27 ianuarie 2015

De ce sunt antireligios!

De ce am sa pastrez specificul paginii mele ca fiind unul ANTIRELIGIOS?

Pai sa va explic:
M'am nascut intr'o familie ultrareligioasa, cu un bunic preot, e'adevarat, un erudit, si o alta extrema neoprotestenta, la fel de fanatica precum este perceput in lumea buna orice incercare de a fanatiza normalitatea.

Am fost educat putin mai ales decat sclavii dogmelor, cu mici insertii de realitate.
Nici normele sociale nu mi'au fost straine, pana sa le constientizez mult mai tarziu ca fiind niste dictatori nemilosi.
 
Scoala nu mi'a placut, si nu din cauza ca n'as fi iubit informatia, ci mai ales din cauza metodelor despotice de predare/asimilare specifice unui regim totalitar al anilor dictaturii comuniste.
Asta nu inseamna ca n'am asimilat instinctiv peste dorinta de a nu'mi fi anihilata personalitatea si cunostinte care mi'ar fi putut fi folositoare intr'o lume condusa de acefali aparent bipezi, cu pretentii de spirituali.

Ca orice fiinta, am trecut prin perioade de cautari, incercand sa sistematizez informatii, dandu'le sens. O munca obositoare care se hraneste cu ani de viata.
Ani, care, cred, nu i'am pierdut degeaba.

Am inteles ca un construct logic nu poate fi impins in afara realitatii, intrucat tot ceea ce afla in afara ei reprezinta un festin pt pradatorii de suflete, fiinte specializate pe designul de gandire, si pe muschii altora.
Am inteles ca oamenii sunt cultivati. Ca mintea lor este un camp de sacrificii. Ale lor. Si ca religia este piata in care se vand suflete in numele unor idei fixe, surogati de stiinta, pseudo la orice nivel.
Am inteles ca omul se pleaca in fata NECUNOSCUTULUI, caruia i'a atribuit, de frica, diverse personalitati sau personificari , unele mai scindate decat altele. L'au facut in nestiinta lor chiar Dumnezeu.
Un spectru in fata caruia ingenunchiaza toti: oameni mici si mari, invatati sau mai putin, curajosi sau lasi. Si in fata caruia, devin din ucenici, slugi, prin mana lunga a religiei.
O imagine psihica deformata a umanitatii incapabile de cunoastere onesta, un cadavru aflat in stare avansata de descompunere a pornirii insinctive a omului, care nu se stie bucura, chiar uimi si umili in fata imensitatii unui Univers pe care inca nu'l intelege, in ciuda pretentiilor lui arogante.

Nu cred in OMUL care stie totul. Nici in religia sau institutia care vine cu raspunsuri complete. Asa ceva nu poate exista.
Nu in fata infinitului.
E prea aroganta pretentia!
Nu cred in dumnezei, nu cred in dogme si norme, nu cred in raspunsurile unei umanitati pe cale sa'si sape propria'si groapa, ruiandu'si semenul si mediul.

Cred in intrebari. Cred intr'o perpetua curiozitate.
Cred in raspunsuri dovedite.
Cred in capacitatea nativa a OMULUI de'a empatiza.
Cred ca omul gandeste si simte.
Omul e mai mult decat un simplu mamifer.
Cred in inteligenta lui.
Si cred ca intr'un final, oriunde ar fi el, inteligenta va invinge lupta dintre luminile si umbrele lui.

Iar religia, insitutia, scoala, sistemul,  nu poate face treaba asta.
Doar OMUL. 

6 ianuarie 2015

Indrumatorii maselor.

 

    De îndată ce un anumit număr de fiinţe vii se găsesc laolaltă fie că este vorba de o turmă de animale sau de o mulţime de oameni ele se plasează din instinct sub autoritatea unui conducător. 
În cazul gloatelor de oameni, conducătorul joacă un rol considerabil. 
Voinţa lui este nucleul în jurul căruia se construiesc şi se identifica opiniile. Masele sunt o turmă care nu s-ar putea lipsi de stăpân. 
Cel mai adesea, îndrumătorul lor este primul obsedat de o idee al cărei apostol devine. 
Aceasta îl cuprinde în asemenea măsura încât totul dispare dimprejurul ei şi orice părere contrara I se pare respectivului ori eroare, ori superstiţie. Aşa s-a întâmplatcu Robespierre, care, posedat de himericele lui idei, a recurs la procedee inchizitoriale pentru a le răspândi. 
Îndeobşte, îndrumătorii nu sunt gânditori, ci oameni de acţiune. Ei nu sunt nişte clarvăzători, şi nici nu ar putea să fie astfel, clarviziunea conducând în general la îndoială şi la  inacţiune. Ei se recrutează mai ales dintre nevrozaţi, dintre exaltaţi, dintre semi-alienaţi aflaţi în pragul nebuniei. Oricât de absurde ar fi ideile pe care le apară sau scopul urmărit de ei, judecata păleşte în fata convingerii lor. Dispreţul şi persecuţiile nu fac decât să-i aţâţe şi mai tare. Interes personal, familie – pentru ei totul este sacrificat. Chiar şi instinctul de conservare este anulat la aceşti oameni, încât adesea singura răsplata pe care şi-o doresc este martiriul. Intensitatea propriilor convingeri conferă cuvintelor lor o mare putere de sugestie. Or, mulţimile asculta întotdeauna pe cel înzestrat cu voinţă de fier, caci indivizii constituiţi în mulţime, cu voinţă complet tocita, se îndreaptă din instinct către cel care o manifestă cu prisosinţă. 
Popoarele nu au dus niciodată lipsă de conducători, dar nu toţi aceştia poseda convingeri nezdruncinate, care să-i transforme în apostoli. 
De multe ori cei care se înfăţişează maselor nu sunt decât nişte oratori subtili, preocupaţi doar de propriile interese, căutând să convingă prin flatarea celor mai josnice instincte. Fireşte că şi influenţa exercitată deasemenea indivizi este întotdeauna efemeră. Marii împătimiţi, cei care înflăcărează inimile maselor – un apostol Petru, Luther, un Savonarola sau capii Revoluţiei de la 1789 – au fost fascinaţi pentru că erau ei înşişi pătrunşi de adânci convingeri. Numai astfel au putut sădi în sufletele altora puterea extraordinară numita credinţa, ce face din om sclavul desăvârşit al propriului vis. 
A sădi în suflete credinţa – credinţa religioasă, politica ori socială,credinţa în ceva sau în cineva – iată menirea de căpătâi a marilor  îndrumători ai noroadelor. 
Dintre toate puterile cu care este înzestrată omenirea, credinţa a fost întotdeauna cea mai însemnată şi, pe bună dreptate, Evanghelia ii atribuie virtutea de a muta munţii din loc. A-i dă omului o credinţă înseamnă a-i înzeci puterea. Deseori, marile evenimente istorice au fost provocate de credincioşi neînsemnaţi care nu aveau decât propria lor nădejde. Nu cu învăţaţi şi filosofi, şi nicidecum cu sceptici, au fost clădite religiile care au guvernat lumea şi vastele imperii întinse de la un capăt la celălalt al pământului. Exemplele se referă la marii îndrumători, destul de rari pentru a putea fi des reţinuţi de istorie. Ei constituie culmea unei serii neîntrerupte, de la cea mai viguroasa călăuză de oameni până la muncitorul din vreun han afumat; care-şi fascinează tovarăşii repetând fără încetare formule al căror înţeles îi scăpa, dar a căror traducere în practică, după el, trebuie să conducă la îndeplinirea fără greş a tuturor visurilor şi speranţelor.  
Pe toate treptele societăţii, de la cea mai de sus până la cele inferioare, individul, considerat nu izolat, ci integrat masei, se supunea automat legii unui conducător.  
Majoritatea oamenilor, şi mai ales cele din păturile populare, în afara cunoştinţelor legate de meseria lor, nu poseda idei limpezi şi sunt incapabili să se conducă ei înşişi. Ei sunt călăuziţi de un  astfel de profet.  
Acestuia îi pot lua locul dar cu efecte mult mai slabe,publicaţiile periodice care oferă opinii gata fabricate pentru cititori şi fraze-tip care i scutesc de a gândi cu propria lor minte


Autoritatea îndrumătorilor este despotica şi tocmai prin acest despotism reuşesc ei să se impună. Să luăm în considerare bunăoară,mediile muncitoreşti. Aici este lesne de observat cum, fără vreun temei de autoritate liderii reuşesc adevărate miracole asupra mulţimilor celor mai turbulente: stabilesc numărul de ore de lucru, nivelul salariilor, declanşarea sau încetarea grevelor la ora fixată. 
Astăzi se observa tendinţa ca asemenea conducători să se substituie progresiv puterii, în măsura în care aceasta devine discutabila şi îşi manifesta slăbiciunea. Datorită tiraniei lor, noii stăpâni obţin de la mase o docilitate pe care unele guverne nu le-o pot imprima. Dar, dacă printr-o împrejurare oarecare, conducătorul dispare şi nimeni nu îi ia imediat locul,masa redevine o colectivitate lipsită de coeziune şi de rezistenţă. Un exemplu: în timpul unei greve a lucrătorilor parizieni din transporturi, a  fost  ajuns ca cei doi lideri să fie arestaţi pentru ca aceasta să înceteze. 
Nu nevoia de libertate, ci aceea de servitute domina întotdeauna spiritul maselor! 
Setea lor de obedienta le face să se supună din instinct celui care se declara stăpânul lor. 
Îndrumătorii maselor pot fi împărţiţi în după categorii distincte: unii sunt persoane energice, cu o voinţă puternică, dar de scurtă durată; alţii cu mult mai mari, au nu numai o voinţă de fier, ci şi o extraordinară capacitate de a şi-o exercita pe termen lung. 
Primii sunt violenţi, viteji, îndrăzneţi. Ei sunt de folos la acapararea puterii, la înflăcărarea mulţimilor în pofida pericolelor, făcând din simplii oameni de pe strada veritabili eroi. Astfel de conducători au fost, în timpul primului Imperiu, Ney şi Murat, sau, în zilele noastre, Garibaldi, acest aventurier de duzină, dar energic, reuşind numai cu o mână de oameni să pună stăpânire pe fostul regat al Neapolelui, deşiera apărat de o armată disciplinată. Dar, cu toate ca energia unor astfel de conducători e extraordinară, ea nu durează dacă acele condiţii care audeclanşat-o dispar. Reintegraţi cursului normal al vieţii, eroii de ieri fac dovada, precum cei amintiţi mai sus, unei uimitoare slăbiciuni. Ei par incapabili de a judeca şi de a se comporta în împrejurările cele mai simple,după ce au ştiut atât de bine să-i dirijeze pe alţii. Asemenea conducători nu-şi pot exercita funcţia decât cu condiţia de a fi ei înşişi dirijaţi şi îmboldiţi fără încetare de ceva, de a mai simţi mai presus de ei înşişi un om sau o idee, de a urma o direcţie de conduită precis trasata. 
Cea de-a doua categorie de îndrumători, cei dăruiţi cu voinţă trainică, exercita, în pofida unor manifestări mai puţin spectaculoase, o influentă mult mai considerabilă. Printre aceştia îi identificam pe întemeietorii de religii şi pe animatorii unor întreprinderi grandioase: Sf.Pavel, Mahomed, Cristofor Columb, Lesseps (xxiii)
. Şi nu contează dacă sunt inteligenţi sau limitaţi, lumea va fi întotdeauna a lor, căci voinţa durabilă cu care sunt înzestraţi este o calitate extrem de rară şi extraordinar de puternică, în faţa căreia totul se înclină. Nici nu ne dăm seama pe deplin ce poate o voinţă de fier; nimic nu îi rezista; nici natura,nici zeii, nici oamenii. Cel mai recent exemplu în acest sens ni-l oferă ilustrul inginer care a separat două continente, luând asupra sa o sarcină pe care de trei mii de ani iluştri suverani încercaseră în zadar să o ducă la îndeplinire. Este drept că, mai târziu, cea de-a doua întreprindere a sa de acelaşi fel a eşuat, dar bătrâneţea îl cuprinsese, iar bătrâneţea face să pălească pana şi voinţa.Iată câteva detalii despre dificultăţile pe care le-a întâmpinat la realizarea Canalului de Suez, sintetizate de un martor ocular, dr. Cazalis;“Lesspes ne povestea, episod cu episod, istoria canalului, vorbea despre obstacolele pe care a trebuit să le învingă, despre felul în care imposibilul devenea posibil, despre rezistentele întâmpinate, coaliţiile împotriva lui,decepţiile, lucrurile ce-i ieşeau prost şi chiar înfrângerile de moment, dar care niciodată n—au reuşit să-l descurajeze şi să-l abată din calea lui;amintea de veşnicul, neobositul atac din partea Angliei, de ezitările Franţei,de consulul francez, cel mai înverşunat adversar al demarării lucrărilor,de mizeriile făcute muncitorilor cărora nu le asigura apă potabilă; evocaministrul Marinei şi pe experimentaţii ingineri, cu toţii ostili, demonstrându-ipe baza solidelor lor cunoştinţe dezastrul, calculându-l, prevăzându-l, aşa cum sunt prevăzute, în ziua cutare la ora cutare, eclipsele.”Dacă am aduna intre copertele unei cărţi povestea tuturor acestor mari mentori, ea ar conţine puţine nume, dar de aceste nume se leagă cele mai importante evenimente ale civilizaţiei şi istoriei omenirii.