2 aprilie 2015

RĂSPÂNDIREA CIVILIZAȚIEI (foarte pe scurt)



Cadru sălbatic, decor african, un sat de negri. În jurul satului e o pădure, nu departe  se întinde savana. Din pădure se aud tot felul  de sunete, păsări, apă care curge, sălbăticiuni, lianele atârnă până aproape de acoperişurile colibelor.
Povestea începe la amiază. E căldură mare, doi negri abia ce s-au trezit şi acum stau la umbră vorbind despre toate cele. Unul din ei e fiul şefului de trib. Aseară au avut petrecere mare: fiul şefului omorâse un leu cu mâinile goale şi şi-a asigurat astfel succesiunea. În locul gol din mijlocul satului se văd încă urmele chefului, coji de fructe şi oase aruncate pe jos, o maimuță se coboară dintr-un copac, se apropie încet de grămada de resturi şi începe să mănânce dintr-un fruct. Ăştia nici n-o bagă în seamă, se uită la ea plictisiți. Erau aproape dezbrăcați, aveau cercei în nas şi în urechi şi pieptul şi gâtul le erau acoperite de tatuaje. Vorbeau de tot felul de chestii, ce au de gând să facă mai încolo, cât de proşti sunt ăia de peste râu, o bârfeau pe una care prea se dăduse în spectacol aseară…
Deodată îşi întrerup conversația şi se uită țintă spre intrarea în sat de unde se apropiau două arătări ciudate, doi bărbați îmbrăcați în rochii negre din cap până-n picioare, ba aveau şi pălării pe cap, tot negre.
Vin misionarii.
„Vă aducem vestea cea bună!”, începe unul dintre ei.
„Nu vă este cald, aşa îmbrăcați în negru ziua la amiază?”
„Ba da, ba da, dar nu se cuvine să ne dezgolim trupul că ne îndeamnă la păcat, suferința ne aminteşte să fim vigilenți!” răspund misionarii.
„???”
Încep să le povestească despre Dumnezeu, ăştia nu înțeleg decât că în cer e un tată bătrân şi bun.
„Ce face el în cer, nu ştie că strămoşii sunt pe fundul lacului?”
„Nu nu, el i-a creat pe strămoşi şi locuieşte în cer, de unde ne apără de diavol”.
Când vine vorba de diavol ăştia încep să mai înțeleagă, au şi ei diavoli mulți care trăiesc prin toate locurile şi le tot joacă feste. Nu prea se încred în vorbele misionarilor, că e suficient să te rogi la tatăl mare din cer ca să te scape de diavol, ei ştiu că trebuie să fugi de el, să te aperi cu pietre, talismane şi vrăji. Mai încolo discuția devine şi mai anevoioasă.
„Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru tot felul de păcate, a făcut-o pentru noi!”
„Bun, şi cu ce mă ajută pe mine moartea lui?” întreabă unul dintre negri.
„ Tu nu vrei să fii salvat, nu-i aşa că vrei să fii mântuit?”
„Ce-i aia?”
„Nu-i aşa că vrei răsplată în lumea de dincolo? Aici suferi, lumea e rea, e degenerată, eşti înconjurat de durere şi suferință”.
Negrii nu pricep mare lucru, lor le place lumea lor aşa cum e şi nu vor s-o schimbe. Au multe neplăceri dar nu înțeleg de ce nu te poți bucura când ai ocazia să te simți bine, de ce să vrei să mori şi să te duci într-o altă lume unde să faci lucrurile plăcute pe care aici trebuie să le tot amâni?
Al doilea misionar nu spunea nimic. Găsise pe jos o piatră şi o studia cu atenție. Îi întreabă pe sălbatici de piatră şi ăştia îi spun că poate să şi-o păstreze, ei mai au destule, nu au nevoie de ea, doar copiii se joacă cu pietrele astea. Până la urmă misionarii pleacă dezamăgiți, nu înainte de a promite că se vor întoarce negreşit.
Nu apucă negrii să se gândească bine la discuție că pe poarta satului intră un alt personaj ciudat. Ăsta era singur, dar şi el era îmbrăcat nepotrivit, foarte inconfortabil, cu pantofi eleganți, sacou negru şi cravată asortată, nu mai putea de cald nici el.
Vine capitalistul.
„Am venit să vă fac bogați pe toți!”
„Suntem bogați deja. Toți”.
„Nu nu, sunteți săraci dar veți fi mai bogați decât ați visat vreodată. Am venit să vă cumpăr pământul, cu bani grei, tocmai ce-am aflat că e plin cu minereu de fraierit. Am făcut deja actele, trebuie doar să semnați aici…”
„Ce-i aia cumpărat?”
„Ce-s ăia bani?”
„Vrei să spui că îți trebuie pietrele alea de fraierit de care nimeni n-are nevoie? Măă, tu vrei să ne fraiereşti”.
„Pietrele acelea sunt foarte valoroase. Vă dau bani pe ele, cu bani vă puteți cumpăra o grămadă de chestii de care aveți nevoie, care să vă facă viața mai uşoară”
Dar viitorului şef de trib nu-i place ideea banilor. Nu înțelege cum poți fi valoros dacă ai multe bucăți de piatră sau de hârtie. E ca şi cum ultimul din trib, un bătrân senil care nu mai poate vâna şi adună nuci toată ziua, ar deveni brusc cel mai important din trib pentru că în loc să împartă nucile le-ar strânge pe toate la el în colibă. Unde e onoarea în asta? Şi ce ar putea învăța copii de la el, dacă el nu poate decât să strângă nuci?
Sălbaticii nu vor să vândă. O zi întreagă, capitalistul încearcă în zadar să-i convingă, „Nu se poate anula, am tăiat deja chitanța!”. Până la urmă se lasă păgubaş şi pleacă, nu înainte de a-şi umple valiza cu minereu de fraierit şi suveniruri tribale. Iese pe poarta satului bucuros de cadouri, promițându-le ăstora că se va întoarce cu bani mulți şi câteva din lucrurile foarte folositoare pe care şi le vor putea cumpăra cu ei.
Nu s-a îndepărtat capitalistul bine că în sat apare un grup de prospectori. Aceştia erau toți bărbați serioşi, aprigi şi încruntați, nu aveau timp şi chef de vorbe. Fără să le adreseze negrilor un singur cuvânt, încep să-şi ridice un cort în mijlocul satului şi să-şi instaleze instrumentele şi uneltele. Negrii îi privesc cu uimire, nu înțeleg ce vor să facă şi sunt foarte curioşi față de sculele şi armele lor, ținându-se totuşi la distanță. Când o femeie mai curioasă din fire se apropie mai mult de grupul prospectorilor, aceştia o alungă cu pietre şi înjurături, strigând-o „maimuță împuțită” şi chemând câinii să-i apere. După câteva ore de forfotă şi roboteală, după săpat, cărat, spart, cioplit, mutat, plănuit şi măsurat, se termină şi ziua de lucru iar prospectorii se adună la masă unde încep să consume alcool şi să se distreze înjurându-se unul pe altul. Pe lângă faptul că nu i-au salutat pe bătrâni şi pe şeful tribului, aceşti bărbați îndobitociți de muncă şi băutură nu aveau nici un pic de respect pentru zei, făcându-şi nevoile pe stâlpul spiritelor. După câteva pahare bune, prospectorii observă că femeia mai curioasă din fire are şi ea țâțe şi o invită cu ei la masă.
Când bărbații din trib s-au hotărât să ia atitudine, a doua zi către dimineață, era deja prea târziu. În timpul nopții prospectorii, beți, au început să caute prin toate colibele după fraierit, fildeş şi piei de animale, trezind copiii din somn şi speriindu-i cu strigătele lor. Pe femeia care era mai curioasă din fire au găsit-o mai încolo, în nişte tufişuri, era moartă şi batjocorită, iar cineva i-a scrijelit pe frunte cu cuțitul cuvântul „curvă”. Războinicii din trib s-au pus pe vânătoarea de capete, omorând majoritatea prospectorilor, şi doar câțiva au scăpat cu fuga.
Undeva mai încolo, într-o tabără militară, în cabina colonelului, colonelul e la birou, iar în fața lui, stând într-un fotoliu e unul din misionari, iar capitalistul se plimbă prin cameră gesticulând nervos:
„Sunt sălbatici domnule, doar cu puțin mai evoluați decât animalele. Nu poți vorbi cu ei, nu au nici cele mai elementare elemente de civilizație. Am încercat cu frumosul, am încercat să ne înțelegem ca oamenii, m-am oferit să le cumpăr pământul la suprapreț, dumneavostră ştiți cât costă pământul prin părțile astea, sinucidere curată, dar ei nu şi nu, că pământul e plin de spirite şi nu vor să le supere. Iar acum mi-au omorât jumate din echipă, să-i mănânce probabil sau să îndeplinească cine ştie ce ritual de-al lor”
Colonelul se întoarce spre misionar ca şi cum ar aştepta o confirmare a celor spuse de investitor.
„E adevărat, spune acesta, sunt pe o treaptă inferioară a organizării sociale. Nu au noțiunile de bază în ce priveşte educația, viața familială, igiena, nu au conceptul de cultură, lege, datorie, de Dumnezeu sau morală ce să mai vorbesc. Cu greu am reuşit să mă înțeleg cu ei… Se poate totuşi, cu multă muncă şi sacrificii din partea noastră putem să-i aducem pe drumul cel bun…”
Capitalistul: „Ce sacrificii, ce drum, ce bun, mai uşor e să dresezi nişte câini decât sălbăticiunile astea! Aveți idee, domnule colonel, în ce situație ingrată sunt eu acuma, aveți idee câți bani va trebui să cheltuie Compania cu înmormântarea morților, despăgubirea văduvelor, o nouă campanie în presă pentru a reduce la tăcere criticile tree-huggerilor, o nouă sesiune de training pentru alți prospectori…”
„Eu vă înțeleg revolta şi suferința dar trebuie să mă înțelegeți şi dumneavoastră pe mine. Nu sunt un adept al violenței şi îmi doresc şi eu să am o ieşire la pensie liniştită, că doar sunt om la urma urmei. Dar în primul rând sunt obligat de jurământul de soldat să urmez ordinele, iar eu fără ordine de sus nu pot întreprinde nimic de capul meu. Decizia nu e în mâinile mele ci în ale Guvernului”.
Compania a contactat Guvernul iar acesta a trimis Armata peste Sălbatici.
Povestea se termină când se lasă seara.  În locul pădurii e acum o groapă uriaşă. La marginea ei e un sat de barăci înconjurat de garduri. Muncitorii şi-au terminat lucrul şi se îndreaptă spre casă. Un negru bătrân, îmbrăcat în haine sărăcăcioase primite de la o asociație caritabilă, stă pe nişte trepte şi bea în tăcere ceva alcool dintr-o sticlă cu etichetă, abia mai schimbând câte-un cuvânt din când în când cu vreun muncitor. De mult nu mai au ce să-şi spună. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că odată, demult, bătrânul a omorât un leu cu mâinile goale. În mijlocul satului sunt aruncate pe jos tot felul de gunoaie şi ambalaje. Un şobolan iese de sub o baracă şi se apropie de gunoi căutând ceva de mâncare. Din baraca de sub care a ieşit se aud glasuri de copii. Profesorul lor e un preot la prima generație de predare, tânăr şi mulțumit că elevii lui prind repede lecțiile.
„Deci, copii, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să-L trimită pe Fiul său pe pământ?”
„Pentru ca să ne mântuiască din robia păcatului în care omul cade din nou şi din nou”
„Și de ce trebuie ca El să ne mântuiască?”
„Pentru că lumea e rea şi plină de suferință. Dacă vom duce o viață bună, în cer ne aşteaptă o lume plină de bunăstare şi lipsită de griji”.



 SURSA:  https://jumahess.wordpress.com/