25 martie 2014

Vocea Interioara.

Paralelismul cu o pelicula. 

Am revazut un film, poate chiar pana la infinit, "Legendele Toamnei" care incepe cu povestitorul ce cuvanteaza: "Unii oameni isi aud vocea interioara cu mare claritate si traiesc condusi de ea. Unii innebunesc (supusi de ea), iar altii intra in legenda (daca stiu s-o domine)!".

Inca de aici, la inceputul filmului imi dau seama ca omul modern, desi are la discretie o multitudine de mijloace de comunicare totusi nu poate, ori nu mai stie cum sa comunice profund. Dupa cum spune este clar ca va fi vorba de un om legendar ce s-a condus de izvorul lui interior in toata viata sa cuprinsa de film. L-a ajutat putin mediul in care a crescut, deoarece cu adevarat in vacarmul unui oras cam greu este sa-ti auzi vocea interioara, daca nu chiar imposibil!
La capitolul comunicarea lucrurilor esentiale prea este praf si pulbere, omul modern incercand sa-si compenseze aceasta nestiinta prin multe lucruri minore, spuse marunt, dar cam mult si prost cam da, mult prost si fara rost! Poate ca omul este 'nevoit' sa adopte masti si chiar a invatat de mic aceasta, ca si se pare in asa zisa 'civilizatie' multe ne indeamna.
Ne indeamna in primul rand la o anumita conduita de respect formal, prin care de multe ori uitam chiar sa respectam, dar incercam deseori acest comportament datorita situatiei de a ne 'lovi' de oameni in anumite spatii restranse de cele mai multe ori cu necunoscuti. In acest cotidian, de aceea uitam chiar sa ne vedem pe noi, respectul fata de persoana proprie intre atatea si atatea 'loviri' umane cu 'semeni' pe care cateodata nu-i dorim langa noi, asa dupa cum ar fi in mijloacele de transport,  unde se mai intampla si lucruri stranii, prin reprobarea lor. Respectul fata de noi si fata de persoana proprie, anume ceea ce ii datoram ei in mod imperios necesar trebuie sa avem in vedere in mod altruist! Caci, aceasta sa fie situatia omului modern, intr-o viata aglomerata in care spatiul personal se limiteaza dramatic pana la zona intima?
Iata un subiect viabil chiar si pentru timpul liber, deoarece sufletul nu are vacanta decat atunci cand are imagini si ganduri frumoase in el, abia atunci sufletul se odihneste cu un somn pur!
In acest sens, propun un film ce impresioneaza prin vastitatea zonei intime si a grandorii ei interiorizate personajelor din film, datorat in mare parte zonei in care traiesc, dar in mod expres a gandirii intemeietorului acestui camin si a  'timbrului' familiei respective datorat "capului familiei, de a fi si exista intr-o locatie mirifica. Cei care l-au vazut sper sa le dau de gandit prin prisma acestor lucruri, iar celorlalti le recomand cu placere un film cu adevarat de legenda, pe care-l revad cu placere ca pe un film aproape caracteristic (cam din anul '97 cand a rulat prin cinematografe), deoarece este cu adevarat impresionant, descoperind mereu cate ceva nou.
Nu ma pricep la detalii 'tehnice' prea mult, insa il povestesc putin, desigur tot prin prisma mea. Inceputul peliculei de fapt, vrand sa arat ce este de vis in carul ei, desi dramatic fiind, nu-l recomand vizionarea la ore tarzii!
Familia
Este vorba despre o familie nucleara si despre un colonel - capul familiei - care a vazut destule la viata lui si a dorit sa se retraga undeva departe de toate ororile umane. Dorea liniste desavarsita dupa experientele de viata tragice (desi acestea oricum nu se vor termina prin aceasta alegere!) si o educatie aleasa si mai ales oferita in tihna pentru odraslele lui, chiar daca pe alocuri drastica. Avea trei fii, dintre care cel mijlociu se 'delecta' de mic cu activitati noncoformiste, vanatul si chipurile ceva care imi pare destul de discutabil - eliberarea spiritului din animalul vanat!
Odata a trezit un urs care dormea, ca sa se 'joace' cu el, atat de nebun putea fi! Colonelul il stima cumva, dar spunea ca-i "prostut". Tot se centreaza pe el ca prim personaj al filmului, insa eu cred totusi altceva. Sotia lui nu a rezistat mult in pustie, adica in acea locatie (de vis chiar), iar povestitorul - un indian - spunea ca ei (colonelul cu sotia lui) au indragit mai mult ideea de a fi impreuna de la inceput si nu cea de a fi concret o familie, iubiti, parinti, familie etc.  Fapt pentru care, desi a acceptat de la inceput propunerea sotului, ea se plictisea acolo si spunea ca ii este frica de ursi - un lait-motiv pentru care a parasit domiciliul. Plecand aceasta, parintii au tinut legatura prin scrisori, acest mijloc de comunicare inpamantenit de persi facea ca sa existe totusi o unda de comunicare, deci ei nu erau tocmai "separati". Plecand si fiul cel mic la scoala universitara, preia si el acest obicei de a-i scrie mamei, posibil ca era mai apropiat de ea, fiind cel mai rasfatat.
Prin ea si scrisorile ei, colonelul a aflat ca acesta se intoarce cu o logodnica.


Logodnica

De cum a ajuns cel mic in zona cu asa-zisa viitoare sotie, chiar si ceilalti doi baieti au schimbat rand pe rand comportamente, iar tatal ii scria sotiei sale ca "este ciudat ca sa avem in casa din nou o femeie educata", evocandu-i cu siguranta amintirile! Cel mare se inrosea in prezenta ei (ceea ce tatal l-a mustrat, spunandu-i direct ca ea este a fratelui lui, dar l-a care se referea oare? Aici e suspansul!). Cel mijlociu, salbaticul, a devenit mai bland ca o pisica cand toarce, ramanand mut in fata ei cand trebuiau sa faca cunostinta, deci de prima data cand a vazut-o! Un fragment tare hazliu, hm!... :)
Ea atunci, intreband in gluma daca si "acesta vorbeste engleza?" (mai devreme fusese vorba de indianul - povestitorul - foarte apropiat familiei ce nu vorbea limba engleza, insa intelegea tot! Tatal stia limba familiei acestuia pe care a incercat s-o salveze de la repetate ordonari ale guvernului american de a-i deporta - astfel si-au gasit prieteni fideli). Culmea, in prezenta logodnicei, comportamentul tuturor fratilor era ca unor fete mari care se fastaceau, posibil si datorita mediului in care traiau, respectiv a cresterii si educatiei ce au avut-o intr-un mediu unde contactele interumane erau restranse deoarece, asa cum am mentionat, totul este legat de imesitatea mediului si de vastitatea orizontului intim, a zonei personal-intime largi practic, fapt ce face sa confere o mare libertate de desfasurare a spatiului liber-intim.  Intocmai ca, datorita acestui fapt, spatiul intim parca ca se mai 'restrangea' baietilor in prezenta fetei, a logodnicei celui mic.
Acesta, care de fapt, nici nu-si dadea seama de reactiile fratilor, spunea lui Tristan (cel mijlociu) ca ea are ceva pasional, pentru ca si este cultivata, are anumite idei care lui ii plac, dar parca tot "este cumva salbatica".... T. l-a intrebat atunci direct daca cumva are vreo nedumerire de 'abilitatile'/posibilitatile lui?


Fericirea?


Aha da, l-a prins ca ii era jena, era si virgin, insa avea acea 'tinere la distanta' ce vine din pudoare, o tinere a distantei rezultata dintr-un neintrerupt sir de indoieli vizavi de persoana proprie, de cealalta persoana, dar mai mult din capacitatea sau lipsa-i de a iubi. Era si rasfatat, fiind cel mai mic, situatie pe care cam rar i s-a impus s-o depaseasca inca de mic - mai tarziu s-a intamplat printr-o decizie/optiune nebuneasca, dar fatala! Au vazut cam toti ceea ce i-a spus cel mic lui Tristan, deoarece ea se simtea mai bine ca nicaieri, mai salbateca, intuitiva, bucuroasa, instinctiva, fericita ca niciunde, parca acele locuri au fost pentru ea 'caminul predestinat', calarea de parca a calarit tot timpul, alerga campurile, zambea numai la vederea privelistelilor, dar la sigur ca intuitia feminina nu s-a dezmintit nici de aceasta data!
Urmarea - destin tragic - pe Tristan (brad Pitt), cum dis-de-dimineata incerca sa imblanzeasca un cal, admirand pe furis cum calul de il trantea jos in mocirla, el insa tot se urca pe cal si continua. Dupa cateva ore a reusit, pana la pranz a reusit, iar cel mare ros ca o papura (in prezenta ei) l-a observat totusi pe T., ce venea pe calul salbatic: "oho!", i-a spus; iar el: "iar, voi sunteti ca niste cornete de inghetata!" (se referea la acea moda in alb ce se poarta inca la jucat de tenis). Ea ii bate pe cei doi frati la acest joc, Tristan insa doar admira, insa abia se odihnea! Cred ca ea - logodnica este de fapt personajul principal, cumva informal, fata de T. cel formal si central al filmului de altfel, insa daca aceasta nu era, daca nu se invarteau atatea in jurul ei, respectiv a iubirii nestavilite din ea, nimic n-ar fi fost. Poate ca asa facea si salbaticia din el, care de fapt isi dadea seama ca are pe cineva asemenea in fata lui!
Pentru mine este un film coplesitor, despre viata, dragoste, onoare, libertate care jongleaza de fapt in fata puterii rezultate din libertate, respectiv a puterii vocii interioare, a coplesirii personajului principal in fata ei. Insa, pe de alta parte este atractia fata de libertate, de dragostea libertatii si atractiei fata de insusi iubire, ce primeaza putin in punerea lor in balanta si in a fi intre aceste jonglari - tot timpul se pare c-o alege pe aceea a vocii interioare, respectiv libertatea. Din pacate, de aceasta data ascultarea "vocii" are o victima ce nu se poate avanta intrat in libertate ca el, pentru simplul fapt ca pe ea o "chema" alt gen de dragoste. Desi, insasi imperfectiunea persoanei proprii face sa nu poata pretinde o asemenea dragoste, asta-i mai spunea vocea interioara - oare sa fie acesta un motiv de daruire in dragoste ori cumva o respinge? Totul se complica mai ales cand intervin tabu-uri nestramutate in fata rasei umane de dintotdeauna - tabu-ul de incest - respectiv de cuplaj si plasarea (mai departe, as spune) vaduvei fratelui. Cumva un mit, povestit si dezbatut de cartile sfinte ale omenirii - mitul vaduvei -  analizat fin in vederea trasarii acelei fine linii de demarcatie pentru evitarea tabu-ului de incest, care de altfel a pus baza dezvoltarii rasei umane in conditiile onoarei ei, cu riscul de a fi damnata rasa ce-l incalca!
Si totusi, care dintre cei trei frati - a unuia ce a incercat, insa nu a apucat sa-si duca la final planul, acelui de-al doilea care a dominat-o si innobilat-o la propriu prin iubire si daruire (desi, s-a simtit imperfect pentru ea), ori a fost a celui de-al treilea si cel mai mare dintre ei care de fapt s-a si casatorit cu ea - a careia dintre ei credeti ca "logodnica" i-a fost cu adevarat sotie? Iar de la Dumnezeu consfintire/ menire ea pentru cine dintre ei o fi primit-o? Oare intr-adevar acela care s-a casatorit cu ea in fata institutiilor umane, chiar daca ar fi mai mult sau mai putin reprezentata de Dumnezeu? Cu adevarat, doar reprezentata cateodata!
Desigur, filmul reprezinta o incununare de succes a tuturor greilor actori ce-l joaca, a scenariului si regiei... este un film grandios!!



17 martie 2014

Despre politica!

Sarmanii oameni....

Astia chiar cred ca legaturile dintre ei sunt iubirea! Hahaha! Ce fraieri!
Cineva cu siguranta ii prosteste de nu vad realitatea. Cineva ii otraveste cu o minciuna.
Traim pe planeta asta decand cu civilizatiunea asta a noastra, adica de cam 5000 de ani, dupa unii. Dupa altii de 10.000 de ani, iar dupa altii de si mai mult...de cam cand eram euglene.

Anyway, punctul nostru de plecare pare sa fie insasi civilizatia, adica de 5000 de ani.
Tot cam de'atunci, de tare ce ne iubim, ne scoatem ochii pe unde ne prindem. Ne taiem capete, maini si picioare. Ne tragem in teapa, ne fierbem in ulei incins. Ne infometam. Ne exterminam.


Suntem creativi!

Realitatea este ca pe lumea asta liantul dintre oameni e POLITICA.
Adica acel compromis convenabil tuturor, plin de tact si jmecherie, un joc misto in care fiecare se preface ca'l iubeste pe celalalt, pana nu'i calcat pe coada. 

Pt ca daca Doamne fereste se intampla asta, din frumosul om rasare un ditamai animalul salbatic de ti'e mai mare groaza de el.
Politica are si granite! O arhitectura intreaga. Politica e politicoasa. Ranjeste frumos, e amabila, duplicitara si curva. E pioasa!
Se preface, e superficiala, nepasatoare, schimba sensul cuvintelor, dezbracandu'le de suflet.

E ipocrita, perfida si lipsita de curaj. 
E moartea insasi, mascata in viata!

E necesara insa.


Pt ca in lipsa iubirii, e singura care retine  gasca asta de idioti sa nu'si dea in cap. Pentru moment macar!...
Politica e armistitiu, nu pace.

Daca ma intrebati...politica e politica, religia e politica, comertul e politica, capitalismul e politica, ...totul e politica aici!


Si'al naibii ce pute!....

13 martie 2014

A doua venire a lui Hristos!



Cica in lumea crestina se vehiculeaza un zvon, care a devenit pe alocuri folclor, prin alte locuri speranta iar prin altele...psihoza.
Se spune ca Isus, inainte de'a se fi inaltat la cer, a promis ca se va reintoarce. N'a spus niciodata cand, ci mai degraba a preferat sa ne tina constiintele treze, spunandu'ne ca nici El nu stie cand .

" Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. "


De atunci, omenirea s'a tot scremut sa socoteasca, in ciuda spuselor Lui, data reintoarcerii, de parca treaba lor era aia, nu sa fie...treji!
Si pt ca n'am fost treji, nici n'am priceput mai nimic din esenta mesajului.

Pt cei cu creierul la relativ purtator, caci nu'i asa, blogul acesta se adreseaza lor, le spun un secret: omul este creator de realitate.  Glumesc. Stiati deja cu totii...

Adica, tot ce'i trece prin cap la un moment dat, poate pune in practica. Iar odata pusa in practica este realizata si marea lui idee.
Stiti prea bine ca militez din toti rarunchii pt ca omul sa constientizeze ca habar n'am cine, si nici nu mai conteaza, for God sake, l'a pus sa locuiasca pe planeta asta.
Planeta care, privita asa cum era inainte ca omului sa'i vina vreo idee pe care s'o puna in practica, a aratat relativ bine.
Problema a aparut atunci cand omului au inceput sa'i treaca idei prin capsorul lui ala sec. Idei care odata puse in practica, au demonstrat ca este in general dobitoc.
Ideile lui, de la inceputul civilizatiei incoace s'au dovedit a fi paguboase si pe alocuri chiar imbecile.
Adica, de la libertatea absoluta, a reusit sa'si traga singur suturi in oua, devenind ...infertil si sa se inrobeasca singur, ba chiar sa'si faca casa praf, planeta aratand ca o groapa de gunoi, in fond dupa chipul si asemanarea...omului si a minunatelor lui idei!

De'a lungul timpului, au fost nenumarate personaje, unele mai pitoresti decat altele, unele mai inteligente decat altele, mai iubitoare decat altele, care au incercat sa'i spuna omului ca in creierul lui atrofiat de prostie ar putea avea loc chestii misto, scantei inteligente, iubitoare si creative.
Si ca lumea lui de rahat, de la micro la macro, cu ideile corecte, ar putea arata mai degraba a rai decat a iad.

Asta pe foarte scurt, fara sa mai intram in detalii sforaitoare. Sunt convins ca le stiti.

Omul, tocmai pt ca este imbecil, a inteles exact pe dos: sa socoteasca cand va reveni Isus, creind o megapsihoza in mai toate religiile pe care a reusit sa le inventeze intru vesnica lui indobitocire.
Si cum  mesajul lui Isus era sa fie inteligenti si sa se iubeasca, si ca sa aiba credinta, care credinta fara fapte e moarta, adica pe scurt tot ceea ce v'am spus pana acum, n'a inteles ca trasaturile divine ale lui Isus, odata copiate, implementate in creierul prostului, si puse in practica, pot crea o altfel de lume decat si'a creat fiind prost.

De asta, in loc sa fie destept cum a fost chemat sa fie, grabind astfel implinirea tuturor profetiilor, adica a omului sanatos la cap, care constient fiind isi creeaza o realitate sanatoasa, prefera in continuare sa'si bage capul in nisip, sa nu gandeasca cu el, preferand sa'i astepte pe  Superman, Chuck Norris, Van Damme sau Isus Hristos sa'l salveze, neintelegand ca de prostie nu te salveaza nimeni, mai ales daca tu alegi sa ramai asa.

In concluzie, acelasi om al nostru, decat sa inteleaga care'i treaba cu arhetipul Hristosului, continua sa fie mare matematician si sa socoteasca cand ii va cadea salvator direct pe moalele capului.

Konietz.








7 martie 2014

Despre Mediocritate


La originea lui, cuvantul mediocritate exprima calitatea a ceva care se afla la mijloc intre poalele unui munte si pisc, asadar nici jos, nici sus. 
Nici alb, nici negru: cenusiu; nici rece nici cald: caldicel. 
De fapt, daca dam cuvintelor bun si rau sensul lor cel mai general si mai abstract, mediocru inseamna nici bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si se afla acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in lume nu toate pot sa fie numai in vale sau numai pe culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele ei. Si atunci e cazul sa ne intrebam de ce calificativul mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ: daca spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau,
mai rau, ca este un om mediocru, il jignesti. In fond ce este atat de rau in a nu fi nici stupid, nici genial, nici ticalos, nici sfant? 
Nu suntem oare asa cei mai multi dintre noi? 
Nu e de gasit alta explicatie decat aceea ca omul mediocru se crede intotdeauna mai mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe locul excelentei, sa se afle sus, in varf. 
Asa putem intelege cum sensul depreciativ al cuvantului s-a nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor cu adevarat buni. Mediocru se spune intotdeauna de sus in jos: ar fi greu sa auzi pe un om prost sau
netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru.
Dar, alaturi de mediocritatea veleitara, adesea agresiva, se afla printre noi si un alt tip de mediocritate, aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada sau sa inteleaga ceva mai presus de firea sa, inchisa in sine si inspaimantata de orice risc. 
Omul mediocru e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati, el isi traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit de nici un avant. Meschine sunt si visele lui. Nu este in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu adevarat las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un ticalos in toata legea. Si, pe de alta parte, se uita uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el si ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o indaratnicie obtuza, drept infailibile. Vede necumpatare, nechibzuinta, necugetare in orice act care trece de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar marile pasiuni si marile pierzanii ii inspaimanta cu niste furtuni. In fata marilor idei, la care de fapt nu are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea incredul si mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand ceva din excelenta lumii ii trezeste totusi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si el cumva, dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel.
De acolo poate sa riste prin procura, asistand la performantele vedetelor, ale atletilor, ale golgheterilor si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun curent, sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si depaseasca bugetul bine socotit, sa nu cumva sa-i intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca ar bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida.
Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, in toate formele ei, este atat de nociva. In chip inerent foarte raspandita, ea se insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e masiva, multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se impuna, ocupa posturi, isi ia aere de onorabilitate, isi aroga drepturi. 
Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si, pe de alta parte, cand cei de o seama, pleava mediocrilor, se asociaza si se darizeaza, cum se intampla de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva a tot ceea ce simt ca ii depaseste. 
 Apoi, prevalandu-se de niste forme prea generale, se statorniceste, sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa niveleze lumea dupa chipul si asemanarea ei, macinand marunt tot ce este mai presus de ea, vanturand prin veacuri un neant cenusiu.

Petru Cretia