30 decembrie 2015

Despre dreptate si moralitate!

Iata o zicere in dulcele meu grai ardelenesc.
Se pare ca nu trebuie sa fii savant, ca sa gandesti, ci doar sa fii onest si sa privesti lucrurile asa cum sunt, si sa nu suprimi adevarul.
Tocmai de asta, uneori niste pescari sau analfabeti, au priceput niste lucruri simple cu ani lumina inaintea prostilor cu staif, lucru care demonstreaza ca simplitatea e geniala.


8 decembrie 2015

Cugetare cu tâlc.




Toti vor sa'l cunoasca pe dumnezeu, insa niciunuia nu i se aprinde beculetul sa'si  puna  problema sa se cunoasca pe sine insusi.
Cei carora li s'a aprins totusi, s'au iluminat.

28 noiembrie 2015

Cugetare.





Hristos este adevarul de la capatul simbolului.
Majoritatea, in cautarile lor, sucombeaza, si nu mai ajung sa treaca linia de sosire.
De aia, ei nu inteleg, si tot de aia, religia e venerarea boului in sine.
..........

Intelege cine poate.

Atat! 

16 noiembrie 2015

Despre jocul gresit!



De ce este dumnezeul crestinilor un psihopat nenorocit, la fel de psihopat ca Allahul musulmanilor?
Pt ca sunt produsul unui joc gresit.
Sa ma explic.
Imi este deja destul de clar ca umanitatea asta este alcatuita din oligofreni. Cu extrem de mici exceptii, care devin cu fiecare zi petrecuta in prezenta gandirii niste biete victime ale majoritatii care behaie in grup.
Stim prea bine ca ochiul, urechea, mirosul, gustul, pipatiul.....sunt receptorii...simturile cu care detectam realitatea. O detectam cu simturile!  Cea care o interpreteaza este creierul. Mintea adicatelea!
Atunci cand mintea este stricata, degeaba vezi un lucru, ca'l interpretezi aiurea! Esti defect!

Umanitatea asta, majoritatea adica, inca n'a inteles dinamica vietii pe planeta asta, si in loc sa faca un efort intelectual de nivelul unui plod de 12 ani, continua sa proiecteze pe peretii mintii imagini antropomorfe ale unui zeu mort, deja putred, in fata cauia ingenuncheaza.
Adica, ingenuncheaza in fata produsului propriei lor imaginatii! In traducere pt cei mai inceti la minte....in fata unui idol!

Daca te si pricepi putin la psihologie / psihanaliza, dupa un mic exercitiu de logica, tragi linia: dumnezeul asta e un psihopat. Si de nationalitate evreu.
Ajunge sa parcurgi vechiul testament, plin de crime odioase, violuri, sclavie, ca sa te prinzi ca pe planeta asta principiul dupa care functioneaza treburile, este cel al puterii.
Cel tare il asupreste pe cel mai slab. In vechiul testament, acelasi principiu. Ba si divin pe deasupra! Judecati cu creierul vostru daca este corect sau nu ceea ce va spun!
Va mai spun o chestie adevarata : cauzalitatea nu poate fi fentata. Nu te poti nici ascunde de ea.  E ca o spirala , ca un cerc vicios, in care se invarte nu numai omul, cu intreaga umanitate! Ceea ce seamana omul, aceea secera!

Acest status quo este perimat. Mie mi'este foarte clar. Duce la pierzare! Ne ducem pe scurgere, oameni buni! Nu carpit trebuie, nu cautate solutii de compromis. Cauzalitatea nu poate fi fentata! 
Acelasi joc, nu da alte rezultate! E nebunie curata sa crezi asta!
Trebuie schimbat jocul! Nu mai merge pe... PUTERE! 
Ni s'au spalat creierele de mici cu ideea ca concurenta, conflictul, produce progres. Nimic mai fals!
Toata societatea asta nevrotica ajuns asa, tocmai din cauza jocului si regulilor lui gresite!
Totul este un joc politic mizerabil... Si stiti ce e e politica?
O stare de razboi! Noi in asta traim! Politica doar ne spune cand facem cate un armistitiu temporar. O stare de noapte a spiritului.....
Deci....asa e lumea, asa va e si dumnezeul! Pricepeti la ce va inchinati? Asta e noaptea mintii! Atunci cand inteligenta nu'ti mai straluceste pe firmamentul mintii, iar intunericul o ia in stapanire, pretinzand ca este lumina....

................................................................

O stiti pe aia cu dragostea?
Dragostea nu face concurs...nu e politica, si nu e curva.
Nu e sentimentalism ieftin. Nu e circ fara / pe bani.
E...pace! 
Daca concuram intre noi, logica elementara ne spune ca ne cream concurenti, oponenti ...fie ei si imaginari!
Suntem intr'un conflict, in primul rand psihologic! Ne divizam. Nu poti sa'l iubesti pe cel cu care concurezi si cu care esti in opozitie! Trebuie sa fii mai puternic decat el! Astea sunt regulile jocului!
Ori, dragostea, nu merge asa. Nu asa functioneaza. Nu pe principiul asta.
Remember? " Cel care vrea sa fie cel mai mare intre voi, sa fie servul vostru ". Asta'i. Se schimba statul quo'ul!
Dinamica vietii! Nu mai semeni vant...nu mai culegi furtuna! Cauzalitatea devine aliatul si prietenul tau! Nu te mai pedepseste. Te impaci cu ea!

Pe plan politic, nu mai votezi pe unul care sa te conduca. Esti un om liber, nu o vita!
Pe plan spiritual, nu mai trebuie popa sa'ti interpreteze realitatea in locul tau, nici vreun pastor tembel, ca si tu ai un creier cu care sa gandesti pt tine insuti!
Nu mai ai nevoie de legea aia distructiva, cica divina! - ucigatoare de spirite, venita ca un bici din exterior, ca o zabala pusa in gura cailor!
Esti liber!
In dragoste exista libertate! Libertate, nu dictatura, nu totalitarism, nu fascism religios, sau politic.

Daca la forta asta a vietii vreti voi sa'i spuneti " dumnezeu ", faceti dar sa locuiasca intre voi!
Altminteri.....nu faceti decat sa va inchinati sarpelui celui vechi, vanzandu'va sperantele unui maine care nu va veni niciodata.

Mai simplu de'atat.....nu stiu cum sa  spun.

15 octombrie 2015

Despre imitatie!



Motto:    "  ... să faceţi lucrul acesta** spre pomenirea Mea. 

Multumita mie si minunatelor mele articole, stiti deja ca planeta pe care locuim e populata in cea mai mare parte de tampiti.  Care sunt argumentele solide care sprijina aceasta credinta?  Pai simplu:  faptele noastre, ale tuturora, care alcatuim masa eterogena numita cu indulgenta....umanitate.

In cadrul aceste mase, periodic, s'a mai ridicat cate o minte luminata, care ne'a invatat cum sa nu ne autodistrugem, iar daca tot o facem, macar sa avem tact. 
Unul dintre ei, Isus Hristos, dupa umila mea parere, singurul zdravan la minte din toata cartulia crestinilor, Biblia.  
Mesajul lui, mult mai simplu decat gandirea care a stat la baza lui, pt ca deh, ni se adresa noua, proaspat cazutilor din copac, era unul de pace si iubire. Repet, unul foarte simplu. Orice prostovan ar fi putut sa'l inteleaga. 

Asa cum se mai intampla pe rotocolul Pamantului, orice ganditor este inteles de o mana foarte mica de oameni.   Restul, adica marea majoritate, care au uitat repede mesajul, au compensat prin lentoarea cu care au priceput.  Asa s'au nascut ideologii, baietii care au dogmatizat si impartit in tipare un mesaj....liber de orice tipar de gandire. Dintr'un mesaj de pace si iubire, au construit ziduri, legi omenesti, ideologii,norme si dogme. O intreaga corvoada!
De ce asta? Repet, pt ca n'au inteles nimic, nici macar ce'au priceput niste pescari analfabeti, asa cum a fost apostolul Petru. 
Maimutoi cum ne stim, toata esenta mesajului s'a strecurat subtil prin golul dintre urechi, ramanand ce altceva decat imitatia!  Ca de'aia suntem noi maimutoi. Nu pricepem, dar mimam. 
Nu gandim! 
Din toata povestea biblica,  n'au ramas decat niste reguli, supuse comportamentului mimetic, nefiltrate cognitiv, si care difera in functie de confesiune, adica de mintile sucite care au priceput in diferite moduri  bietul mesaj pierdut ca si copilul printre multe moase. 
Bunaoara, daca ne punem putin mintea la contributie si interpretam mimetic niste fapte, ne iese te miri ce, de o punem de o noua denominatiune!

Uite....eu zic ca Isus a inventat spalatul pe creier!  Ce va mirati asa!
Stiti prea bine ca s'a coborat in apa Iordanului spre a fi botezat de Ioan Botezatorul. De fapt, nu s'a botezat, ci l'a spalat Ioan pe cap, iar asta a ramas in traditia crestina ca traditia spalatului pe creier: de atunci, crestinii se spala unii pe altii!  
Chiar si porumbelul, e un simbol! E simbolul ca atunci cand nu gandesti si iti deschizi gura, slobozi unul, pe care oamenii inteligenti il numesc tembeilsm, lucru care s'a sedimentat in lumea crestina, tot ca traditie!  
As mai spune ca pana si Dumnezeu e tot un simbol! - si care luat ad literam, provoaca delir, lucru care in mod normal ar trebui luat foarte in serios de lumea medicala.  
Atata tot ca pana si cei care ar trebui sa'i trateze pe cei care delireaza, sufera de o forma de delir mai putin severa, avand in vedere ca au mai cochetat cu stiinta, iar asta ma face sa cred ca sperantele de'a avea o umanitate zdravana la cap intr'un viitor apropiat sunt practic nule.


 

2 octombrie 2015

Religia - o gluma proasta!

"If you criticize religion, then, every so often somebody will say to you - quite disapprovingly - ‘you may not have faith in god, but you could show a bit more respect for those people who do’.

And, you might find yourself thinking ‘well actually, maybe they’re right. It wouldn’t hurt to show a bit more respect – after all, nobody likes to be told point-blank that their religion is a crock of delusional garbage and a force for evil in the world. That, what they call ‘faith’ is merely fear dressed up as virtue. And that their puerile beliefs are a strait-jacket on the whole of humanity.’
That’s bound to put anybody’s nose out of joint.

So yes, maybe I could show a bit more respect.
The only fly in the ointment is – I don’t actually feel any respect. I have tried, I really have, and I feel just terrible about it, but it just isn’t there.

I suppose I could lie to myself, and pretend for the sake of people’s feelings – because we all know how delicate and tender they can be these days.
But, the bold truth is, I don’t actually care about their feelings - at all; not even slightly.
Of course, I realize that should weigh heavily on my conscience – but luckily my conscience knows when it is being bullied and manipulated – so it doesn’t care either.
My conscience knows that there is no earthly reason for anybody on this planet to respect religion - in any way. Indeed, purely on the evidence religion itself provides, in such regular abundance, there is every reason to actively disrespect it to the point of outright abuse.

And quite frankly, the fact that religion gets so little abuse, compared to what it really deserves, I can only attribute to the unbelievable tolerance, restraint and plain good manners of atheists and secularists everywhere.

So, if you are a religious person, and if you’re thinking of demanding more respect for your beliefs, please try to bear in mind that you and your religion are already getting way more respect than you’ve ever deserved. Your faith is a joke. Your god is a joke. He’s so absurd, he’s an embarrassment even to people who don’t believe in him – and he and you still have it all to prove. So far, no proof has been forthcoming, nor is it likely to be; as we all well know – so respect, I’m afraid, is out of the question. The best you can hope for is amused incredulity – and that would be on a good day.

People say ‘well, you can only truly understand faith when you have faith’ – which I take to mean when you’ve suspended your critical faculties and hypnotized yourself into believing a load of fascist nonsense about your eternal soul, then, you’ll understand faith – well, I can certainly believe that.

Faith peddlers like to put themselves beyond question by claiming that their faith ‘transcends reason’ – the very thing that calls it to account – how convenient. Yes, faith transcends reason - the way a criminal transcends the law. The word ‘transcendent’ is very popular with religious hustlers because they never have to explain precisely what they mean by it – other than some vague, superior state of understanding, more profound than ‘mere reason’ – which is crude and simplistic next to the subtleties and profundities of belief without evidence.

If you hear a senior clergyman, and you will, using the word ‘transcendent’ to explain the nonsense he claims to believe, then you know two things: one, he doesn’t know what he’s talking about; and two, he doesn’t want you to know what he’s talking about either.

Faith doesn’t transcend reason at all; faith sidesteps reason – it runs away from reason because reason threatens its cozy bubble of delusion. So faith disqualifies reason the way a Dutch criminal court disqualifies truth and the witnesses – and for much the same reason.

If you’re a believer, your faith allows you to adopt a set of beliefs that make absolutely no sense, knowing that you won’t be measured by whether they make sense, but by the level of piety that you exhibit in believing them. In other words, your willingness to deny reality becomes a measure of your virtue.
No wonder religion is so popular.

But what a price you pay for this ‘virtue’. You’ve been persuaded that believing in the impossible is your only hope… how did that happen?
And that your purpose is to worship something beyond your understanding, defined by and only accessible through, self-appointed intermediaries. Your thoughts, your words and your identity, are no longer solely yours to decide; but are subject to the approval of those who have assumed authority over you – through your faith.
The people who’ve told you that you were born with something wrong with you - c’mon - in a state of ‘sin,’ no less. A condition that can only be cured by complete submission and obedience to them – surprise, surprise – from the moment you’re born ‘til the moment you die.

And if all this doesn’t exactly flatter your ego - and why should it - Don’t worry, we can give it a special name to make you feel better, and persuade you that you’ve still got some dignity – let’s call it “faith”, and let’s deem it to be the highest and most noble and profound of all virtues; and let’s pretend that it comes from within. When we all know, that nothing about your religion is allowed to come from within – because that would give you strength and freedom – the two things your religion wants as far away from you as possible.

Faith is the grip that clergy have over you.
It’s the invisible rope around your neck that pulls you along the road they want you to travel – for their benefit, not yours.
It’s a dead-end word.
It’s a word of bondage.
It’s a word that lets you believe what you’ve been told to believe -without feeling that you’ve been told what to believe, but you have – and you can stop pretending any time you like.
It’s not a virtue - that’s the last thing it is.
It’s an abdication from reality.
It’s a dumb act of self-hypnosis.
It’s a cowardly copout.
It’s gullibility with a halo – and hiding behind it is like pretending to be an invalid.

So, I don’t really understand exactly what it is that I’m supposed to respect.
It seems to me, I’d need to be some kind of moral contortionist to respect something that noxious – something that depends for its existence on a closed-mind – and it is clearly dragging humanity in the wrong direction; giving us false ideas about ourselves, and about the nature of reality.

I feel, if I respected that, I’d be needlessly contributing to the stupidity and ignorance of the human race – and that is one thing I don’t want on my conscience; no offense.
Peace."
-Pat Condell

29 septembrie 2015

Ce este un dispozitiv?



Banalitatea unui lucru (şi, implicit, a unui cuvînt - deci, acolo unde e cazul, şi a unui concept: dar tocmai despre necesitatea şi dificultatea conceptualizării banalului este vorba!) indică, de multe ori, omniprezenţa lui. Este cazul a ceea ce se numeşte dispozitiv, display etc.

Dispozitivul este perceput, cel mai adesea, ca un accesoriu, ca un mic aparat portabil, aproape un gadget (dar nu neapărat), şi este întotdeauna la plural. Ceva mai mult decorativ, deci. Dar inevitabil, absolut necesar, în acelaşi timp. Deoarece tocmai prin intermediul acestor dispozitive ne conectăm, ne legăm, intrăm în contact, în reţea, în cîmp: trăim viaţa contemporană, ne trăim în mod contemporan viaţa. Deci chestiile astea multe, mici şi deştepte (şi în permanentă "upgradare": dacă nu propriu-zis tehnologică, măcar de design - revoluţiile tehnologice sînt mult mai rare decît ne face să credem piaţa) pe care ni le agăţăm de trup trimit întotdeauna la un ansamblu mai vast, la un cîmp: sînt nişte intermediari, nişte chei. Nişte chei care ne deschid accesul, în ambele sensuri: intrăm şi se intră în noi. Astă e preţul: simetria. O falsă simetrie, totuşi, sau o simetrie de primă instanţă, de prim prag, de captatio (căci tocmai de captare, deloc retorică, este vorba), deoarece din această aparentă şi imediată simetrie se hrănesc marile simetrii, economice, de putere etc.

Iată, în cele ce urmează, o rapidă fişă (filosofică) a dispozitivului, din perspectiva, care se va dovedi utilă abia ulterior, a arhitecturii. Căci ce nu este, azi, arhitectură, cel puţin ca metaforă a unei nostalgii compulsive a construcţiei? Şi, pe de altă parte, în sens invers, ce devine, în aceste condiţii de "metaforizare" epistemică, arhitectura? Oare nu tot ce a fost dintotdeauna: o tehnologie, un dispozitiv de ansamblu, parte, la rîndul lui, dintr-un dispozitiv (întotdeauna) mai vast? Dar ce este, totuşi, un dispozitiv? În calea acestei "fugi" real-metaforice spre infinit, o încercare de "oprire" conceptuală. Freeze!

În cărţulia cu exact acest titlu, Ce este un dispozitiv? (Che cos'è un dispositivo?, Nottetempo, 2006; Qu'est-ce qu'un dispositif?, tr. fr. Martin Rueff, Paris, Payot & Rivages, 2007.) Giorgio Agamben propune următoarea analiză-definiţie, în trepte:

"Este clar că termenul ?de dispozitiv?, atît în modul lui comun de utilizare, cît şi în cel propus de către Foucault, pare a trimite la un ansamblu de practici şi de mecanisme (în egală măsură discursive şi nondiscursive, juridice, tehnice şi militare) al căror obiectiv este să facă faţă unei urgenţe pentru a obţine un efect mai mult sau mai puţin imediat" (tr. fr. pp. 20-21; s.m., B.G.); - "Propun, pur şi simplu, o împărţire generală masivă a fiinţei în două mari ansambluri sau clase: de o parte, fiinţele vii (sau substanţele), de cealaltă parte, dispozitivele în care acestea sînt neîncetat prinse. Pe de o parte deci - pentru a prelua terminologia teologilor -, ontologia creaturilor, de cealaltă, oikonomia dispozitivelor care încearcă să le guverneze şi să le călăuzească spre bine" (id., p. 30); - "Acordînd o generalitate încă şi mai mare clasei deja foarte largi a dispozitivelor lui Foucault, numesc dispozitiv tot ceea ce, într-un fel sau altul, are capacitatea de a capta, captura, orienta, determina, intercepta, modela, de a controla şi de a asigura gesturile, conduitele, opiniile şi discursurile fiinţelor vii" (id., pp. 30-31; s.m.); - "Există deci două clase: fiinţele vii (sau substanţele) şi dispozitivele. Între ele, ca nişte terţi, subiecţii. Numesc subiect ceea ce rezultă din relaţia şi, ca să spunem aşa, din strînsoarea corp la corp dintre fiinţele vii şi dispozitive. ?...? un acelaşi individ, o aceeaşi substanţă pot fi prinse în mai multe procese de subiectivare ?...? Dezvoltării infinite a dispozitivelor, în epoca noastră, îi corespunde o dezvoltare infinită a proceselor de subiectivare" (id., pp. 32-33; s.m.).

Reţinem mai multe puncte nodale: caracterul compozit, transversal, deci extensiv, al dispozitivelor; rolul lor - intervenţia în situaţii de urgenţă; subiectivarea ca miză.

Facem un salt înapoi în timp, în 1988, pînă la un text mult mai scurt, dar intitulat la fel (dar pe care Agamben, deşi nu putea să nu-l cunoască, nu-l citează), "Ce este un dispozitiv?", consacrat mult mai "aplicat" lui Michel Foucault, scris de Gilles Deleuze ("Qu'est-ce qu'un dispositif?", in (colectiv), Michel Foucault philosophe. Rencontre internationale, Paris, 9, 10, 11 janvier 1988, Paris, Le Seuil, 1989, pp. 185-195; republicat in Gilles Deleuze, Deux régimes de fous. Textes et entretiens 1975-1995, ed. David Lapoujade, Paris, Minuit, 2003, pp. 316-325). Analiza este, în mare aceeaşi, dar ne va prilejui cîteva clarificări "strategice" decisive.

Şi pentru Deleuze, la fel ca, mai tîrziu, pentru Agamben, un dispozitiv (în viziunea inaugurală, fondatoare, desigur, a lui Foucault) este un "ghem", un "ansamblu multiliniar", dispozitivele fiind nişte "machines à faire voir et à faire parler", nişte "maşini de vizibilitate şi de discursivitate": "Fiecare dispozitiv are propriul său regim de lumină, modul său propriu în care lumina cade, se estompează şi se propagă, distribuind vizibilul şi invizibilul, făcînd să se nască sau să dispară obiectul care nu există fără ea". Şi, aici, Deleuze numeşte în mod explicit, ca dispozitiv-şef, dacă putem spune astfel, arhitectura.

Orice dispozitiv, în viziunea foucaldian-deleuziană, se caracterizează prin mai multe tipuri de linii. Pe primele două le-am amintit deja: 1o "curbe de vizibilitate" şi 2o "curbe de enunţare". "Miezul" strategic, politic îl constituie însă abia relaţia dintre tipurile 3o şi 4o, dintre "liniile de forţă", altfel spus puterea, ca "a treia dimensiune a spaţiului, interioară dispozitivului şi variabilă odată cu dispozitivele", şi "liniile de subiectivare".

O linie de subiectivare apare "atunci cînd forţa, în loc să intre într-un raport liniar cu altă forţă, se întoarce asupra ei înseşi, se exercită asupra ei înseşi, se afectează pe ea însăşi": "dimensiune a Sinelui". "O linia de subiectivare este un proces, o producţie de subiectivitate în interiorul unui dispozitiv: un proces care trebuie să se producă, să apară, în măsura în care dispozitivul îl lasă sau îl face posibil": "linie de fugă". Este vorba de un "proces de individuare care are în vedere grupuri sau persoane, prin sustragerea lor din raporturile de forţă instituite şi din cunoaşterile constituite: un fel de plusvaloare. Nu este însă sigur că orice dispozitiv are aşa ceva", avertizează, final, Deleuze. Vom vedea însă că tocmai pentru recuperarea proceselor "fugitive" de subiectivare sînt "dispuse" dispozitivele strict contemporane, în frunte cu cele tehnologic-arhitecturale.

În sfîrşit, pentru Bruno Latour (Re-assembling the Social. An Introduction to Actor-Network Theory, Oxford, Oxford University Press, 2005; Changer de société, refaire de la sociologie, tr. fr. (revizuită de autor) Nicolas Guilhot, Paris, La Découverte, 2006.), "orice lucru (s. a.) care vine să modifice o situaţie dată introducînd o diferenţă devine un actor". Altfel spus, arhitectura ar trebui luată în calcul, analizată ca actor, mai exact ca "actant non-uman", şi aceasta deoarece, dacă "puterea e inegal împărţită", trebuie să ne întrebăm "prin ce mijloace neaşteptate a devenit dominaţia atît de eficientă, cu ajutorul căror vehicule continuă ea să se transporte". În viziunea, din nou, intens, pozitiv foucaldiană, a lui Latour, socialul e instabil, flotant, fluid, volatil: puterea circulă, se constituie, se distruge şi se reconstituie. Stabilizarea, eternizarea, "reproducerea" inegalităţilor şi a asimetriilor nu sînt, ci devin sociale graţie intervenţiei unor obiecte, a unor "actanţi non-umani".

Lume-dispozitiv de urgenţă la care arhitectura participă nu doar ca matrice şi ca metaforă, ci şi ca dispozitiv concret. Trebuie să devenim conştienţi de "colectivele", de "asocierile" de actanţi umani şi non-umani care constituie propriu-zis socialul. Arhitectura-dispozitiv, arhitectura de dispozitiv poate fi interpretată ca un stabilizator de putere, ca un creator de socialitate, ca un cîmp de subiectivare.

Amplasamentele urbane, mediul urban devine tot mai mult, în mod tot mai declarat, mai evident, un dispozitiv. Există o tot mai clară, mai neascunsă devenire-dispozitiv a mediului urban (căci despre "oraş", propriu-zis, nu mai poate fi vorba). O devenire-dispozitiv care este, de fapt, o devenire-media a mediului.

Nu, oare, şi a omului: omul, mediu al normelor umanului? Omul, mediu al sintetizării, al "avatarizării" omului, deci al salvării lui (faustice, evident)?

SURSA: 

27 septembrie 2015

Cum ne vedem zeii și cum ne văd ei pe noi.



   Relația omului cu divinitatea a fost mereu un motiv de dispută atât pentru om și divinitatea sa, cât și pentru oameni între ei.
Până într-o zi când apăru Jung și zise niște minuni despre subconștientul colectiv, imagini arhetipale și imago Dei. De atunci disputele se poartă pe alte planuri.
Cartea lui Edward F. Edinger, Ego și Arhetip. Individuarea și funcția religioasă a spiritului (Editura Nemira), analizează tocmai relația omului cu imago Dei, acea imagine interioară a divinității (totuși, nu același lucru cu zâna cretinei din Fifty Shades of Grey) și modul în care aceasta se construiește atât în conștiința personală, cât și în conștiința colectivă, prin prezența religiilor.
În acest sens, autorul ia ca reper principal religiile mozaică și creștină pentru că sunt cele mai larg răspândite și, vrem nu vrem, au creat mare parte din imaginarul colectiv în care ne scăldăm de câteva mii de ani.
Deși inițial m-a deranjat limitarea la aceste două religii ca exponente (relativ) universale, adevărul e că restul religiilor sunt mai izolate și o raportare la ele ar fi accesibilă unui număr restrâns de oameni. Ca să nu mai zic că inclusiv domnul Jung și-a construit teoriile pornind de la imaginarul creștin.
Acestora le adaugă însă Edinger și aspecte din mitologia greco-romană, care au supraviețuit și s-au transmis, în formă mai mult sau mai puțin mascată, în lumea creștină.

Subiectul cărții lui Edward Edinger este despre cum se construiește imaginea divinității și cum individul își definește relația cu aceasta, atât din punct de vedere al relației individului cu Sine, dar și din punct de vedere al relației individului cu ceilalți și imaginarul colectiv.
Inițial m-am amăgit crezând că este o căutare a lui Dumnezeu sau o definire a acestuia drept Sinele nostru (aceasta din urmă chiar m-a furat mult timp, iar pe mulți încă îi mai fură în cărțile lui Allan Watts), dar de fapt este o discuție despre noi în raport cu imago Dei care există parțial apriori, parțial construită colectiv.
De multe ori m-am întrebat și m-am analizat pe mine, citind această carte, de prea puține ori l-am analizat pe Dumnezeu. Astfel, dacă aș căuta o definire simplistă a cărții, ar fi că este o căutare și definire a Sinelui, a individului, pornind de la imaginile arhetipale care-l însoțesc și pe care și le însușește. Cum spune și titlul, cartea vorbește despre funcția religioasă a psihicului și rolul acesteia în procesul de individuare.
Volumul de față urmărește întreaga evoluție a individului și momentele în care acesta relaționează cu imaginile arhetipale pentru a se defini sau redefini.
Alcătuită din trei părți, din capitole și subcapitole structurate elementar, Ego și Arhetip urmărește călătoria omului în procesul de construire a unui ego din mai multe puncte de vedere, fie pornind de la etapele psihologice de dezvoltare a omului din copilărie până la maturitate, fie pornind de la nevoile acestuia și căutarea soluțiilor.
Cum spuneam și mai sus, am savurat cartea mai mult punându-mi întrebări despre mine, gândindu-mă la acte și gesturi ale mele, revizitând mitologia greco-romană și imaginarul iudeo-creștin și analizând întregul pachet pe care l-au format. Nu pot să spun că m-a schimbat în vreun fel, dar mi-a dat prilejul să analizez și să mă raportez la mine, cum altfel nici n-aș fi făcut-o. Deși aparent este greu de urmărit și propune cunoștințe la care nu toți avem acces, aceasta este doar o iluzie, pentru că odată intrat în ritmul scriiturii și al expunerii autorului, ești captivat de-a dreptul.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc că Ego și Arhetip a inaugurat colecția „Philemon” a editurii Nemira, care propune o nouă abordare a psihologiei, în spirit interdisciplinar și intercultural, inspirată de percepția lui Carl Jung asupra domeniului.
Personal, consider necesară această abordare pentru că majoritatea cărților de psihologie sunt de-a dreptul imposibile, cel puțin pentru cei din afara domeniului.
Odată cu volumul discutat mai sus, mi-am dat seama că psihologia este un domeniu eminamente uman, plin de legături, sinapse și construcții simbolice, și nu un domeniu plin de etichete și grăbit să categorisească fiecare individ în căsuțe și variabile.

SURSA:

26 august 2015

Din bucuriile religiilor.



 A trecut multa vreme de cand n'am mai facut o mica bascalie de credintele irationale ale semenilor mei, ocazie cu care m'am aprins de dorul de'a o pune de una noua. 
  Deja mi'am obisnuit cititorii ca periodic sa mai luam impreuna in balon ineptiile care constituie realitatea celor din jur, eu din pozitia pamfletarului, iar voi din a cititorilor extaziati ca nu sunteti tinta ironiilor, stiind ca cea mai buna comedie este atunci cand razi de altii, iar baza este realitatea.
Religiile, dupa cum stiti, au innobilat intotdeauna omul, tinandu'l departe de viciul ganditului, coaguland in jurul unor idei fixe mase intregi, care s'au impartasit cu lacomie din placerea necugetarii.

Haideti sa introducem discipline noi in termenul de religie: sportul. Si sa facem, un clasament pe criterii de performanta principalelor categorii de necugetatori, sau ma rog, al aspirantilor. 

Locul 5: Astrologia.
Dada! - binecunoscuta deja astrologie, prezenta la fiecare pagina 5 a tabloidelor, mai jos de rubrica Meteo, prezentata de un meteorolog cu sani mari si goi. Are fanaticii ei!
Astrologii au reusit sa dezamorseze tentativa anticilor de a cunoaste Universul, personificand constelatiile, dribland orice tine de cauzal, impingandu'si performerii avand ochii impaienjeniti din cauza vastei lor ignorante in cea mai vesela iluzie.

Locul 4: Budismul. 
 Are discursul simplu, lesne de inteles: practicantii sunt  senini, au descoperit deja sensul vietii. Fericirea.
Asta'i destul de clar. Nu stim insa ce'i aia.
Nu instiga  la prea multa gandire, iar la nevoie te poti chiar lasa de gandit. Ajunge sa te uiti la Buddha, cel cu burdihanul cu 3 colaci, care, zic ei, a ajuns sa manance un bob de mei pe zi.  Daca aveau logica, il puneau la o cura severa de slabire, intrucat bobul de mei consumat in exces, conduce la supraponderabilitate.
Cel mai bine ar fi totusi sa va lasati pe seama unui guru, in cazul in care zilele petrecute rationand pe Pamant credeti ca vi s'au apropiat de sfarsit. Unul dintre ei, Bhagwan, a ajuns nemuritor pt o cugetare adanca: " Realitatea este o stare a lipsei de reflectie ". Genial.
Un altul, Osho, pe cand nu avea inca SIDA, organiza orgii tantrice in care elevele lui ii ofereau clipe de neuitat. A ramas legendar si pt colectia de Rolls Royce'uri in care calatorea ca sa'si incante audienta cu modestia lui.

Locul 3. Islamul.
 Are 2 avantaje: e simplu si totalitar. Simplu pt ca nu e o culegere haotica de texte precum biblia, e dictat de insusi Arhanghelul Gabriel!, nu exista contradictii majore.
Din lista de 3 dumnezei pica doi, ramane Allah.
Nu'i complicat. Si un prost il poate intelege.
Ii lipseste capacitatea de critica sau autocritica, ceea ce'l face totalitar.
Are o exceptionala capacitate de a mobiliza masele, promitand entuziastilor 77 de vesnice virgine. Nu am aflat inca daca ele se acorda castigatorului, sau sunt impartite intre participanti.

Locul 2. Iudaismul.
Daca primele doua par usurele, gandite de niste diletanti, iata ca iudaismul  vine cu ceva serios si le depaseste. Si inca de departe!
Practicantii iudaismului, au primit printre tunete si fulgere un set de valori , direct de la Dumnezeu! - atent selectionate intr'o carte, Tora, care este recitata pana in ziua de azi, intr'un cor de mormaieli, de o gasca de virtuozi ai gandirii, care se balanganesc in fata unui zid. 
Acesta cuprinde 613 porunci si interdictii, unele accesibile judecatii de om normal,  multe nu.
Enunta niste adevaruri Universale, precum ziua Shabbatului, care isi pierde valabilitatea imediat ce parasesti spatiul aerian al Terrei, si cu greu mai gasesti o planeta in care sa poti implementa extraordinara lege Universala.
Reglementeaza chiar si dieta, intr'un stralucit mod, protejand prin asta fauna de actiunea nociva a Omului. In special animalele care au avut norocul sa se nasca cu copite. Nici o aluzie la necugetatoare.
Iudaismul a reusit performanta, prin multe convulsii, de a construi un edificiu somptuos de prostie precum lenea de a gandi, pe care a imbinat'o cu traditiile si fundamentalismul, eliberand mintile evreilor de impovaratoarea gandire.

Locul 1.
And the winner is.....Crestinismul!
Asta, a dat la o parte traditiile imbecile iudaice, in care nu mai stiai cand trebuie si cand nu trebuie sa'ti omori aproapele pe care'l iubesti ca pe tine insuti. Nu trebuie decat sa crezi niste absurditati colosale si totul iti este iertat.
Crestinismul este parca croit pt necugetatorii in devenire.
Am vazut ultrasi care sunt convinsi ca textele lor ( adunate nu stiu dupa ce interese ), se verifica la litera, in timp ce nici macar nu si le cunosc, si mai sunt si mizerabil traduse.
Merg la biserici ca oile la pasune si isi asculta cu evlavie popii, care'i tund de bani si demnitati, in timp ce orizontul lor spiritual se intinde pana in varful nasului. Sunt convinsi ca dumnezeul lor le'a dat minte, dar pe care sa o foloseasca cu economie.
In fond, biblia, cartea lor, le tine loc de ratiune iar popii lor locul de constiinta.
Asa ca, va sfatuiesc sa va feriti de dumnezeul lui Avraam Isaac si Pavel. Va va pune neuronii pe foc.

Mare bucurie in religiile astea.
Avantajul lor este ca provoaca riduri de expresie.



10 iulie 2015

Trezirea Constiintei Umane