut. Confruntarea verbala îi placea si ei, însa raspunsurile lui o depaseau... A reluat apoi discutia pe un ton normal:
- Dar catelusul sotiei îl lași să intre in casă, nu ?
-    Sigur, ce credeți ca acasă comand eu ? a raspuns El zâmbind cu subînțeles în coltul gurii. Mi-a făcut plăcere să schimbăm cele câteva cuvinte, a mai zis, ridicându-se.
-    Plăcerea a fost de partea mea, a răspuns Ea.
-    Totuși, cu o altă ocazie sper sa continuam discuția, s-a străduit El să-i smulgă o promisiune. Il intriga misticul pe care-l percepea în sufletul acestei doamne, venite din “belgiatura”, cum ii plăcea lui să glumească și dorea să-l exploreze.
-    Desigur, asa imi poti spune cate ceva si despre tine ! l-a tachinat Ea.
Ea il tutuia fara nici o problema, asa cum obisnuiesc toti occidentalii, insa El era un roman ramas in România, cu bune manière si pastrând distanta in prezenta unei doamne.
Dupa ce a facut câtiva pasi, s-a intors sa o salute de la distanta. Banca era insa goala. Uimit de absenta ei si neîntelegând rapiditatea cu care a putut sa se ridice si sa plece, si-a continuau drumul spre terenul de golf.
Serara, târziu, cand invitatii se pregateau sa plece, Ea s-a apropiat de El si i-a strecurat in palma cartea de vizita.
Nu întelegea ce o atrage în comportamentul acestui tânar, de ce a hotarât sa-i dea cartea de vizita...
El i-a mulţumit încet :
-    Merci Madame!


*****


Dorința lui de a o revedea a fost împlinită. În ziua când Ea hotărâse să viziteze Muzeul de Paleontologie-Stratigrafie al Facultății de Biologie-Geologie, El venise la muzeu sa aducă un grup de școlari. Cum a zărit-o în holul de la intrare, s-a și îndreptat spre Ea. Era îmbrăcată într-o rochie înflorata, lejeră, cu sandale albe și avea pe mână o poșetă din pânză roșie. Era machiata discret și buna dispoziție i se citea de la o suta de ani lumina. Când l-a observat ca se apropie, l-a și recunoscut.  I-a adresat un zâmbet larg, bucurându-se de prezența lui, ca de regăsirea unui vechi prieten. El purta un pantalon bej, comod şi o cămașă albă cu linii fine și mâneci scurte, deschisă la primii nasturi de sus. Avea parul proaspăt tuns și o pereche de ochelari de soare îi stăteau așezați deasupra frunții. Cu pas controlat și calm, a venit aproape de Ea exclamand :
-    Bonjour, Madame !
Efortul lui de a vorbi frantuzeste si accentul stângaci, sunau caraghios in auzul Ei.
-    Oh, bonjour Monsieur, a raspuns amuzata. Ce surpriza sa ta intalnesc aici, a adaugat intinzandu-i mana prieteneste.
El i-a prins-o elegant si i-a sarutat-o. Incântata de gestul lui, l-a complimentat:
-    Foarte frumos pentru un tanar ca tine, să pastreze inca bunele maniere romanesti. In Belgia nu se obisnuieste…
-    Nu as crede ca sunt mult mai tanar ca dumneavoastră, a incercat El sa-i intoarca complimentul.
-    Ei, asta e alta poveste… a oftat Ea ca o incheiere a discutiei despre varsta. Cum se face ca ai aflat ca astazi sunt aici ?
-    Şi eu v-aş pune aceeaşi intrebare !
Parca puţin intimidata, si-a privit biletul de intrare.
-    Ştiu ca sunteti scriitoare, a gasit El repde un subiect de discutie. Am si citit cateva din operele dumneavoastra, a adaugat, asteptându-i privirea.
-    Cine ti-a spus ? a intrebat Ea mirata, ridicându-si ochii caprui de pe bilet.
-    Internetul ! Am introdus numele acolo si am gasit cateva poezii… Imi place stilul, a spus El simplu.
-    Multumesc !
-    Din ce am citit, poezia „Absenta existentei” mi-a placut cel mai mult.
-    Oh, e preferata mea deasemenea, a spus Ea cu o scânteiere de bucurie in ochi.
-    E atata galagie pe lumea asta, doamna.  E nevoie de cuvinte cu sens , ca cele pe care le asterneti pe hartie.
-    Adevarat, dar oamenii nu mai sunt interesati de astfel de afirmatii. Au mintile ocupate cu altceva...
-    Exact! Atatea tampenii isi ridica galagios glasul in mintile lor, incat nu mai pot observa in tacere. 
Cum poti sa asculti, cand tot timpul ai ceva de spus ? Iar regula generala, e ca ai de spus ce-au spus altii. 
-Da, ca si cand totul a fost consumat. Tot ce a fost de gândit s-a gândit, nimic nou nu mai poate aparea la orizontul mintii. Acum se continua cu un tra-la-la nesfarsit...
A saltat din umeri neputincioasa si si-a trecut degetele prin parul argintiu. Apoi, cautându-i ochii, a gasit consolare in privirea lui.
- Si unde esti tu in toata galagia asta ? a zis El bland. Tu... tu nu existi pur si simplu, pentru ca nu existi ca observator ! Cum sa ti se cristalizeze mintea intr-un astfel de balamuc?  Tot timpul e involburata linistea, ca marea!  Cati oare au gustat tacerea marii linistite ? Câti au putut trece dincolo de poarta secreta?
- Putini, din pacate. Si acei putini nici nu mai sunt printre noi. Doar mostenirea lor ne-a ramas, si asta, doar pentru cei care vor s-o primeasca, si ei, tot putini, iar restul, se complac in ignorantă. Poarta secreta, nu mai e secreta, e accesibila oricui doreste sa paseasca dincolo. Dar oamenii refuza...
- Sunt nebuni cu totii, doamna, sunt nebuni! Si nu voi întelege niciodata de ce le place nebunia. Ce i-a facut sa abandoneze curiozitatea aceea infantila, care a facut din noi ceea ce suntem astazi, aceste fiinte dotate cu ratiune. Exista vreo explicatie? Simt ca ma sufoca intrebarea pe care mi-o pun de atâta timp si la care nu gasesc nici un raspuns: cum e posibil? Cum e posibil sa porti în craniu un creier urias, comparat cu cel al altor vietati, capabil de lucruri mari si sa refuzi sa-l folosesti? Intre acesti oameni, tu, care continui sa evoluezi, esti un prohibit, pentru ca vrei sa le arati nebunia în care se scaldă.
Luata prin surprindere de avalansa afirmatiilor acestui tanar, parca venit dintr-o alta epoca, a raspuns :
-    Constat că tu te-ai născut fără sa existi și umbli printre oameni fără sa fii prezent...  O adevărată absența a existentei, nu ? a precizat, facand referire la poezia despre care vorbisera mai înainte.
-    Sigur! a exclamat El.  Este negarea existentei!
-    Nu zic ca n-ai dreptate în tot ce spui, dar mie nu-mi place sa observ urâtul... Eu sunt o persoana optimista! Propun să abandonam pesimismul spre care ne indreptam si sa găsim ce a mai ramas frumos în lumea asta sparta, sa cautam printre cioburile istoriei. Nu crezi ca ar fi mai bine?
-    Eh... a zis El posomorât, aici ma las condus de dumneavoastra. La mine, e deja patologic pesimismul.  Stiu ca prostia va ucide lumea. Aveti o alta versiune?
Si-a scos ochelarii de pe frunte si i-a agatat in deschizatura camasii.
-    Nu, dar sa constatam doar si sa repetam la infinit asta, nu ne ajuta sa avansam... Uite, dacă ți-e greu sa găsești ceva mai optimist, iti amintesc eu un moment la care sunt sigura ca te gândești cu placere. Evenimentul din decembrie 1989. Cand cetateanul si-a capatat o anume libertate. Nu este  un aspect pozitiv al existentei noastre? i-a zis urmarindu-i cu grija reactia.
-    Da,  cum sa nu, a zambit El cu amaraciune. Eram numai un adolescent pe vremea aia...  Dar îmi amintesc foarte bine! Cetateanul si-a capatat o anume libertate, dar ce a facut cu ea? A bagat-o in buzunar si zace acolo sifonata, zdrentuita, mucegaita... Nu stie ce sa faca din ea sau nu vrea, ca si cand ar fi o substanta care se consuma, iar odata terminata, se intoarce in comunism.
- Numai cand aud cuvantul „comunism” ma cutremur. Ce vremuri penibile am trait... a zis Ea cu amaraciune in glas, împreunându-si bratele.
- Intr-adevar, era o vreme de restriste.  Am apucat si eu anii în care „iubitul poporului” isi intarise puterea prin legi, iar in spatele lui se adaposteau haite de membri de partid, lacomi şi lipsiti de orice fărâma de umanitate. Ca si astazi, dealtfel !
-    Se stie ca sistemul politic şi cel religios tronează bazat pe frică, a adaugat Ea ca o completare, facand loc unui grup de studenti care sa indreptau spre ghiseu.
-    Am trait si traim înca într-un adevarat genocit mascat. O sclavie moderna si o dezbinare de suflete...  Veniti mai aproape, a zis El prinzându-i bratul si tragând-o într-un colt mai retras al holului.
- Cel putin acum avem libertatea de exprimare, a zis Ea mai mult in soapta, ca o infirmare a cuvintelor pronuntate. Nu ne mai este frica de autoritati, doar sila de ridicolul în care suntem clasificati.
-    Atunci era o vreme cand, ca intr-o distopie, mesajul era cenzurat. Acum e mai grav! A gandi este un pacat ! a adaugat El, ridicând ochii pe sub sprancene. In plus, poti sa vorbesti, nu te aude nimeni.  Pentru ca inginerii dezinformarii, au grija ca fiecare cuvant sa-si piarda sensul, lasandui-i pe vorbitori sa rosteasca vorbe goale, fara miez si incarcatura.  E o noua vorba... Oamenii vorbesc, dar nu ajung unii la altii. 
Insasi viata este inchisa intr-un cerc si functioneaza ca o masina. Mecanic !
Iar tot mecanicismul este intretinut, ca intr-un spital de nebuni imens, de niste monitoare, din ce in ce mai mari, care inlocuiesc vechile statuete ale zeilor, tronând victorios in casele oamenilor si vrajindu-i.
Dar... cred ca nu-mi face bine sa mai vorbim despre asta. Simt ca investesc prea mult patos in ea si devin compulsiv, a zambit El cu amar.
Schimbându-si pozitia de pe un picior pe altul, dadea semne de nerabdare. Se simtea prizonier in propriile afirmatii.
-    Vorbeste, striga, investeste! Poate ai sansa sa te auda niscaiva urechi înfundate cu religie, cu politica, cu orgoliu, cu falsitate. Pate ca va iesi ceva pozitiv din ceva negativ, a adaugat ea vesela.
-    Privita pragmatic, insasi discutia noastra pesimista e un aspect pozitiv, nu? Cu toti saltimbancii astia optimisti, care ţopaie pe marginea prapastiei, nu poti avea o discutie. Parca auzi oracaind broastele. Dar, sa continuam cu tonul optimist! La dumneavoastra in minte vad vara si cald.  La mine deja cad frunzele.  Stiu ca va urma o iarna lunga, din care nu stiu daca voi mai iesi vreodata.
-    Te lași înghițit de greul gândurilor negre? Visează, amice, visează la momentele în care ai gustat infinitul și savurează plăcerea pe care ți-a adus-o... Sunt convinsa ca ai trăit și astfel de clipe. Eu asa fac. Nu vreau sa ma înec în jeluirile credincioșilor către un Dumnezeu surd, nici sa ma împiedic în umbletele conducătorilor lacomi prin avuția lor murdara... Ma străduiesc sa nu vad ignoranta mulțimii, sa nu ma doară și sa nu ma induioseze starea  lor,  pentru ca e alegerea lor. Eu avansez, caut, întreb, explorez, inventez, deduc...  Am eșecuri, multe eșecuri,  dar am și  victorii.  Ei bine,  draga prietene, aceste victorii îmi dau aripi! Faptul ca acum sunt cu tine, ca discutam despre lucruri interesante ma poarta spre poarta secreta despre care aminteai.
-    E calea usoara, doamna mea.  Ati ales calea usoara. 
Eu insa... sunt ei.  Chiar daca ma irita mai tot timpul.
-    Mai degrabă ei sunt în tine.  De ce porți povara asta, nu tu ești Hristosul. Nu sta pe umerii tai salvarea lumii,  însă salvandu-te pe tine, vei salva umanitatea!
-    Ce e un Hristos, doamna mea?  Nu unul care simte impreuna?  Nu unul care a daramat zidurile ideologice, dogmatice, barierele mentale care despart omul de om?  Cum poti sa empatizezi daca esti nepasator?  Poti? Cum mai esti atunci?
Despre salvare e vorba aici sau mult mai simplu despre manifestarea sincera a umanitatii? 
-    Nu, Hristos nu simte împreună cu nimeni, nu a avut nici un fel de empatie și nu a schimbat nimic! În ce este lumea mai buna după trecerea lui pe Tera? El nu a salvat pe nimeni, s-a salvat doar pe el prin înviere. Daca ar fi vrut sa salveze lumea,  ar fi rămas mort, pentru ca legea cere moarte.  El nu a facut decat sa ne arate exemplul,  sa ne spună : vedeți ca se poate? Și voi puteți face ca mine! Adică sa ne salvam singuri prin ridicarea intelectului, înnoirea rațiunii,  căutării interioare, pentru a intra în acea dimensiune a libertății depline. De aceea ti-am spus ca salvandu-te pe tine salvezi umanitatea.  Ma înțelegi ?
-    Şi... iti poti ridica inteligenta fiind apatic? Ceva pare sa-i lipseasca!
-    Hristos nu a fost nici apatic,  nici simpatic, nici... limfatic, a chicotit Ea.  A vorbit ce a învățat si el de la alții,  din scrieri... Nu din trairea proprie. Cata experienta crezi ca ar fi putut sa adune la numai 33 de ani?
-    Hristosul... habar n-am daca a existat sau nu, habar n-am daca a fost om sau nu. Iar daca Maria i-a schimbat scutecele, nu cred ca a fost zeu, a glumit El. 
Esentialul e ca e un arhetip, un simbol, cum spuneti. E ceva care poti fi tu sau eu, oricine. O chemare catre ceva inalt.
-    Asa  te vreau amice,  sa fii tu, cu aspiratii înalte, să nu te lași anihilat de josnicia omenirii !
- Ce anume ne face pe noi oameni in definitiv? intreba El.
Neprimind nici un raspuns, a continuat :
Iata omul! Rational si cald.
Insa, plecand capul in pamant singur, te ofilesti.  Frunzele cad...
Mai bine inteligent si cald!  Rational, da o tenta prea rece...
Traiesti cu adevarat, cred, doar cand imparti.
Acum, lumea e ca un arhipelag.  Dar... in visele mele e un continent, nu o mare de insule.
-    Te rog, nu mai adauga nimic, a zis Ea punându-i palma pe piept în semn de protest, vreau sa meditez un minut la ce ai spus, a adaugat fixindu-l în ochi.
Acoperindu-i mâna cu a lui, i-a retinut-o atât timp cât sa-i simta bataile inimii lui dinamice si infrigurate, gata sa pulseze seva cunostintei in arterele întregii lumi.
Prin contactul acela fizic, între inima Lui si palma Ei, s-a produs o fuziune ciudată, care i-a legat pur si simplu într-o expresie comuna.
Ea era El si El era Ea. O panoplie de gânduri, de sentimente si de idei i-a inconjurat intr-à atmosferă plăcuta. Gustau momentul, dar nu întelegeau. Traiau, dar nu pricepeau... Tot ce simteau era o stare de bine, de acceptare.
Emoţionată, s-a departat un pas, gânditoare.
„Ce interesante ar fi ideile acestui tânar adunate într-o carte, si-a zis. De ce n-as profita de o asemenea ocazie ca sa-mi fac un subiect solid pentru urmatorul roman?”
Oamenii treceau prin hol galagiosi, colorati , dizolvati in conceptul de cultura, de educatie.
-    Aici, unde ne aflam, nu este un loc pentru meditatie, a trezit-o El la realitate. Eu am trei ore libere la dispozitie…
-    Atunci du-ma undeva unde se poate discuta in pace. Am sa vin alta data sa vizitez muzeul. Imi place schimbul de pareri care s-a instalat între noi.
-    Daca imi incredintati mie frâiele, va duc intr-un loc unde se poate chiar visa, a zis El invitând-o afara cu un gest larg al bratului, urmând-o apoi îndeaproape. Insa ca sa poti visa, trebuie sa urci pe un munte. La figurat vorbesc, deoarece la Cluj nu avem munti, a glumit.
-    Adevarat ? a intrebat Ea ironic, facând o figură mirata spre El.
Au iesit pe trotuar. Caldura zilei, zgomotul strazii, gazele de esapament le-au inundat dintr-o data simturile. Un claxon a tasnit chiar langa ei, facând-o sa tresara si sa se agate de bratul lui, intrerupandu-le în acelasi timp conversatia.
Grabiti incoace si incolo cu treburi, trecatorii nu le adresau nici macar o privire.
- Imi spuneai ceva despre un munte, i-a amintit Ea cand s-au mai departat de strada aglomerata.
- Da, voiam sa adaug ca nu orice animal poate urca acolo. E ca un munte sfant.  Ultimul bastion al umanitatii.  Este uneori, in vremuri ca acestea, locul de refugiu.
E cea mai inalta ridicatura la care a ajuns omul.  Si pentru ca e inalt, aerul e foarte rarefiat acolo.  Doar cei alesi il pot respira... si rezista...
Se afla pe pamant, dar ajunge cu piscurile pana in cer.
Au dat coltul cladirii, mergand de-a lungul zidului lateral.
-    De ce nu scrii ceva ?  Un roman, o nuvela, o carte de filozofie ? l-a intrebat Ea. Vad ca ai idei frumoase.
-    Scriu doamna. Pe un blog, a raspuns El ca o scuza.
-    Pe care? Unde? l-a intrebat curioasa.
-    Nu e important… Dupa cum bine stiti, nici un profet nu e apreciat in tara lui. Voi muri ca Goethe, implorand: Mehr Licht! a adaugat trist.
S-au urcat in microbuz si in timp ce El conducea pe strazile aglomerate ale orasului discutia a continuat :
-    E totusi bine ca poți sa exteriorizezi ceea ce gândești, prin blogul tau! Asta te face să poți ține steagul sus. Eu ma autocenzurez, ce vrei, traumele din perioada petrecuta in biserica, a zis cu un oftat profund.
-    Si eu am facut un popas pe acolo, i-a raspuns El ca o consolare. Câtiva ani buni de ratacire inconstienta, a adaugat cu dezamagire în glas.
Imi amintesc cum ne traiam vietile in uitare, donandu-ne timpul, de buna voie unor iluzii.  Iar astazi observ ca religia si-a intetit propaganda prin care controleaza mintile supusilor, oferind ofranda statului, vietile lor, in schimbul bunastarii efemere…
-    Da, ai dreptate. Religia a crescut atât de mult in putere, încat a cucerit si ultimii neuroni liberi ai cetateanului, a zis revoltată. Si cand te gandesti cat de multi sunt sub controlul ei...
-    Majoritatea doamna, toti ceilalti sunt acolo. Si le place sa ramana ! E comod!
- Ce pacat... Chiar, ce înseamnă pentru tine "Pacatul"?
-    Sunt multe feluri de pacate, a spus El.  Este insa unul grozav de tot:  sa te impotrivesti chemarii intelepciunii. E ca si cum ai primi invitatii nesfarsite de la lumina, iar tu, nu si nu! Vrei intunericul.
-    Inteleg,  dar cine clasifica asta ca "păcat"?
-    Regretele tale prea tarzii. Ţi-ai irosit timpul.  Ti-a curs din clepsidra, si tu n-ai facut nimic pentru tine.
Adevarul, doamna, trece in viata asta de multe ori pe langa tine.  De orb ce esti, nu-l vezi, asteptand un altul. Si rabdarea ta se termina, iar tu, sfarsesti prin a nu mai cauta nimic. Ti s-a terminat uleiul... Si te intuneci definitiv. Pentru eternitate. In plus, daca mai ai si un tâmpit din asta in fata, care pune frâna fara sa existe nici un obstacol, chiar ca ti se termina gazul!!! a zis enervat.
Nu e pacat sa-ti irosesti timpul?  Pentru ce ai trait?  Doar pentru pofte?  Nu pare efemer? a reluat mai calm.
Trebuie sa fii un anume tip de om ca sa gasesti fericire in nimicurile acestea.
A semnalizat dreapta si au intrat pe o straduta ingusta, cu sens unic.
-    Totusi nu am înțeles ce e păcatul. Regretele sunt cauzate de o greșeală pe care ai facut-o, dar păcatul în sine? Păcatul este greseala ca nu ai ales binele la timpul potrivit?
-    Pacatul?  E drumul gresit, ca rezultat al alegerii nepotrivite.  Nu poti alege bine, daca n-ai minte.
De mii de ani, ca umanitate, mergem pe un drum gresit.
Suntem ca niste copii neascultatori, care si-au bagat adanc degetele in urechi, ca sa nu auda.  Nici nu prea vrem, nu e doar chestiune de putinta, a tras El concluzia. Deprinderile gresite e greu sa le vindeci.
S-au oprit la semafor. Bulevardul care se deschidea in fata lor era aglomerat, iar la coltul din stanga un cersetor privea trecatorii cu aer absent.
- „Va rog, un strop de minte”, aud ca zice acest cersetor asezat pe cartonul lui, a zis ea aratând persoana nevoiasa din coltul strazii. „Vreau sa nu mai depind de tine trecatorule! Vreau sa-mi folosesc mainile pentru a face ceva care sa ma scoata din starea asta, dar nu stiu ce! Invata-ma! Vreau! Ajuta-ma sa pot! Nu trece fara sa ma observi... Nu-ti face drum dincolo de nevoile mele”.
El a bagat in viteza si a demarat. Cu un saltat scurt de umeri a aratat mai întâi ca nu crede nimic din ce-si imagineaza Ea, apoi a adaugat:
-    Daca înt-adevar ar spune asta, societatea s-ar schimba cât ai clipi din ochi. Dar oamenii trateaza cu indiferenta lipsa de cunostinta. Iar noi, în loc sa turnam o picatura de întelepciune pe terenul uscat al mintilor care asteapta sa fie udate, trecem... Ajunge sa privim cum ne tratam casa mamă si pamantul, cu tot ce este pe el.  Ca pe o groapa de gunoi!  Asta suntem pe dinauntru, asta se reflecta in afara.  Defrisam, scurmam in pamant dupa minereu, otravim apele, le golim de vietuitoare, tratam de pe o pozitie superioara tot regnul animal si vegetal, distrugem totul.  Nu e asta un drum gresit?
-    Exact! E prea multa dezordine in societate. Si multi vad asta. Dar oare cum s-ar putea oare face ordine? a întrebat exasperata.
-    Doamna, exista doua feluri de ordine pe lumea asta. 
Ordinea naturala si ordinea creata de Om. A doua e de fapt dezordine. Oricat de mult v-ar soca afirmatia. 
Toate religiile astea, toate filosofiile, n-ar trebui sa fie in incercarea lor niste ghizi catre legea naturala?  Altminteri, nu sunt doar variatiuni pe aceeasi tema?  A haosului?
Biblia, nu e doar un indrumar? a intrebat El. Legea!  Nu ar trebui sa fie ceva care leaga, ci ceva care indruma! Dar cine sa auda! Lumea e prea statica, dupa cum v-am spus.  Si tot ce inseamna static, e mort in el insusi. In moarte nu te misti.  Ramai teapan.
-    Si totusi, nu trebuie sa dam un verdict pripit umanitatii. Omului îi trebuie timp, a evoluat in milioane de ani si acum am dori sa se schimbe intr-o generatie...
-    Timpul, spunea Platon, e imaginea mobila a eternitatii imobile.
Asta o stiu de pe la 16-17 ani, a zambit El. Iar noi, dupa cum v-am spus, suntem inchisi in timp. Aici, in timp, e si MOARTEA.
Cum ne mai seduce cu o clipa de fericire, de preamarire, de bucurii efemere!  Ii cadem in plasa, ca musculita in plasa tesatorului.
Tot in timp e si  jocul pe care il jucam. Ne-a prins! Suntem legati.
Refuzam noul, batatorim carari pe care au umblat altii, nu exploram nimic.
Daca cineva te-ar trimite, sa zicem, sa colonizezi o planeta noua, cum ti l-ai petrece timpul primit cadou?  Ţopaind? 
Unde ne e curiozitatea?
Atatea minuni ratate!  Atata timp pierdut!  I-am fi putut da dinamica!  Dar nu,   e mai comod sa fii static, a adaugat El garând microbuzul langa o padurice de la marginea orasului.
-    Nu ti-e frica sa fii atat de diferit de congenerii tăi? Presupun ca nu ai multi prieteni, pentru ca prea le spui lucrurilor pe nume. Ai numai adevar crud in gura si asta ustura tare, l-a dojenit Ea în timp ce El cobora primul.
Revenind pe partea Ei, pentru a-i deschide poetiera, a vazut-o deja asezata pe banca din apropierea aleii, cu ochelarii de soare la ochi.
 Era adevarat ca banca se afla pe partea însotitorului, dar de ce nu auzise portiera deschizându-se si închizându-se? Cand avusese Ea timp sa ajunga la banca, la vreo 10 m distanta de masina? Cu pas grabit s-a indreptat spre Ea, scuturând energic din cap, pentru a-si alunga impresiile ciudate... Cine era oare aceasta femeie, care il contraria  atât de mult?
Facand ultimii pasi, discutia din masina i-a revenit în minte.
-    Daca am o frica m-ati întrebat? a zis cu un ton arogant. Numai sa existe un dumnezeu care sa-mi ceara inapoi cei 200 de talanti, căci in ce priveste omul, inca nu s-a nascut vreunul pe planteta pamant de care sa ma tem. 
Apoi s-a asezat si El. Ea n-a raspuns nimic.
Natura în care se aflau, prin frumuserea ei, prin linistea ei, prin originalitatea ei, le-a impus un moment de reculegere. Priveau amândoi în fata si nu spuneau nimic… Visau. Era un moment magic. Acolo era adevarul, acolo era realitatea, chiar în faţa lor, in natura!  Iar Ei, îi apartineau.



*****



In timp ce-şi nota gandurile pe laptop-ul asezat pe genunchi, în coltul din dreapta, de jos, a ecranului, i-a aparut notificarea unui e-mail. Il astapta! Stia si de la cine este. A sorbit întâi o gura de ceai din ceasca pusa pe masuta alaturata si a deschis mesageria. El o invita in oras, la o cafea.
I-a raspuns imediat:
-    Mi-ar face placere sa pot veni, insa sotul meu se simte foarte rau astazi. Asteptam medicul, si in functie de sfatul lui, voi sti daca sunt libera dupa-masa.
Şi circumstantele vietii sau pur si simplu dorintele ei, au facut in asa fel, sa poata raspunde invitatiei lui. 
Cand a vazut-o intrând in incaperea cafenelei N8 de pe strada Universitaţii, o unda de bucurie i-a fâlfâit subtil in labirintul mintii. Aceasta persoana fara vârsta, subtirica si modesta, îi aducea o senzatie de bine, de satisfactie. Dintr-o data, sclipirea ochilor ei, surâsul, optimismul, s-au imprimat pe fata lui, printr-un transfer telepatic.
-    Sarut-mainile domnita, a zis ridicandu-se de pe scaun si invitind-o sa se aseze pe cel din fata lui, la masa rotunda, nu înainte de a-i saruta mana.
Imbujorata de caldura de afara, dar si de placerea de a-l reîntâlni, i-a multumit si s-a asezat. Apoi, aplecându-se peste masa, i-a soptit privindu-l insistent in ochi:
-     Excesul de politete devine ridicol. Acum suntem prieteni, nu este asa? O strangere de mana este un semn suficient de confidentialitate, a terminat ea facându-i discret cu ochiul.
-    Am inteles! M-ati atras un pas mai aproape de dumneavoastra, i-a raspuns el cu aceeasi clipire strengara.
Stand in fata cestilor de cafea, se priveau fara sa spuna nimic, ca si cand vorbele le erau inghitite de multimea gândurilor nespuse. Fiecare voia sa stie motivatia celuilalt pentru dorinta de a fi împreuna, de a discuta... Fiecare isi adunase multime de întrebari pentru celalalt, pe care nu indrazneau sa le rosteasca.
-    Ma simt jenata aici, a zis ea intr-un târziu, sorbind si ultima gura de cafea. Parca toti ne observa, ne masoara, ne judeca... Parca asteapta sa auda ce vorbim, sa vada ce consumam sa stie din ce material suntem facuti...
-    E curios, si eu simt acelasi lucru. Voi plati si ne vom refugia intr-un loc linistit. Cunosc unul nu departe de aici. Mergem pe jos pana acolo.
-    Minunat, a zis ea ridicandu-se. Pot sa indraznesc sa-ti spun unde mi-ar face placere sa mergem?
-    Sigur! Asteptati-ma un moment sa achit nota, a zis indreptându-se spre tejghea.
Apoi, urmând-o afara din cafenea, parfumul ei i-a inundat respiratia, a umplut parca incaperea galagioasa si curioasa ramasa in urma lor.
In strada, mergeau agale. Era o dupa-amiaza tarzie si calda de toamna...
-Cum va simtiti, a intrebat-o el cu un aer degajat.
-Ma simt deja mai libera, a exclamat ca o usurare. In Belgia treci neobservat pe strada, intri neobservat intr-o cafenea, stai la masa neobservat...
- Locuiti intr-o tara cu oameni invizibili? a intrebat el râzand.
-  Exact! a ras si ea. Libertatea cetateanului este respectata în occident. Chiar daca sunt camere de luat vederi mai peste tot, nu te simti observat.
Deasemenea, libertatea de a te declara deschis ateu,  fara sa fii privit ca o urâciune, exista! a ridicat ea tonul, cautandu-i privirea și susținându-i-o un lung moment. Nu-i pasa nimănui ca nu crezi in nimic, întelegi?
In schimb, libertatea de a lucra în locuința ta, după orele de serviciu sau în weekend, fără să pățești taxe pe propria-ti prestație nu o ai...
-    Libertatea de a lucra in locuinta ta? Doamna mea... libertatea e atunci cand esti stapan pe timpul tau. Ceea ce-mi spuneti dumneavoastra... ha!... este despre spatiu! Eu vad ca aria de acoperire a sclaviei s-a intins pana in locuinta proprie.
Asta ati vrut sa-mi spuneti? A intrebat el, fixandu-si victima din priviri.
 Avea impresia ciudata ca nu ea a vorbit, ci o voce necunoscuta, a carei origini nu putea sa le identifice... Un duh vetust, creat de timp, venind din strafunduri... Poate chiar din propria ratiune.
-    Chiar asta am vrut sa spun! Esti neobservat, dar esti controlat! Totusi, libertatea actiunilor nu conteaza atâta vreme cat ai libertatea de a gandi.
El n-a raspuns, mergea ganditor alaturi de ea.
- Si voiam sa-ti mai spun ceva depre Belgia, a reluat ea. Ai obligatia sa declari animalul de copanie si sa-l inscrii pe asigurarea familiala.
-    Obligatia de a declara orice, poate sa existe, doamna mea, atata timp cat ea nu afecteaza bunul mers al masinăriei umane. Devii periculos abia atunci cand nu o mai alimentezi cu energia ta vitala.
Orice declaratie ramane libera, intr-o lume aparenta, pentru ca tot aparent ai si voce, asa cum tot aparent au altii urechi sa te auda.
E ca un program de simulare, din care lipseste esentialul: viata. Totul e de fond, nu de profunzime. Ai voie sa faci orice, atata timp cat nu te aude nimeni.
Devii interesant abia atunci cand atentezi la bunul lor: TU.
-    Lipsește viața? a întreabat ea cu uimire. Atunci, ce este viata pentru tine?
-    Haideti sa va spun ce nu e, a zambit el cu amăraciune.
Viata nu e atunci cand te trezesti in fiecare dimineata auzind flasneta din telefon, nu e atunci cand iti bei cafeaua pe fuga, nu e atunci cand cand te asezi in masina, doar ca sa ajungi intr-un loc in care iti vei petrece toata ziua facand ceva pentru niste hartii, nu e cand, ca un zombie, impingi un carucior pe culoarele unui hipermarket, nu e atunci cand te asezi in fata cutiei cu diagonala din ce in ce mai mare, doar ca sa fii reprogramat, nu e atunci cand dintr-o foame fara fund, iti mangai absent cainele, ca si cum ti-ai mangaia sufletul... despre care nu mai stii mai nimic. Nici cine este, nici unde, nici cand.
-    Ha! Ai inregistrat cumva viata mea si acum ai apasat pe replay? Apoi facand o figura trista a adaugat: de cand sunt în Belgia a trebuit sa adopt atitudinea asta: métro – boulot – dodo ! Ce nonviata!
-    Da! Acestea sunt deprinderile masinariei, nu expresia vietii.
Cred ca despre viata, n-o sa va pot raspunde asa, intr-o fraza, doua. Ci va trebui sa experimentam.
-    Ai dreptate, hai sa experimentam! a exclamat vesela.
-    Noi doi? Aici, pe trotuar? a intrebat el amuzat.
-    Ce zici de Everest? a zis ea încercand sa ocoleasca intrebarea lui intimidanta.
-    Perfect! Luam trenul pana la Budapesta si de acolo avionul spre Nepal! Oare... nu suntem la originile noastre exploratori si ne-am pierdut menirea? A intrebat el cu un aer enigmatic. Ah, scuzati-ma, a tresarit oprindu-si scurt discursul. Ati vrut sa-mi spuneti la cafenea unde doriti sa mergem si nu v-am ascultat. Acum sunt numai ochi si urechi, a mai adaugat oprindu-se pe trotuar.
-    Dar daca iti spun, o vei face?
-    Eu fac orice, doamna mea, numai sa va aud dorinta, a zis întinzând bratele ca si cand ar fi primit un bulgare mare de dorinti.
-    Ei bine, as dori sa vizitam un cimitir, a zis vesela.
-    Un cimitir? a exclamat el facand o figura speriata. Va rog sa va intoarceti cu spatele la mine si sa priviti in fata, sa constatati unde v-am adus!
Facand gestul cerut de el, a izbucnit într-un ras nestavilit.
-    Iata portile cimitirului! a zis ea contenindu-si râsul. Oh, pardon, s-a recules apoi, aici nu se rade...
-    Preferam sa va conduc la portile Paradisului. Dar cum Paradisul l-am distrus, v-am adus la ceea ce a ramas din el. 
- Pentru oamenii suferinzi, chiar acesta este Paradisul... a zis mai mult ca pentru ea. Daca stiam c-o sa venim aici, as fi luat si catelusul! a chicotit apoi.
Au trecut dincolo de porti.
- Nu va grabiti. Ii vine si lui randul. In imaginatia mea bogata, eu vad cainele intr-o cusca din lemn de abanos, cu gratii aurite la ferestre, cu vedere inspre Muntele Sionului, cu coada taiata, ca sa fie rau, cum bine  s-a  gandit poporul roman sa sedimenteze in inconstientu-i colectiv aceasta nobila practica, si cu ardei iute bulgaresc frecat la orificiul norocos.
-    Ha ha ha ha! a izbucnit ea spontan, dupa care si-a pus mana la gura.Te rog, nu mai glumi în cimitir, ma faci sa explodez in hohohte si nu e frumos! Dar trebuie sa recunosc ca ai imaginatie, nu gluma!
-    In realitate trebuie sa-mi infranez pornirile cinice si  imaginatia bogata, a continuat el. Mare mascul alfa mai sunt, cum bine ati observat, a dat el mustrator din cap. 
-    Ha ha, esti chiar amuzant, ai stofa de scriitor, cum îți mai spuneam și altădată. Crede-mă!
- Multumesc! O sa ma apuc de scris! O sa scriu despre vecinul meu „crestin” cica. Isi plimba in fiecare zi câinele prin fata casei unde locuiam pana deunazi. Dar e atat de tâmpit, doamna! Groaznic de tampit! Nici nu va puteti imagina! Cum sa scrii carti despre oameni tâmpiti?
- Cum ai ajuns la concluzia că e tâmpit?
Oprindu-se din mers si privind-o tacticos, a răspuns pe un ton apăsat :
-    Eh... Nu e tampit, doamna mea. Se chinuie, asa cum se chinuie orice suflet in cautarea adevarului revelat de religie, a zâmbit trist.
Citeste mult, saracul. De patruzeci de ani, aceeasi carte, pe care o interpreteaza dupa cum ii dicteaza noua denominatiune pe care a imbratisat-o. E ca si cum ai schimba o haina veche si murdara, cu haina veche si murdara a vecinului. Iar de gandit, nici pe departe.  Nici nu sesizeaza macar ironia situatiei. E atat de absorbit de importanta pe care si-o da, incat, nu vede ca tot ce stie sunt ornamente pentru cripta in care-i locuieste mintea. 
Sunt foarte confuz, doamna.  Cu totii suntem asa!  Oare de asta ne adunam in grupuri, doar ca sa fim mai multi buimaci?  Ne e frica de noi insine! a concluzionat el.
-    Revii fără încetare la constatările tale pesimiste, a zis ea întristata, straduindu-se sa tina pasul cu al lui pe o alee laterala. Suntem oameni,  prietene,  avem nevoie de socializare, de intr-ajutorare, de împreună simțire, de înțelegere, de iubire, adaugă ea, putin emotionata. E corect ceea ce spui,  nu zic nu, dar nu trebuie sa rămânem doar la constatări,  trebuie sa facem ceva!
- Totusi, ce ne-am face daca n-ar fi astia?  Cumva trebuie echilibrat polul rasului celor inconstienti!  Nici nu va dati seama ce grup imens de inconstienti poate constrabalansa un Mizantrop ca mine! Reprezint inima franta a epocii. Refuz sa mor!
- O reprezinți prea bine,  a zis ea repede. Ești plin de dai peste margini. Ai de împărțit în toate colturile lumii!
- E atata frumusete in tristete, doamna... a zis încetinindu-si mersul. Pasii lui schitau trairile sufletesti de moment. Cand rari si apasati, cand repezi si nervosi sau sprinteni si veseli...
-    Da, e frumoasa tristețea, e creativă și generează înțelepciune. Sub influenţa ei s-au scris cărți, s-au compus melodii sublime, s-au rostit discursuri mișcătoare, s-a trăit intens fiecare clipa a vieții, pentru ca a fost simțita, au înțeleasa… Dar, dar, dar ! Exista acest dar care te duce cu gândul la echilibrul interior, unde tristețea trebuie sa contrabalanseze și ea cu ceva. Cauta în străfundul sufletului tău sa vezi ce poți sa pui pe celalalt taler al balanței, a zis ea cu o voce materna.
Apoi s-a făcut tăcere, ca și când el cotrobăia prin gândurile lui după o soluție…
-    Nu stiu, deocamdata nu gasesc nimic! a zis într-un târziu. Mai usor mi-ar fi sa caut prin mintile altora. Sunt atat de accesibile, atât de descoperite, incat si o burnita le poate spala. Stau adunate in turme si asteapta ordine de la cei carora le-au incredintat destinele. Le este frica sa priveaca orizontul, pentru ca într-o lume statica, a explora inseamna nebunie.
Cati credeti ca sunt dispusi sa faca un plonjon in necunoscut, riscand sa-si paraseasca stiutul pentru nestiut?
Stiati ca undeva, in orice moment, ceva extraordinar asteapta sa fie descoperit? Iar noi... noi, ignorantii, ucidem acest miracol, prin simplul "deja stiu"!
-    Deja stiu, a raspuns ea ca o afirmatie la ce a spus el, dar si ca o confirmare a „deja stiutului” care nu ia pozitie, nu actioneza, ci ramane la impresia de autosuficienta. Viata e scurta, dupa cum observi, a mai zis aratand cu bratul intins la multimea mormintelor inghesuite de o parte si de alta a cararii inguste pe care paseau. Aliniate si misterioase, crucile se ridicau asupra mormintelor ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva, sa transmita un mesaj venit dintr-o alta dimensiune, din care nu te mai aude nimeni. „Aici veti ajunge cu totii, arogantilor”! susoteau ele.
-    Suntem prizonieri in timp. Iar timpul e colivia ce ne-a fost trasa rigid peste minti, ca sa ne amputeze aripile...
Iar in plus ca viata e scurta, asa cum ati zis, sufletele ne sunt stânse în menghina, vlaguite si de ultimul gram de visare... Nu vedeti acest masacru? a intrebat el cu ochii impaienjeniti de durere. E masacrul sufletelor! A adaugat mai mult ca pentru el, retraind poate un episod dureros din copilarie.
Seara isi strecura încet umbrele printre morminte si cruci, dând o imagine sinistra cimitirului. Vizitatorii plecasera, lasând loc tacerii, imaginatiei, contemplarii... Ea mergea inainte pe drumul îngust, urmata indeaproape de el. Sunetul vocilor lor parea multiplicat, iar pasii lor sunau ritmic pe dalele de beton.
Presiunea greutatii cuvintelor lui, a facut-o sa scoata un oftat profund... Stia ca peste putin timp va trebui sa fie confruntata indeaproape cu moartea partenerului de viata... Un frison i-a stabatut corpul, dându-i un sentiment de singuratate. A privit speriata in spate. Era de fapt singura. Oare unde disparuse tanarul care o insotea? Ingrozita l-a cautat cu privirea in toate partile. L-a vazut. Iesise deja la aleea larga din fata. Nu-si explica deloc cum de ajunsese acolo. A grabit pasul si ajungând langa el a simtit nevoia sa-l atinga, sa vada daca este real. Apucându-l de antebrat, l-a intrebat cu vocea înca tremuranda de groaza prin care trecuse.
- Nu ai nici o cunostinta care se odihneste aici?
- Din fericire, nu! Dar am impresia ca îi cunosc pe toti care se afla in cimitirul asta... Aceleasi persoane ca si cele care populeaza orasul de astazi, preocupate sa scurme în gunoaiele aruncate pe jos de manipulatori, lasând sa le scape esentialul...
- Nu ti-e dor sa te întorci în copilărie,  sa nu mai fii conștient de toate anomaliile astea ale oamenilor?
- In copilarie? a intrebat el trist. La ce va referiti?  La inconstienta sau la nevinovatie?
- La amândoua! La timpul in care erai inconstient si nevinovat...
- E atat de departe timpul acela, incat am impresia ca nici nu a existat... De fapt, timpul e epoca in care murim fiecare, a mai adaugat. Noi ne alegem mormantul sau aripile.
Frumusetea e ca putem oricand sa inviem, asemenea pasarii Phoenix, sa renastem pentru a zbura. E o alegere.
-    Alegere? O ho ho, alegerea este o știință aparte!
- Stiti oare, stimata doamna, cand faci o alegere?
- Nu poti alege bine, daca n-ai minte, spuneai data trecuta, cand vorbeam despre pacat. Înseamnă că ai o scuza!
-    Pai la un moment dat, cred ca v-am spus ca poti alege doar cand esti treaz.
-    Dar cum sa știi ca nu esti treaz? Ne învârtim într-un cerc vicios, observ!
-    Tocmai ca nu stii. Treaz inseamna constient. Multi predica constiinta curata, putini constienta. Constienta este semnul „prezentei”. Esti! Atât! Si atunci, timpul mai exista?
-    Eu cred ca viața este aceea care creează timpul, iar moartea îl anihilează, înțelegi sensul?
-    Sigur! Dar nu acesta e raspunsul pe care il astept, a zis el, incercand sa imprime ritm discutiei. Credeti ca auziti muzica nebunilor?
- De auzit, poate ca aud muzica nebunilor,  dar n-o înțeleg...
- Pai, nu urmeaza decat sa va cer un  dans, raspunse el, intinzandu-si mana, in semn de invitatie. Nu va trebui sa numaram pasii, nu e ceva conventional, a zis cautandu-i privirea, ci este ceva pe care trebuie sa-l simtim, sa-l traim...
Acceptand invitația si potrivindu-si pașii după ai lui, în liniștea de mormânt a cimitirului central, de pe strada Aviator Badescu, au dansat preț de un minut, după o muzica imaginara...  Fiecare avea muzica lui, fiecare trăia momentul în gândurile lui.
Se facuse seara de-a binelea. Umbrele crucilor se revarsau pe aleea unde dansau, impinse de lumina lunii. Regina noptii isi răspândea parfumul delicat prin palniile albe si lungi. Pasarile de noapte, iesite la vânat, îsi fâlfâiausinistru aripile amortite de peste zi.
"Atata singuratate!" gandea el... „Sa dansam singuri un minut, pierzand restul vietii cu ritmuri pe care nu le intelegem... Sa mimam adica viata unui dans!”
Plecandu-se în fata ei, conturand cu mana un salut elaborat, s-a retras multumindu-i.
Era satul de ţopaiala tribala de afara si isi gustase minutul. Savurase o frantura de infinitate.
- Continuati sa fiti un bun actor, a complimentat-o el. Felicitari!
- Asta pentru ca mi-ai incredintat rolul principal, a raspuns ea încântata. Sa ne întoarcem acasa, mi-a placut vizita în asezarea oamenilor care au pierdut batalia înainte dea o începe.
 Apreciez totusi ca pietrele nu ştiu nimic... As fi fost jenata sa dansez în faţa lor, într-un cimitir... a zis ea ascunzându-si privirea in noapte. Sper ca sotia ta nu te asteapta cu cina.
-    Sotia mea a ajuns deja in Spania la ora asta.
-    In Spania? Ce cauta acolo? si-a capatat ea buna dispozitie obisnuita.
-    La sora ei si... la munca. A dus catelul la maica-sa si m-a abandonat... Zice ca vrea o schimbare, ceva nou, o provocare! a exclamat el cu tristete in voce. Crede ca in occident poate sa faca ce vrea... Ca si cand ar fi devenit dintr-o data un guru care detine drepturi absolute...
-    Imi pare rau pentru tine, a zis ea ingrijorata pentru tristetea lui, dar cu o bucurie perfida in strafundul sufletului pentru faptul ca prezenta ei nu-i afecta relatia lui cu sotia.
-    Nu trebuie sa va para rau. Pentru mine a venit ca o usurare decizia ei, prapastia devenise prea mare intre noi. 
- Ma bucur ca am petrecut acest timp împreuna, a zis ea incet. Peste 2 zile plecam acasa. Sanatatea sotului meu e fragila, doctorul ne-a recomandat astazi sa ne intoarcem cat mai repede, daca vreau sa-l inmormantez in Belgia...
- Nu mi s-a parut asa de uzat cand l-am vazut acum cateva zile.
- Este! A zis ea scurt. Dar nu-mi place sa discut acum despre el... Aminteai mai devreme despre un guru care detine drepturi absolute. Te rog, fii sincer, crezi ca exista cineva pe lumea asta, chiar și intre cei care ne manipulează, care face ce vrea? a zis ea trecând dincolo de porti. Cei care ne conduc nu sunt supuși acelorași corvoade ca și noi? Tot la fel de gol au și ei sufletul, tot atâta nevoie de autenticitate au și ei. Insa ei nu știu asta, bănuiesc ca nici nu-i interesează. Cum să-i determinam să înțeleagă că viața nu se rezuma doar la a trăi? a stabilit ea firul conversatiei intrerupta mai devreme.
-    Ei nu cauta asta, doamna.  Ceea ce pentru noi insemna viata, pentru ei e pierdere de vreme si invers.  Eu traiesc pentru a fi... noi traim pentru a fi!  Ei, pentru a avea. Suntem doua specii care impart acelasi terioriu, iar noi suntem prada lor. Unii traiesc la lumina, altii in intuneric. Evolutie. Cei care traiesc pentru a avea, s-au intunecat si au evoluat in creaturi ale noptii, folosindu-se de cei care SUNT pur si simplu.  Putem sa-l numim vampirism. 
Nu stiu... poate ca asa trebuie sa si fie, ca sa ne cernem. Viata e o scoala si un examen in acelasi timp.  Depinde de noi cum o absolvim.  
Mergand cu pasi saltareti alaturi de el, pe trotuarul ingust, a raspuns:
- Cei care traiesc în intuneric, cer sa fie inlocuita institutia bisericii, cea “vindecatoare de suflete”, cu spitale, noua institutie “vindecatoare de trupuri”, biserica fiind în fond contopita cu spitalul. În camerele bolnavilor găsești popi, iar biserica e plină de bolnavi – mintal! a precizat ea. Altii, cer mai multe instituții de învățământ public, “vindecatoare de ignoranta “, fără sa să-și dea seama că în acele școli le sunt modelați plozii dupa calapodul societatii moderne. Sunt programati sa gandeasca uniform si docil, fără să încerce să vadă singuri ce au de făcut, cum să devină înțelepţi, să descopere în ce să creadă, cum să trăiască sănătos, cum să-și facă ordine în viață, sa înceapă sa exploreze,  așa cum bine menționai mai devreme. Oamenii se conformeaza cerințelor de îndobitocire ale guvernelor.  Dar aruncand o privire superficială, pare ca totul e în ordine, a încheiat ea cu un oftat adânc.
-    Pai... a zis el, ordinea gandita de inginerii sociali, nu e ordine. E haos!
-    Haos? S-a mirat ea.
-    Da, da!  Haos. In realitate, au transformat societatea intr-un imens zoo uman, in care regulile difera de la tara la tara, de la cultura la cultura, in functie si de gradul de educatie si acceptabilitate a...  subiectilor.
Lipsesc doar gratiile.  Insa alea se regasesc in minti.  Unii au chiar gratii din aur, ca sa-si accepte mai usor robia.  Iar nivelul de trai, intr-o societate materialista, este doar interfata mai acceptabila, varata pe gat celor mai pretentiosi dintre ei.
Psihologia e simpla.  Cand ai in mana niste sclavi, aflati sub amenintarea directa a biciului, iti merge o vreme cu exploatarea prin forta bruta, dar avand de-a face cu fiinte umane, cu cat mai oprimate vor fi, cu atat mai mult le vor creste nemultumirile si frustrarile. Istoria ne-a demonstrat ca acestea condenseaza in miscari violente. 
Masele nu sunt inteligente, ca sa-si constientizeze puterea. In interiorul ei, individul isi pierde identitatea si imprumuta senzatia colectiva. Asta face masele instabile si violente.  Cand au erupt... s-a  lasat cu capete cazute.
Inginerii au trebuit sa-si reconsidere planul. 
Un sclav perfect e sclavul care nu-si cunoaste conditia. Mai mult, sub puterea biciului, productivitatea e mica.  Munca e o corvoada.  In iluzia libertatii insa, sclavii sunt fericiti, nu se revolta, si productia creste. Sunt vite pentru ei !
-    Asa s-a inventat substitutul libertatii. Specialistii manipularii pun in valoare necesitatile omului, pentru a le îngradi mai bine libertatea. Un bun exemplu sunt reclamele prezentate de mass-media: „iti trebuie telefonul asta”; „cumpara produsul asta, pentru ca-l meriti”; „e pentru confortul tau imbracamintea asta”; „te pune in valoare parfumul asta”: „iti provoaca placere alimentul asta”... Astfel te dezarmeaza de orice rezistenta, in fata reclamelor nu mai ai nici o putere! striga ea disperata, apropiindu-se de masina pe care o abandonasera mai devreme intr-o parcare.
-    Uita-te putin la USA, a continuat ea așezându-se pe scaunul din dreapta șoferului și multumindu-i pentru gestul frumos de a-i deschide portiera. Așteptând apoi ca și el sa fie instalat la volan și-a continuat ideea :
Si-a închis portile ferecandu-le cu zavorul fricii, dand impresia cetatenilor ca sunt protejati de pericolele din afara, in timp ce sunt controlati din interior, privandu-i de libertatea de a dispune de corpurile lor cum doresc, prin interzicerea avortului, casatoriei intre persoane de acelasi sex, de libertatea de miscare, de libertatea de constiinta.
Culmea e ca masele ignorante, în loc sa se ridice împotriva lor, îngenunchează în fata unei ființe imaginare să-și plângă starea decăzuta... Cum este posibil? Cum au reușit inginerii sa facă asta? De cine sunt conduși la rândul lor?
-    Haha! A pufnit el in ras.  E niscai psihologie aici ?
A urmat o pauza, in care el a manevrat tichetul de parcare in tonomat, dupa care s-a incadrat pe strada, pe prima banda si a continuat: 
-    Sclavii trebuie vrajiti sa-si venereze lanturile.  Iar cea mai simpla metoda e sa plantezi in mintile lor imaginea cuiva care ii iubeste.  Asta sensibilizeaza si adoarme simtul critic.  Se simt protejati. In realitate insa, lucrurile stau cu totul altfel. 
Si intotdeauna, cel care pretinde ca ii iubeste, ajunge sa ii subjuge. Statul si biserica par sa te iubeasca? Cum pot oamenii crede o asemenea enormitate? Chiar nu le sesizeaza sinteticul? Lipsa de naturalete? Nu sunt firesti!
Statele? E... o istoria lunga cu escrocheria asta, a completat el. Statele isi modeleaza supusii cum vor.  Prin educatie, prin legi, prin corecţie, prin forta bruta daca e cazul. Ca sa-si justifice existenta, trebuie sa-si gaseasca un rost. Un scop, o justificare.
Dar ce este in esenta statul? Statul este o entitate fictiva, care functioneaza pe principiul puterii. Puterea, draga de ea, e o femeie tare cruda. Te seduce, promitandu-ti lumea.
O curva! a zis el cu naduf. Ea le promite tuturor mintilor slabe, totul! 
Statul? E paravanul dupa care se adapostesc toti hotii, jigodiile si putorile avide de putere, dispuse sa calce pe cadavre.
Ca sa se impuna, statul are nevoie tot de putere.  Totul merge pe principiul puterii în lumea asta!
-    Totuşi suntem nevoiti sa admitem ca într-unele locuri, e nevoie de aceste state fara rusine, de sisteme totalitare. Priveste la starea actuală a orientului, cum clocoteste incins in caldarea evului mediu. Sistemul îl tine sub control, iar puterea si-o stabilesti prin legi! 
- Credeti ca legile sunt facute ca sa creeze o ordine sociala, sa îndrume? a ras el batjocoritor. Putine trateaza acest aspect cu seriozitate. Legile sunt facute sa lege. Sa limiteze! Insa legile sunt criticabile.  Asa ar si trebui sa fie!  Orice lucru ar trebui supus criticii!
-    Mai intai trebuie sa incepem cu critica personala. Apoi, in urma criticii sa aducem corecturile necesare. Daca nu o facem, degeaba am criticat, degeaba am observat ce nu merge. Iar legile despre care vorbesti, sunt criticabile, dar nu sunt corijabile. Ce folos sa observi defectele? Ce folos sa vii cu raspunsuri pe care oamenii nu le cer, nu le vor?
-    Aici intervine ceea ce spuneti dumneavoastra: religia! Crede si nu cerceta! Specificul religiei este ca promite, amagind masele cu o speranta. Are si un set de legi! a adaugat el. 
Insa legile divine au alt specific decat cele omenesti.  Cu ele nu se negociaza.  Trebuie sa li te supui orbeste. Iar orbirea consta in faptul ca nu le poti critica. Astfel, devin totalitare, si inrobesc spiritele. Le pregatesc de taiere, adica. Care este sacrificiul? Viata ta! 
Fara a te mai revolta.  Cum sa te revolti pe un zeu?  Cu atat mai mult pe legea lui divina? Aparent, religia comite putina fornicatie cu regii pamantului. Nu asa se traduce? Nu merg mana in mana in dauna celor slabi? Si cata complicitate îi leaga!
Oricat de greu de rumegat ar parea, mai ales ca masinaria de tocat minti, scoala, ne-a mintit invatandu-ne despre necesitatea celor doua entitati, observam ca sunt doua tabere.  Cei care legiuiesc, si cei care trebuie sa respecte legile date de catre primii.
Legiuitorii intr-o pozitie superioara primilor. Au inventat si pedepse! Vina de a nu li te supune o masoara tot ei, doamna. Legile sunt deci, zabala cu care suntem condusi. Exact ca si caii! Oare am spus degeaba zoo uman? 
Dar daca iti masoara o vina pentru o incalcare de lege pe care au inventat-o tot ei, nu vorbim despre o forma de sclavie? 
-    Ba da!  Orice forma de organizare, chiar si familia, incepe cu un program de legi, urmat de sanctiuni de nerespectare a programului. Religia nu face exceptie.
-    Iar statul, mana in mana cu religia, fac o treaba buna:  primii te inrobesc fizic, iar ceilalti, iti inrobesc mintea, ca sa fii omul gandit de ei.  Noul om! 
Stiti cat de mult au cautat inginerii omul asta? Toata istoria e presarata cu cadavre mutilate de experimentele sociale !
Daca ma intrebati ce anume mai urmeaza, a zis el incercand sa anticipeze, cred ca urmeaza sistemul perfect.  Cel in care omul e sclav perfect.  Nascut doar pentru a servi si muri. Generatii intregi!
-    Exista doua categorii de scalvi, dacă nu chiar trei: unii care știu ca sunt și încearcă sa se libereze, alții care știu ca sunt dar accepta să fie și a treia categorie este cea care nu știu ca sunt sclavi. Nici nu știu dacă putem să-i numim așa.
Pana la urma am impresia ca omul are nevoie sa fie sclav. Uite, eu am ieșit din biserica de multi ani, dar imediat am îmbrățișat alta ideologie. Bine,  nu e religioasă, deoarece e legata de alimentație, dar este o îngrădire pe care mi-o impun, o autocenzurare a libertății proprii. Și asta bazată tot pe credință! Dacă mănânc asa, cred ca voi trai sănătos!  Nu sunt mandra deloc să-ți dezvălui asta. Dar...
-    Mai exista o robie!  Cea interioara!
- Și robia interioara e tot de trei feluri... Daca o socotesc și pe cea ca a mea, care a fost o alegere deliberata de a ma supune... am adăuga-o celor trei tipuri...
- Dar... am vorbit atat de mult despre lumea noastra din exterior, si am neglijat atat de mult ceea ce o face sa fie asa! a spus el, scoțând o țigară din pachet și fixand-o în coltul gurii, nerăbdător s-o aprinda în momentul sosirii la destinație. Stiti cate dependente avem? intreba, ridicand zambind pachetul de tigari.
Suntem dependenti de frica. O, da. Suntem dependenti.
Mostenim fricile ancestrale, a spus el enigmatic, transmise prin ADN-ul verbal, din creuzetul in care am ascuns inconstient toata nestiinta noastra colectiva. Iar asta e mana invizibila care ne-a modelat.
Am acceptat-o, tot inconstient, fara sa gandim, considerand ca suntem fara pata si atoatestiutori.
- Exagerezi, mon cher ! Frica, frica ! a repetat ea puțin enervata. Poti să-mi explici ce frică a generat dependența ta de tabac ?
- De fapt... nu gandim, asta e! Copiem, doamna mea. Si asta numim gandire.
E ca si cum ai fi hranit fara sa stii, a glumit el. Doar rumegi, fara sa stii ce anume. Si inghiti. Va dati seama cate otravuri am mancat inconstienti?  Cate ideologii, cate dogme tampe, cate norme perfide, cu chip uman ne-au imbatat! Ne-am imbatat cu otrava!
-    Totusi, daca suntem dependenți de frică, și sunt de acord cu tine, de care frică ți-e frică de te-ai apucat de fumat? a accentuat Ea ultimul cuvânt cu o mimica nedumerita, ridicându-și palmele spre parbriz.
- Frica tineretii, aceea de a trece pe langa anumite lucruri fara sa le încerc... Nu înteleg, de ce insistati atât asupra faptului ca fumez?
- Pentru ca sotul meu a fumat toata viata si vezi bine unde a ajuns, a zis ea cu amaraciune in glas.
-    E un viciu de care ma pot lasa oricând, va promit! Problema este ca avem altul si mai mare: vanitatea!
Pentru ca credem atat de mult minciuna ca stim, ne modelam la randu-ne viitorul, ologind mintile tinere de cunoastere cu stiutul nostru tâmp.
Cate suflete n-au fost legate, cate minti n-au fost nimicite de aceasta molima! Privesc in intinderea nesfarsita si nu vad decat schilozi.
Sangele neputintei ajunge pana la glezne, si continuam sa ţopaim in aceasta nebunie!  Ce nebunie! 
-    Putina nebunie e necesara omului, alfel ar suferi prea mult! Ce ar face un om lucid închis in carapacea trupului, apoi intre granitele unei tari si mai apoi in limitele planetei? Ar înebuni de tot, nu? Si daca e nebun, singura destinatie e balamucul!
-    Balamucurile au fost intotdeauna spatiile inchise, captusite cu burete gros, ca sa nu cumva se raneasca cei care ar putea da cu capul de realitate. Realizati ironia? A intrebat el.
A cantarit momente lungi afirmatia lui, mult mai lungi decat un minut de dans pe aleea întunecată a cimitirului. Stia ca sunt adevarate.
-    Vanitatea despre care ai amintit, ne schilodeste, a zis ea într-un târziu.
- Sta ca o pavaza intre noi și realitate, a reluar el. Ne taie aripile și ne face cadou niste cârje, ne scoate ochii și ne pune ochelari de soare, apoi ne închide în ignoranta și ne spune ca putem sa mergem unde vrem. Iar noi, asa echipați, formam generația de mâine, asigurand-o ca asta e norma, sa meargă sprijinindu-se, sa nu vadă, dar sa creadă ca e libera sa facă ce vrea, fara sa știe însă că nu știe... Nu degeaba vanitatea este simbolul diavolului. Și asta pentru ca ne place sa ne mințim singuri. Desigur, pentru confortul nostru o facem, dar ce fel de confort este acela când îți pui rațiunea pe grătar și o servești cu vin roșu?
- Da... E bătălia pe care omul a pierdut-o când s-a crezut stăpân pe  pamant si a ieșit din circuital natural al planetei, spre distrugerea lui, a zis ea.
-    Omul a pierdut atunci cand a inceput o batalie impotriva lui. El nu trebuia sa se bata, ci sa intrebe. Totul in jurul lui ii vorbeste, iar el...
E surd, orb si opac.  Nu reflecta nimic!  E gol!
-    E gol,  a repetat ea ca un ecou...
-    Tot ce este... e produsul mintii lui blestemate.  A invatat de la un mincios:  propria imagine. Propriile ganduri.
Si-a cladit versiuni intregi ala mintii lui, etaje intregi, intinse peste veacuri.
Ce arhitectura bolnava, a spus el!  A vrut sa atinga cerul cu gandirea lui, ce nebun!
-    Si Crezi ca secretul de a ieși din aceasta stare, consta în a afla ce l-a determinat sa se minta?
-    Vanitatea, nu este altceva dacât iubirea de sine.  A renuntat la SURSA, pentru a-si fi sursa proprie. A mânca namol. Mintea lui, croita pentru a cina cu infinitatea... a cazut din cer, cu mare troznet.
Iar oamenii, si-au vandut libertatea de a fi cine vor, pentru niste nonsensuri.  Sunt ca niste stele care  s-a u prabusit pe pamant. Caci pamant vor fi.
Iar aripile nu le vor mai avea.  Condamnati sa traiasca inchisi in timp, concluziona el.
Ea s-a cutremurat la auzul vorbelor lui.
-    Vorbești ca un profet, i-a zis. Dar vreau sa știu,  unde e cerul? Multa vreme am crezut în el fără să-l caut, iar astăzi nu-l mai caut pentru ca nu mai cred.
-    Cerul... e acolo unde poti zbura in voie.  E noua ta casa.
Omul... nu e doar unidimensional, doamna mea.  Poate trece prin Poarta oricand vrea, cu conditia sa stie unde e poarta.
-    Eu am găsit poarta, dar nu m-a condus în cer, ci în noua mea făptură.
-    Putine specimene au fost acolo. Esti nebun cand ajungi acolo, si nimeni nu te crede daca le spui...
E mare diferenta dintre nebunia aceea si dementa livrata de religii, doamna.
- Înțeleg acum ce numești tu cer. Dimensiunea aceea în care te regăsești pe tine însuți,  în care știi sa te asculți în tăcerea mintii și sa te înțelegi pe deplin.  Am experimentat numai odată. E sublim!
- Sunteti un specimen ales, atunci!  Stiati ca astia termina prost?
- Prost!? În ce sens, ma rog?
- Veţi fi urata de oameni.
- Oricum ai fi, oamenii te urăsc... Diferența ii sperie, devin agresivi. E incredibil!
- Asa este.  Fiind diferit, intimidezi. Pentru ca ai ceva ce ei nu stiu ca au.
Personalitatea!  E ca o piatra alba pe care ti-o pune vesnicia in mana, pe care ti-e scris... numele. Esti unic.
-    Oh, imi amintești o profeție scrisa de o femeie... O piatra albă, albă, White...  Hi hi hi !
-    O, femeia aia cu lebenita, corcodusele si strugurii din copacul vietii? a ras el. Frumos altoi.  Bine ca e doar o gluma.
-    Iţi sunt cunoscute scrierile ei, amice?
-    Da... m-am delectat odata cu umorul ei involuntar. Ironia e ca le-a tras adeptilor o reforma a sanatatii de nici pana in ziua de azi nu-si revin.  Sunt tacniti, doamna, si sunt si mandrii de asta.  Ce multe lucruri poate face intersectia dintre o piatra si un nas mare! a ras el.
-    Poate schimba chiar cursul istoriei, a zâbit ea.  Este exemplul perfect la afirmația ta de mai inainte: Iar oamenii, si-au vandut libertatea de a fi cine vor, pentru niste nonsensuri.
Este exemplul perfect de minti schilodite! a mai adaugat.
- Dar, doamna mea, lenea de a gandi se dezvolta cel mai bine in grupuri.
Apoi devine frică. Iar frica ucide incet.
- Asa este, frica modeleaza persoane fara personalitate, oameni fara omenie, fiinte fara viata... In plus este si contagioasa. Cand este contaminat un grup, nu mai e speranta de vindecare.
-    Fiecare grup se impodobeste cu penele celui pe care l-au vazut ca a zburat.  Insa....daca te impodobesti cu penele lui, nu inseamna ca si zbori.
Si oamenii nu-i vad ridicolul.  E ca la balamuc.
Ha! E un canibalism.  Isi mananca propria carne... si se manânca si intre ei.  Si numesc asta cunostinta!
E ca si cum l-ai pune pe un orb sa picteze, pe un surd sa-ti cante... si pe un prost sa gandeasca. 
-    Își umplu viata cu surogate, incat viata însăși a devenit surogat. Mai știe cineva cum trebuie sa fie o viață autentică? Hei, nu mi-este cunoscut drumul pe unde ma conduci, a ridicat ea tonul nedumerita.
- Nu cred ca ati mai trecut pe aici, este un cartier nou... Am vrut sa va arat blocul in care locuiesc. Si daca nu sunteti impotriva, putem sa intram o secunda, sa va cânt melodia dansului de mai înainte...
Ea a zâmbit satisfacuta. Simtea o curioasa cheamare launtrica, ceva mai profund decat o simpla prietenie...
Fiind convinsa ca nu are de ce sa se indoiasca, nici sa se teamă de el, a excamat:
- Ma simt onorata sa-mi cânti o melodie. Accept cu placere invitatia, dar stau numai putin!
Facând o intorsatura de 360°, el s-a garat intr-o parcare imensa, pietruita. De jur împejur, numai blocuri noi, arbori tineri, plantati de curand,lampadare moderne.
-    S-a lăsat frigul,  a exclamat ea ieșind din masina. Nu ești departe de intrarea blocului tau, presupun, a mai zis privind dezorientata in toate partile.
După ce și-a aprins tigara,  în secunda următoare si-a scos haina, si a pus-o peste umerii ei, îndemnand-o spre aleea asfaltata din apropiere.
Căldura hainei lui, cu miros de tabac și parfum bărbătesc, i-a învăluit dintr-o data corpul, ca o manta de protecție. Avea un sentiment de siguranță, de liniște sufletească.
-    Îți mulțumesc că ești așa de gentil cu mine, a rostit ea, cu vocea ei melodioasa, ca un cântec de seară acompaniat de ritmul pașilor lor pe asfalt. Înainte sa pătrundă în bloc, au așteptat câteva minute ca el să-și termine țigara.
Persoanele care intrau și ieșeau îl salutau, privind curioase si nedumerite scena. Vecinul lor, fuma afară,  în compania unei dame, care purta pe umeri haina lui…  Însă El, nebăgand în seama curiozitatea lor, a soptit incet:
- Nu va simtiti jenata, va rog, caci nu conteaza ce spune lumea. Bazati-va pe ce va spun eu: Sunteti o femeie... completa! Da, acesta este termenul exact, completa! In toate domeniile, întelegeti?
-    Inteleg, a zis ea, plecandu-si capul într-o parte ca obrazul sa-i atingă gulerul hainei lui. Se simtea improspatata de prezenta acestui tanar, apreciata, admirata chiar, si asta îi aducea satisfactie deplina in sufletul ei matur, dar atât de cald si  însetat de iubire.
In apartamentul lui, muzica promisa de un minut, s-a prelungit la cateva ore, paharul de bun-venit s-a multiplicat cu zece, iar rasetele au izbucnit în voie.
Pe rând, chitara, pianul, muzicuta, si-au etalat sunetele armonioase, prin talentul tanarului artist, care isi juca rolul vietii prea in serios, prea matur si cu prea multa patima. Se nascuse intr-o epoca nepotrivita dupa parerea ei. 
-    Am ciudata impresir ca am mai fost aici, la tine, a zis ea lasându-se sa cada pe fotoliul confortabil. Conosc pianul asta si masa cu scaunele, chiar si fotoliul pe care stau...
-    Ciudat! s-a mirat el. Iar eu am impresia ca va cunosc dintotdeauna. Ca si când faceti parte din familie, sau mai mult, din mine însumi.
-    Este o invitatie? a glumit ea.
-    Mai mult, este o altă realitate! a zis el cu subânteles.
S-au privit apoi indelung in ochi, fara sa zica nimic, ca si cand fiecare citea in sufletul celuilalt. Se simteau straniu de bine impreuna, se intelegeau mutual, incat aveai impresia ca sunt una. La un moment dat ea a rupt tacerea:
-    Putinul pe care ti l-am promis cand m-ai invitat la tine s-a transformat în mult, a zis ridicându-se, ametita de licoarea consumata, cat si de muzica dedicata.
In masina, au mers tacuti. Incercau sa prelungeasca atmosfeta misticadin apartament. Orice cuvânt pronuntat, ar fi rupt şarmul trait mai înainte.
-    Nu cred ca mai aveam ocazia sa ne vedem înainte de plecarea noastra in Belgia, a zis ea când motorul masinii a tacut. Si coborând l-a intrebat:
Sa ne luam la revedere acum?
-    Non, Madame, intre noi nu exista „la revedere”, noi vom ramane conectati la infinit, a raspuns el misterios, pufaind tacticos din tigara pe care si-a aprins-o când a coborât din masina.
Fumul tigarii lui, trecea subţire pe sub nasul ei şi îşi făcea drum spre plămâni, gâdilându-i plăcut interiorul… Era cald şi subtil… Fusese mai întâi în gura lui, înăuntrul lui şi apoi, modelat şi onduit de buzele lui, pătrundea în sufletul ei, ca o mireasmă… Era fumul lui, respiraţia lui, parfumul lui…
Târziu, când s-a băgat în pat, il simţea pe el în ea, il strângea în toracele ei...




Bee Ta Chi Mer. @  Mizantropescu

6 comentarii:

  1. "Asta ati vrut sa-mi spuneti? A intrebat el, fixandu-si VICTIMA din priviri."

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. S numeste psihanaliza. Caci multi citesc, si putini inteleg.

      Ștergere
  2. "
    Obligatia de a declara orice, poate sa existe, doamna mea, atata timp cat ea nu afecteaza bunul mers al masinăriei umane. Devii periculos abia atunci cand NU O MAI ALIMENTEZI CU ENERGIA TA VITALA."

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai cum altfel? Schimbi lumea facand lucrarile ei?

      Ștergere
    2. Sistemule, nu ti s-a cerut explicatie, ci doar ti s-a dat un hint(la fel si mai sus cu termenul "victima"). Caci vorba aia, pasarea pe limba ei piere. ;)

      Ștergere
    3. Sper ca n'ai pretentii sa faci ordine pe fituica mea. Obraznic sau nesimtit poti sa fii, ca e despre tine.
      Dar ...cred ca te voi linisti putin in Spam. Fanatismul stii ca e un fel de febra a mintii, semn ca e niscai boala acolo. Sanatate!

      Ștergere