12 noiembrie 2017

DESPRE NOUL IDOL - STATUL!

DESPRE NOUL IDOL


Aiurea, undeva, există încă turme şi popoare, dar nu la noi, o, fraţi ai mei: la noi există state. Stat? Ce e statul?
Ei bine, ciuliţi acum urechile, căci am să vă vorbesc acuma despre moartea popoarelor.
Statul e cel mai rece dintre toţi monştrii reci.
E rece chiar cînd minte; şi iată ce minciună poartă el pe buze:

 „Eu, statul, sunt poporul." E o minciună!

Cei ce-au format popoarele sunt creatorii: ei sunt cei care-au fluturat deasupra lor un crez şi o iubire; în felu-acesta au slujit ei viaţa. însă distrugătorii au întins capcane mulţimilor şi le-au dat numele de state; ei au atîrnat deasupra lor o sabie şi-o sută de pofte.
Iar dacă mai există vreun popor, acesta nu-nţelege ce e statul şi îl urăşte ca pe-o piază rea, ca pe-un păcat jignind moravurile şi dreptatea.
Vă dau un singur semn: orice popor vorbeşte-o limbă-a sa, în ce priveşte binele şi răul, neînţeleasă de vecinul său.
El şi-o creează numai pentru sine, privind moravurile şi dreptatea.

Doar statul minte-n orice limbă a binelui şi răului; şi limba lui este minciună — şi tot ce are este obţinut prin furt.

Fals este totu-n el: el muşcă cu dinţi furaţi, apucătorul!
Chiar măruntaiele din el sunt false.
Limbă confuză-a binelui şi răului: acesta-i semnul ce vi-l dau, ca semn al statului. De fapt, el este semnul vrerii de-a muri!
De fapt, e semn pentru predicatorii morţii!
In lume se nasc prea mulţi oameni: statu-a fost născocit să fie pus în slujba celor de prisos.
Uitaţi-vă cum îi atrage pe toţi aceştia!

Cum îi înghite, cum îi mestecă şi cum îi rumegă! „Nimeni pe lume nu-i mai mare decît mine: sunt degetul poruncitor al Domnului" — în felul acesta rage monstrul.

Şi nu numai cei clăpăugi şi cei miopi înge-nunchează-n faţa lui!
Vai, chiar şi-n voi, suflete mari, îşi murmură el ne-grele-i minciuni! Vai, cum îi ghiceşte el pe cei preadar-nici, ce-atît de bucuros se risipesc! Chiar şi pe voi, da! vă ghiceşte el, învingători ai Dumnezeului de altădată!
Voi sunteţi obosiţi de-atîta luptă şi-acum vă puneţi osteneala în slujba idolului nou! Acesta vrea să se-nconjoare cu eroi şi oameni de onoare, noul idol!

Ah, cum îi place să se-ncălzească la soarele bunei credinţe — acestui monstru rece!
 
El vă va da de toate, dacă-l veţi adora, idolul nou: cu preţu-acesta cumpără el strălucirea virtuţii voastre şi privirea din ochii voştri mîndri.

Momeală vă doreşte el, pentru cei mulţi! Da, el a inventat o maşină infernală, un cal al morţii, ce sună din harnaşamentul unor cereşti onoruri!
Da, el a inventat o moarte pentru mulţi, care se laudă că-ar fi viaţă; într-adevăr, e un serviciu minunat pentru predicatorii morţii!

Statul e locul unde toţi sunt otrăviţi, şi buni şi răi; statul e locul unde toţi se pierd, şi buni şi răi; statul e locul unde lenta sinucidere a tuturor se numeşte „viaţă".

Uitaţi-vă la oamenii aceştia de prisos!
Ei fură opera inventatorilor, comoara celor înţelepţi: „cultură" îi zic ei acestui furt — şi totul se transformă-n mina lor în maladie şi plictis!
Uitaţi-vă la oamenii aceştia de prisos! Tot timpul sunt bolnavi, îşi varsă fierea-n ceea ce numesc jurnale.
Se devorează între ei, dar nu apucă să se mistuie.
Uitaţi-vă la oamenii aceştia de prisos! Adună bogăţii şi-ajung prin ele mai săraci.

Rîvnesc puterea, şi-ntîi de toate pîrghiile ei, bani cu duiumul — aceşti neputincioşi!

Priviţi-i cum se caţără aceste sprintene maimuţe! Se-agaţă toţi, unii de alţii, şi cad cu toţii în noroi şi în abis.

Rîvnesc cu toţii tronul: aceasta este nebunia lor — de parcă fericirea-ar sta pe tron!

Adeseori pe tron sade noroiul şi-adesea chiar şi tronul e-n noroi. Nebuni îmi par cu toţii, maimuţe agăţîndu-se una de alta în delir. Urît îmi pare că miroase idolul lor, monstrul cel rece: ei, idolatrii-aceştia, toţi miros urît.

O, fraţi ai mei, vreţi voi să vă sufoce duhoarea poftelor şi gîtlejurilor lor?
Mai bine spargeţi geamurile şi săriţi afară!
Feriţi-vă de răsuflarea lor cumplită! Şi ocoliţi idolatria acestor oameni de prisos! Feriţi-vă de răsuflarea lor cumplită! Fugiţi de fumul acestor jertfe omeneşti.

Mai sunt suflete mari ce încă trăiesc libere pe lume. Mai sunt destule locuri libere unde cei singuri sau pereche pot să respire suflarea mării liniştite. Mai sunt suflete mari ce duc o viaţă liberă.

Da, cu cît posezi mai puţin, cu-atîta mai puţin eşti posedat: mărită fie mica sărăcie!

Acolo, unde statul se sfîrşeşte, abia acolo-ncepe omul care nu e de prisos: acolo-ncepe cîntecul necesităţii, arie unică şi de ne-nlocuit.
Acolo, unde statul se şfîrşeşte — uitaţi-vă acolo, fraţi ai mei!
Nu desluşiţi voi curcubeul şi punţile care conduc spre Supraom? — Aşa grăit-a Zarathustra.


Friedrich Nietzsche.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu