12 noiembrie 2014

Programul " Prima...biserica " !




Nu toata lumea are bani pt o Catedrala a Mantuirii Neamului!
Putine neamuri sau tari isi permit luxul asta.
De exemplu, la noi in Romanika,  unde lucrurile merg ca pe roate, se explica investitia de milioane de euroi aruncata pe apa sambetei.
Ce sa se mai faca acolo unde banii sunt de prisos?
Autostrazi unde sa mai construim? Se bat una de alta!  Scoli sunt deja 4700, spitalele sunt peste 424, iar biserici abia 18.300!  Pai se poate dom'ne?
La un popor atat de credincios, sunt mult prea putine. In compensatie, sunt abia 21.000 de unitati de invatamant desfiintate! Iar sarmana Biserica Ortodoxa, daca tot s'a caznit anul asta sa faca lobby pt unele partide politice sau unii candidati, fiind rasplatiti cu atentii grasutze de catre Statul Roman, asta pe langa afacerile'si prospere, care i'ar face invidiosi pana si pe criminalii de pe Wall Street, ma gandesc ca dupa ce termina de construit catedrala aia, vor ramane cu bani pt..inca una!

In cazul acesta, fac urmatoarea propunere: fiecare roman merita o biserica proprie!
Cum nu toti credinciosii vor avea posibilitatea sa viziteze magaoaia aia de neam prost, unde s'ar putea bucura de femurul Sfintei Parascheva, sau sa faca LEGO crestin asamblandu'l pe Sfantul Nectarie, sau alte activitati cu specific ortodox, unii s'ar putea resemna in rugaciune catre mama lui dumnezeu, rugand'o sa'si influenteze plodul sa'i ajute pe romani sa'i faca fiecare in parte cate o casa!
Ma rog, o biserica.

Si cum romanii, au o aplecare catre bunul gust, isi vor construi cate o biserica in miniatura, pe care ar putea'o amplasa te miri unde. Unii, ar putea'o plasa in living. Altii, in dormitor! Iar altii, care de exemplu sufera de constipatie, ar putea'o expune in baie.
Am putea astfel deveni in scurt timp poporul cu cele mai multe biserici!
 Daca exista cineva care nu are bani pt o biserica proprie, sa nu'si faca probleme. Biserica Ortodoxa si'a tras nu demult o banca! Poate sa ia credit in rate. Daca nu'i ajunge viata asta ca sa'si plateasca creditul, n'are de ce sa'si faca griji. BOR e intelegatoare. Vor plati copiii si copiii copiilor.
Totul pt credinta!  Iar credinta merita orice sacrificiu!

........................................................

De fapt, ce vorbesc eu aici?
Deja suntem poporul cu cele mai multe biserici!

Si, paradoxal ( sau nu ),  cel mai idiot.
Dar macar ortodox.

Click'uiti cu incredere!  


9 octombrie 2014

Iubirea.

A năzui la siguranţă în raporturile noastre înseamnă, în mod inevitabil, a trăi în suferinţă şi frică. Această căutare a siguranţei cheamă nesiguranţa.
Am găsit oare vreodată siguranţă în vreuna din relaţiile noastre? Am găsit? Cei mai mulţi oa­meni doresc siguranţă în iubire şi în a fi iubit, însă există oare iubire când fiecare îşi caută propria sa securitate, propriul său drum? Noi nu suntem iubiţi fiindcă nu ştim să iubim.

Ce este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică. "Eu îmi iubesc ţara, îl iubesc pe rege, iubesc o carte, iubesc muntele, iubesc plăcerea, îmi iubesc soţia, iubesc pe Dumnezeu."

Este oare iubirea o idee?
Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip.
Când spunem că iubim pe Dumnezeu, ce vor să însemne vorbele noastre? înseamnă că iubim o proiecţie a propriei noastre imaginaţii, îmbrăcată într-un fel de respectabilitate conformă cu ceea ce credem că este mai nobil şi mai sfânt. A spune "Îl iubesc pe Dumnezeu" este o absurditate. Când îl adorăm pe Dumnezeu, noi ne adorăm pe noi înşine - şi aceasta nu este iubire.

Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni,   ne-am   refugiat   în   abstracţiuni.   Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.  Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? încercând să o definim?
Biserica   o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva - sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire?
Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare  existenţa unei iubiri transcendentale,  în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda,  concu­renţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri,   religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire - divină, sublimă, neprihănită.

Pretutindeni în lume oamenii aşa-zis sfinţi susţin că a privi la o femeie este ceva cu totul greşit; că nu te poţi apropia de Dumnezeu dacă ai raporturi sexuale; procedând în felul acesta ei caută să-şi înăbuşe   dorinţele   care  îi  mistuie.   Dar  negând sexualitatea, ei nu fac decât să-şi astupe privirea, căci neagă întreaga frumuseţe a pământului. Ei şi-au înfometat inima şi mintea,  au devenit nişte fiinţe   uscate,   au   izgonit   frumuseţea,   pentru   ca frumuseţea este întotdeauna asociată femeii.
Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?
Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune altei persoane:”Te iubesc", exclude prin asta iubirea pentru cei­lalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?

Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem.
Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideo­logiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea.  
A crea o separaţie între "ceea ce este" şi "ceea ce ar trebui să fie" constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.
Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire - nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.
Aceasta este o problemă uriaşă, care priveşte întreaga omenire. Au existat mii de moduri de a defini iubirea şi eu însumi sunt prins într-un astfel de tipar, într-o reţea de lucruri care îmi fac plăcere. Prin urmare, pentru a înţelege limpede problema iubirii, n-ar trebui să încep prin a mă elibera de înclinaţiile şi de prejudecăţile mele? Ilată-mă într-o stare de confuzie, sfâşiat de propriile mele dorinţe, încât îmi spun: "Mai întâi scapă de această confuzie; atunci vei descoperi, poate, ce este iubirea prin intermediul a ceea ce nu este iubire."

Guvernul ne spune să mergem să ucidem pentru ţară. Să fie aceasta iubire? Religia ne cere să renunţăm la sexualitate din iubire pentru Dumnezeu. Să fie aceasta iubire? Să fie iubirea dorinţă?... Nu spuneţi nu! Pentru cei mai mulţi oameni iubirea înseamnă dorinţă: este dorinţa şi plăcerea sa, plăcerea care izvorăşte din simţuri, din ataşament sexual, din starea de deplină satisfacţie.
Eu nu sunt împotriva practicilor sexuale, dar luaţi seama la implicaţiile lor: ele vă dau pentru moment senzaţia unui abandon total şi, când vă întoarceţi din nou în dezordinea obişnuită, doriţi să se repete această stare în care nu există nici necazuri, nici probleme, nici "eu".
Pretindeţi că vă iubiţi soţia. Această iubire cuprinde plăcerea sexuală, plăcerea de a avea pe cineva acasă care să îngrijească de copii, care să gătească. Aveţi nevoie de această femeie care v-a dat trupul ei, emoţiile ei, încurajarea ei, un anumit sentiment de siguranţă şi de bunăstare. Apoi, deo­dată, ea se îndepărtează de voi, se plictiseşte sau vă părăseşte pentru un altul şi întregul echilibru emotiv vă este distrus. Această situaţie nefericită vă tulbură adânc, o numiţi gelozie; ea presupune suferinţă, nelinişte, ură şi violenţă.
Ceea ce îi spuneţi în realitate soţiei dumneavoastră este: "Atâta vreme cât îmi aparţii, te iubesc, dar de îndată ce mă vei părăsi, te voi uri. Atâta vreme cât mă pot bizui pe tine că îmi vei satisface cerinţele sexuale şi de al gen, te voi iubi; de îndată ce nu-mi vei mai da ceea ce doresc, te voi scoate din inima mea."
Iată cum între două persoane apare un antagonism şi un sentiment de separaţie în care iubirea nu mai are loc. Dacă totuşi puteţi trăi cu soţia fără ca gândirea să creeze toate aceste stări contradic­torii, fără să vă întreţină aceste nesfârşite sfâşieri, atunci poate... poate... că veţi şti ce înseamnă iubirea, şi veţi fi liberi, în general, noi suntem sclavii persoanei de care depind plăcerile noastre; dar când iubim trebuie să fim cu desăvârşire liberi, nu numai faţă de cealaltă persoană, ci şi faţă de noi înşine.
Această situaţie de a aparţine cuiva, de a fi psihologic hrănit de cineva, de a depinde de cineva, presupune întotdeauna nelinişte, frică, gelozie, vinovăţie - şi câtă vreme există frică, nu există iubire; o minte copleşită de suferinţă nu va şti niciodată ce este iubirea. O stare de suferinţă, sentimentală sau emoţională, plăcerea şi dorinţa n-au nimic de-a face cu iubirea.
Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu.
Cuvintele "voi iubi", "iubesc" sunt lipsite de sens. Când ştiţi cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depindeţi de nimeni. Iubirea nu se su-pune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.
Ştiţi oare ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva - a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte,   fără   a   compara   sau  judeca?   Când iubeşti, mai există comparaţie? Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta,  cu tot trupul tău,  cu întreaga. ta fiinţă, mai există oare comparaţie? Când te abandonezi total acestei iubiri, "celălalt" nu mai există.
Oare există în iubire responsabilităţi şi datorii? Se foloseşte iubirea de astfel de cuvinte? Dacă faceţi ceva din datorie, există oare iubire în ceea ce faceţi? In datorie nu există iubire. Structura datoriei îl ţine pe om încătuşat şi îl distruge. Atâta vreme cât suntem siliţi să facem ceva din datorie, nu vom iubi ceea ce facem. Când este iubire, nu mai există nici datorie şi nici răspundere.

Din nefericire cei mai mulţi părinţi gândesc că sunt răspunzători pentru copiii lor şi sentimentul răspunderii îi determină să le spună ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce trebuie să devină. Părinţii doresc pentru copiii lor o situaţie sigură în societate. Ceea ce ei numesc responsabilitate este o parte din acea respectabilitate la care ei se închină; şi mi se pare că unde se află această respectabilitate nu există iubire. Părinţii nu sunt preocupaţi decât ca odraslele lor să devină nişte burghezi perfecţi. Când îşi educă copiii ca să se adapteze societăţii, ei nu fac altceva decât să perpe­tueze conflictele, războaiele, brutalitatea. Această grijă poate fi numită iubire?
A creşte cu dragoste un copil, înseamnă a te comporta asemenea grădinarului care îşi îngrijeşte florile, le udă, le urmăreşte cu delicateţe şi gingăşie nevoile, le pune pământul cel mai bun. Dar când vă pregătiţi copiii să se încadreze în societate, îi pregătiţi ca să fie ucişi. Dacă v-aţi iubi copiii cu adevărat, n-ar mai exista războaie.
Dacă pierdeţi pe cineva pe care-l iubiţi, vărsaţi lacrimi amare. Le vărsaţi pentru voi înşivă sau pentru cel care a murit? Vă plângeţi pe voi înşivă sau îl plângeţi pe celălalt? Aţi plâns vreodată pe altcineva? V-aţi plâns vreodată fiul ucis pe câmpul de luptă?... Aţi plâns, bineînţeles, dar acele lacrimi au curs pentru că vă înduioşa propria voastră soartă şi nicidecum pentru că a fost ucisă o fiinţa omenească.
Dacă plângeţi pentru că vă este milă de voi înşivă, aceste lacrimi nu au nici un rost. Dacă plângeţi pentru că aţi fost lipsit de o persoană în care aţi investit multă afecţiune, înseamnă că în realitate n-a existat afecţiune. Dacă spuneţi că vă plângeţi fratele mort, atunci plângeţi pentru el. Este foarte uşor să plângeţi pentru voi gândindu-vă că el s-a dus. In aparenţă plângeţi pentru că inima vă este rănită, dar nu pentru fratele vostru suferiţi, ci pentru voi înşivă, căci sunteţi înduioşaţi de voi înşivă şi această înduioşare de sine vă împietreşte, vă determină să vă aplecaţi asupra voastră înşivă, vă face şterşi şi stupizi.
A vă plânge de milă, înseamnă oare iubire? A plânge pentru că aţi rămas singuri, pentru că aţi fost părăsiţi, pentru că nu vă mai simţiţi puternici sau pentru că soarta vă este potrivnică - întot­deauna lacrimile pe care le vărsaţi sunt pentru voi înşivă.
Intr-o clip,ă puteţi vedea întreaga structură şi natură a acestui biet şi mărunt lucru care este "eul", cu lacrimile lui, cu familia lui, cu naţiunea lui, cu credinţele lui, cu religia lui, cu toată urâţenia lui; toate acestea se află în noi, şi când le vedem cu toată inima noastră şi nu doar cu mintea noastră, atunci avem cheia care pune capăt suferinţei. Suferinţa şi iubirea nu pot merge împreună, dar în lumea creştină a fost idealizată suferinţa, a fost pusă pe cruce şi adorată, dându-se astfel de înţeles că nu este cu putinţă omului să se elibereze de ea decât pe această cale. Aceasta este întreaga structură a unei societăţi bazată pe exploatare religioasă.

Atunci când vă întrebaţi ce este iubirea, s-ar putea să fiţi prea înfricoşaţi de răspuns pentru a-1 putea accepta, căci el ar putea să provoace o răsturnare totală, ar putea sfărâma legăturile familiale. Aţi putea descoperi că nu vă iubiţi soţia, soţul sau copiii... (Dar oare îi iubiţi?)., s-ar putea ajunge până acolo încât să se prăbuşească întregul edificiu pe care vi 1-aţi construit în jur, s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată la templu.

Dar dacă, în ciuda acestor lucruri, veţi dori totuşi să descoperiţi ce este iubirea, veţi vedea că frica nu este iubire, dependenţa nu este iubire, gelozia nu este iubire, posesiunea şi dominarea nu sunt iubire, chinul de a nu fi iubit nu este iubire. Iubirea nu este contrariul urii, după cum umilinţa nu este contrariul înfumurării. Dacă puteţi înlătura toate aceste lucruri, nu prin constrângere, ci îndepărtându-le, aşa cum ploaia îndepărtează praful depus de multe zile pe o frunză, atunci poate veţi reuşi să găsiţi acea minunată floare după care omul a tânjit întotdeauna.
Atâta timp cât n-aţi obţinut iubirea - nu doar în mici fărâme ci din belşug - atâta timp cât nu sunteţi plini de ea, lumea va fi condamnata la dezastru.  Cunoaşteţi din punct de vedere intelectual că unitatea omului este esenţială. Şi iubirea este singura cale, însă cine vă va învăţa să iubiţi? Există vreo autoritate, vreo metodă, vreun sistem care să vă poată spune cum să iubiţi?
 Ceea ce încearcă unii să vă spună, fiţi siguri că nu este iubire.

Aţi putea spune: 'Voi încerca să practic iubirea; mă voi gândi zilnic la ea, mă voi strădui să fiu blând şi milos, mă voi sili să fiu atent cu ceilalţi". Credeţi că v-aţi putea disciplina, că v-aţi putea exersa voinţa pentru a iubi?
Dacă o veţi face, iubirea va zbura pe fereastră. Practicând o anumită metoda sau un anumit sistem cu scopul de a dobândi iubirea, aţi putea deveni extrem de iscusiţi sau ceva mai binevoitori, sau veţi putea ajunge la o anumită stare de non-violenţă, însă toate acestea n-au nimic în comun cu iubirea.
In această lume pustie şi sfâşiată nu există iubire, fiindcă plăcerea şi dorinţa joacă rolurile cele mai importante. Şi totuşi fără iubire viaţa de fiecare zi n-are nici un înţeles, fără iubire nu există frumuseţe. Frumuseţea nu se află în ceea ce poate fi văzut; nu despre frumuseţe este vorba atunci când se spune: "Iată un copac frumos, un tablou frumos, o clădire frumoasă, o femeie frumoasă." Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima stiu ce este iubirea.

Fără iubire şi fără frumuseţe nu există virtute. Ştiţi foarte bine că   încercând   să   amelioraţi societatea sau să daţi de pomană la cei săraci nu veţi face altceva decât să adânciţi mizeria, căci în absenţa iubirii inima este plină de urâţenie şi de uscăciune. Dar când există iubire şi frumuseţe orice veţi face va fi drept,  orice veţi face va fi desăvârşit. Dacă ştiţi cum să iubiţi, atunci puteţi orice, căci cu iubire totul este cu putinţă.
Atingem acum un punct esenţial: putem să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?
Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură., lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală.
Un om care nu  ştie ce  este pasiunea,  nu  va  cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este   o   minte   cu   adevărat   pasionată.   A   întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.  O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de   iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.
Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află din­colo de tumultul gândirii.
Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

Vă întrebaţi poate: "Dacă găsesc o astfel de iubire, ce se va întâmpla cu soţia mea, cu copiii mei, cu familia mea? Ei au nevoie de o anumită siguranţă." Dacă vă frământaţi în felul acesta, este pentru că nu v-aţi aflat niciodată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de câmpul conştiinţei.
 Dacă v-aţi fi aflat acolo măcar o singură dată, n-aţi mai fi ridicat o astfel de problemă, căci aţi fi ştiut prea bine ce înseamnă acea iubire în care nu există gândire, în care nu există timp.
Poate că ceea ce vă spun vă încântă şi, într-o anumită măsură, vă produce o stare de hipnoză, dar a merge dincolo de gândire şi de timp - ceea ce înseamnă a merge dincolo de suferinţă - înseamnă a fi conştient că există o dimensiune diferită numită iubire.
Neştiind cum să ajungeţi la această sursă extraordinară, ce vă rămâne de făcut? Nimic, nu-i aşa? Absolut nimic. Atunci, lăuntric, sunteţi cu desăvârşire tăcuţi, înţelegeţi oare ce înseamnă asta? înseamnă că nu mai căutaţi, că nu mai doriţi, că nu mai urmăriţi nimic - pe scurt, că nu mai există centru. Atunci există iubire. 


(Fragmente selectate din cartea:
J.Krishnamurti- Eliberarea de cunoscut


SURSA:

21 septembrie 2014

Camera roșie – Conștientul Colectiv


Imaginaţi-vă o încăpere fără ferestre, luminată doar de becuri roşii. Imaginaţi-vă că cineva, la un moment dat, a considerat că ”doar aşa” se poate trăi, în lumină roşie. Imaginaţi-vă acum generaţii la rând trăind acolo, doar acolo, nedeschizând niciodată o uşă deoarece nu ştiu de existenţa vreunei uşi, imaginaţi-vă apoi că sunteţi unul din a nu ştiu câta sută de generaţii care nu a cunoscut decât această lumină roşie. Acolo v-aţi născut, ceea ce vedeţi este ”totul”. ”Aşa vi s-a spus” doar, ca atare aşa trebuie să fie. Toţi v-au asigurat că aşa este, că nu are rost să căutaţi altceva. Acolo sunt făcute toate tehnologiile necesare confortului vostru, aveţi tot ce vă trebuie, de ce anume să căutaţi şi ce aţi avea de căutat?…Sigur, sunt nefericiri în camera aceea, sunt boli şi neînțelegeri de tot felul, destul de suspecte uneori, se fac tot felul de eforturi pentru rezolvarea lor, dar ”aşa este viaţa”!
La un moment dat, ai descoperit o uşă şi îţi arunci cu circumspecţie o privire. Mai întâi eşti
surprins de existenţa unei uşi, doar ai fost aproape asigurat că nu există nici una. Apoi constaţi că este altceva, este cu adevărat Lumină, ceva alb şi imaculat, nimic obositor şi dens, statut. Cu totul altceva… Zilnic fugi cumva din camera aceea roşie şi tragi cu ochiul ”afară”. Nu îţi vine să crezi că este cu putinţă, doar sute de generaţii nu au cunoscut decât lumina roşie iar vibraţia pe care acum o simţi pur şi simplu te schimbă cu totul. Într-o zi capeţi curaj şi ieşi şi te plimbi şi este nemaipomenit. Este fascinant să constaţi că roşul este doar o alegere, că sunt zeci de mii de culori şi că viaţa arătă cu totul altfel aici. Este completă, nu sunt boli şi neînțelegeri şi nefericiri şi mai mult, aici se cunoaşte despre existenţa alegerilor făcute la un moment dat de unii, de a se retrage în limitele unei camere roşii şi a vieţui doar acolo. Se ştie că au ales să experimenteze lucruri ciudate, uitând Lumina, dar a fost alegerea lor.
Imaginaţi-vă că te întorci tiptil la ai tăi şi nu ştii cum să faci să le spui ce ai aflat. Spui în dreapta şi în stânga că ai descoperit o uşă… Cine nu te face nebun îţi spune că se grăbeşte şi nu are timp de prostiile tale. Desigur tu nu mai ai nicio şansă să uiţi ceea ce acum ştii şi nici nu te mai poţi mulţumi să stai în îmbâcsita şi densa, obositoarea încăpere roşie, atât de limitată şi limitativă pentru experienţele tale şi ale semenilor tăi, dar cum să faci să îi determini să se oprească doar o secundă din alergătura lor nebunească şi să te asculte cu adevărat… Unii cred că tu ai visat că ai ieşit pe o uşă, alţii îţi demonstrează matematic că, au calculat ei şi ştiu precis că nu poate exista o uşă, iar tu ştii bine că ai ieşit pe acolo şi că poţi lua oricând pe unul de mână şi să îl conduci, doar să vrea…
Dar, atunci când ai ieşit, ai observat că tu însuţi ai impregnată pe tine culoarea roşie. Arăţi ciudat, roşu în lumina aceea… Apoi constaţi că rapid, Lumina te decolorează, devii un altul, mai ”normal” aici, în Lumină. Întorcându-te mereu la ”ai tăi”, schimbările în ”normalitatea ta” încep să atragă puţin câte puţin atenţia. Nu te poţi însă decide să îi laşi acolo şi să pleci, sunt doar ”ai tăi” şi este firesc să îţi pese de groaznicele limitări la care s-au autocondamnat sau alţii i-au condamnat cândva prin alegerile făcute pentru ei, dar oare chiar asta contează acum?! Sau contează doar să îi convingi cumva să deschidă uşa şi să spargă ferestrele vopsite şi ele cu roşu şi să lase Lumina şi Aerul purificatoare să pătrundă şi să le vindece rănile şi suferinţele imaginare, datorate nefirescului din camera îmbâcsită în care au tot trăit? Pentru tine este clar ce este cu adevărat important, pentru ei însă nu. Iar ei au dreptul să aleagă, chiar dacă nu au cum să ştie ce anume aleg. Ei privesc unul la altul şi văd o normalitate, aşa cum este ea în acea cameră, şi văd că este singura normalitate posibilă…
Faci tot felul de încercări de a le face cunoscut că există şi altceva, participi chiar la simpozioane unde reuşeşti să atragi puţin atenţia câte unuia, dar oricum nu suficient pentru a determina pe cineva să vrea să vadă el însuşi cum stau, de fapt, lucrurile. Permanent se insinuează o stupidă întrebare: foloseşte la ceva? Ţie întrebarea ţi se pare profund prostească, dacă Adevărul foloseşte la ceva. Înţelegi însă că, în realitatea ”roşie” este o întrebare ”pragmatică”, care vrea să însemne ”se poate trage vreun folos, poate chiar profit din ceea ce tu ai descoperit?” Dacă constaţi tu însuţi cu surprindere că, de fapt, la toate capitolele vieţii lor ai putea răspunde DA, PUTEŢI AVEA O INFINITATE DE PROFITURI CHIAR MATERIALE şi le-o şi spui, vei constata că abia atunci vei risca cu adevărat să vadă că tu ai devenit cam ”ciudat” cu culoarea ta spălăcită în Lumină, cam ”anormal”, şi tot nu te va urma nimeni.
[...]
Dragilor, încercaţi să înţelegeţi Camera Roșie ca fiind o bandă de frecvenţe foarte joase, singura unde pot avea loc experienţe atât de limitate, unde există suferinţă şi boală şi lipsuri şi nevoi, cam tot ce se poate asimila în această categorie. Uşa despre care vorbeam, şi pe care mulţi ar accepta-o că existând dacă ar putea-o palpa, este desigur tot o bandă de frecvenţe, după care Lumina este Tot Restul, adică Întregul, Nelimitarea, Infinita Infinitate a restului Frecvențelor, manifestate desigur prin Energie şi Informaţie nedeformate şi nefiltrate limitativ.
[...]
Iubiţi semeni, pe orice cale aş căuta să vă explic, mesajul va rămâne acelaşi: deveniţi conştienţi, maturi, responsabili, întregi, nu vă mulţumiţi că alţii v-au spus că deja sunteţi. Voi simţiţi că nu sunteţi aşa, nemulţumirile voastre vă avertizează despre acest lucru. Lipsa bucuriilor vă avertizează, lipsa de sănătate şi fericire vă şoptesc acest adevăr. În adâncul sufletelor voastre ştiu sigur că simţiţi chemarea nemărginirii şi contrastul cu experienţa de zi cu zi. Ştiu pentru că şi eu le-am simţit, şi eu m-am tot minţit cu semisatisfacții şi pseudoîmpliniri, dar imboldul de a căuta nu l-am putut învinge.
Foarte puţini sunt cei care, nemotivaţi de o situaţie limită, îşi mai găsesc timp să caute ceva în precipitata şi mereu mai aglomerata ”realitate” pe care o trăiesc. Ca atare, unul care caută semeni interesaţi de găsirea unei uşi, va trebui să apeleze la cei deschişi acestei căutări, prin chiar suferinţa lor aparentă.
[...]
Aparent este multă poezie în metafora cu camera cea roşie dar, când pentru fiecare albul imaculat va fi devenit realitate veţi înţelege câtă rigoare era în metaforă aceasta. Cum totul se deformează atunci când un filtru acoperă totul şi cât de simplu se poate ieşi de sub acel filtru sau cât de simplu poate fi îndepărtat şi ce miracol aparent aduce după sine această simplă operaţie. Un fotograf clasic, cu practica de laborator, precis mă înţelege destul de uşor.
Aşadar, iubiţi semeni, nu vă miraţi când vă spun că nu există boală. Nu este cazul să fiţi uimiţi când vă spun că a nu va hrăni cu elementele dense ale planului este firescul, şi a vă iluziona că muriţi de foame este nefiresc. Nu are rost să vă întrebaţi dacă să mă credeţi sau nu când afirm că nelimitarea este firescul vostru, dar nu ştiţi încă. Eu vi le spun dintr-o realitate care a fost şi a voastră, înainte de a intra sub acel filtru şi care a rămas şi a voastră, atunci când veţi alege, individual, să-l părăsiţi. Tot restul, vine de la sine. Aici Sine merită poate scris cu majusculă. Pentru că în această simplă operaţie constă, de fapt, revelarea Sinelui, cea mult căutată teoretic dar prea puţin şi practic.
Dacă îmi veţi cere să identific acest filtru cu ceva anume, cu Conştientul Colectiv l-aş identifica. Actualmente acesta conţine toate datele, toată informaţia care vă deformează percepţiile. El a fost aşezat acolo cu un scop bine definit şi trebuia îndepărtat cu blândeţe prin venirea Maestrului Iisus, pentru toată umanitatea. Atunci rolul lui protector trebuia să înceteze şi de atunci rolul lui deformator s-a tot mărit. Desigur el a fost menţinut nu întâmplător în continuare şi cu orice eforturi, care să nu vă imaginaţi că au fost mici. Pentru puţini el a dat roade foarte bune, credeau ei, dar ştiu că deja nici ei nu o mai cred. Actualmente el este susţinut în special de inerţie şi de faptul că, iată, voi înşivă aţi devenit ”roşii”. Tradiţiile voastre acum îl menţin, buclele de feedback ale fiecăruia şi ale tuturor, panta pe care vă tot rostogoliţi ca un bulgăre de zăpadă care tot creşte, adunând erori după erori.

Sursa:



 

9 septembrie 2014

dumnezeu a murit. Traiasca Dumnezeu!

In articolele precedente avand ca tematica dumnezeul imaginat de mase, am vazut lipsurile si inutilitatea lui.
Am vazut cum cei care se declara credinciosi, se inchina in fata unei icoane create de religii, alimentat de cele mai multe ori de delirul propriu, fara sa constientizeze ca in realitate se inchina unui idol.
Cea mai buna proba adusa in favoarea acestei afirmatii sunt ei, cei care se proclama inchinatori, de cele mai multe ori niste  monstrii cu pretentii de om.

................................................

Zilele acestea am avut ocazia sa particip la niste discutii propuse de unii, care aveau ca subiect o mai noua mica isterie care bantuie retelele de socializare: leapsa cu carti.
Mai concret, se provocau unii pe altii sa numeasca 10 carti care le'ar fi marcat evolutia perceptiei, de'a lungul vremii.
Iar cel care raspunea provocarii, enumera te miri ce titluri, unele mai interesante sau haioase decat altele.

.................................................

Eh, acest subiect a provocat o serie de discutii, in care, potrivit frumoasei naturi omenesti, s'au format aproape instantaneu doua partide, ba mai mult, cele doua parti intrand aproape imediat  intr'un conflict.
Dupa cum si scriam intr'unul dintre articolele precedente ca s'ar manifesta insasi....politica. 

Unii, mai conservatori, erau adeptii teoriei conform careia omul nu are nevoie sa citeasca nimic mai mult decat Biblia, si eventual materiale religioase, iar altii sustineau ca omul trebuie sa cunoasca mai mult decat atat, si ca in drumul spre cunoastere, putem eventual sa luam in seama anumite scrieri biblice, fara insa a le declara adevaruri imuabile, sa consideram unele lucruri utile, iar altele perimate.
Ma rog, mai exista o categorie care sustinea ca nu trebuie citit nimic, insa pe acestia nu merita sa'i luam in seama...

Pentru participantii la discutie, lucrurile erau clare. Fiecare partida avea ferma impresie ca are dreptate si cu stoicism si inversunare si'au sustinut punctele de vedere.
Problema a aprarut, cred, in mintea privitorilor, a participantilor pasivi, care nu mai stiau ce sa creada.
Dar, cred ca multe dintre domniile voastre stiu, cel putin in parte despre ce vorbesc.

Din punctul meu de vedere, factorul hotarator  care a delimitat si transat clar disputa, a fost....prestatia.
 Haideti sa va spun si de ce cred asta.

De partea " conservatorilor " am remarcat o aroganta nejustificata, o agresivitate, o obtuzitate, si pe alocuri si xenofobie, o gandire infasurata in turban, intoleranta, si un mod de exprimare precar, sarac in cuvinte, dar bogat in gestica...si insulte.
Practic, acestia isi aparau parerile subiective dupa cum si'l imaginau ei pe Dumnezeu. Dumnezeu fiind dragoste, ei au inteles sa'si iubeasca aproapele desfiintandu'l si tratandu'l subuman, ca sa apere.....o dogma!
Cu alte cuvinte, un dumnezeu coborat nu de multa vreme din copac.

De cealalta pare, s'a distins clar un mod de exprimare coerent, idei bogate, capacitatea de'a raspunde cu umor la insulte, o stare de spirit destinsa.

................................


Si'acu'  ma intreb:
Daca dumnezeul imaginat de " conservatori " n'a reusit sa'i aduca la stadiul de bipezi, de ce totusi continua sa'i pazeasca hoitul, neintelegand ca in realitate slujesc unui concept depasit?
N'ar trebui ca acest dumnezeu sa aiba rolul de antemergator prin credinta fiecaruia ca dintr'o stare cu adevarat umila putem privi in sus, si ca tocmai aceasta stare sa ne inalte?
Cum sa urmezi un mort!...

 Morala?
Lucrurile stau simplu si limpede.
Aceasta Biblie, nu este decat o culegere de texte, ale unor oameni care la un moment dat si'au scris propriile revelatii si despre cum s'au raportat la  lumea asta.
Asa cum, de'a lungul istoriei umanitatii, au facut'o mult mai multi, si in multe feluri, fiecare venind cu o contributie la inconstientul colectiv, care ne guverneaza perceptiile si...vietile.
Si in functie de epoca, spiritualitatea a avut un trend crescator, pt ca era firesc ca umanitate sa evoluam si sa pricepem mai mult din tot ce ne inconjoara.

De ce totusi alegem sa nu vrem sa vedem aceasta realitate si sa alegem sa ne inchinam in fata unor idei perimate, doar pt ca sunt cuprinse intr'o culegere numita generic " Biblia ", ca si cand asta ar fi Dumnezeu insusi? Asta e Dumnezeu?  Un tiran care ucide si porunceste sa ucizi? Un idiot care te hraneste sa'ti dispretuiesti semenul doar pt ca nu impartaseste aceleasi convingeri ca si tine?
Doar atat il vedem?

Nu, domnilor. Acest dumnezeu a murit. Si va va bantui, stiti pana cand? Pana cand il veti ingropa.
Lasati'l in trecut, acolo unde'i este locul. In antichitate, in evul mediu, in epoca victoriana.
Sa se odihneasca in pace.

Voi sunteti vii!
Slujiti dar unuia viu.! Atemporal. Iesit din timp, care nu poate fi supus decadentei voastre.
Impartiti'i trupul, ca sa va inteleptiti si nu va hraniti cu carnea decadentei.

Asta.....
..............daca mai faceti diferenta.

Si da: cititi. Hraniti'va spiritual. Sunt prea multe de cunoscut, incat sa va fure cineva bucuria de'a descoperi. Asta duce la progres. Asta face creaturi bipede.

Pt asta e dumnezeu NECESAR.







6 septembrie 2014

Haituit de civilizatie.




A fost un timp cand omul si mediul s'au avut ca fratii.
Si s'au iubit.
Asa a fost in toate societatile tribale.
Dar astia erau prosti....  Erau primitivi.

..............................

Acum insa, de cand am devenit inteligenti, constienti de sine, si mai ales puternici, ne'am gandit sa dominam. Sa inrobim ... totul. De la mediu, pana la ultimul om care ne cade in cale. Ni se cuvine. Ca doar suntem zei! Avem puterea! Facem ce e bine in ochii nostri.

.............................


 Avand puterea de'a creea, am....creat. Din pacate.
Si cum mediul natural nu ne'a placut, ne'am creeat alt mediu. 
Artificial. 
Urban.

..............................


Sa va spun?
O,da.
Ma simt haituit in fiecare clipa de constructul vostru puturos, de crima impotriva a orice, pe care din dragoste patologica pt putere ati creat. De imaginea de zei, de mizeria pe care gandirea voastra o lasa in urma. De gunoiul vostru.

.........................

Ma simt ca un animal salbatic pe care l'ati deposedat de mediul lui.
Caruia i'ati luat....aproape totul.

Mai putin dorinta de a nu va mai vedea.



30 august 2014

Un mesaj emotionant!

  Daca eu am avut nevoie de o gramada de articole, mai mult sau mai putin bogate in exprimare sau informatie, pentru a scrie despre o anumita stare de fapt, in care politicul isi da mana cu religia ca sa controleze lumea asta, iata ca sunt si altii care pe foarte scurt reusesc sa rezume acelasi lucru.
Ma rog, tonul nu'i prea...ortodox. Ba dimpotriva.
Insa adevarul e adevar, chiar si daca e spus foarte urat.

Iar cei vizati merita cu varf si indesat.

Sa va bucurati!  

 

24 august 2014

Cum sa'ti updatezi dumnezeul!




    In articolul precedent, am vazut cum punctul nostru de referinta in fata realitatii, dumnezeul creat de culturile noastre patrupede, minunatia pe care noi o numim cu mandrie drept sursa de inspiratie, are o mica problema.
Chiar foarte mica, judecand dupa IQ'ul subtirel, moralitatea mult indoielnica, si fata prea umana,  schimonosita.
Nu mai discutam multe detalii, pt ca am ferma convingere ca cei care trebuiau sa inteleaga ceva, au inteles si cei care n'au inteles, nici nu vor intelege, conform principiului: celui ce are i se va mai da,  si celui ce  n'are i se va lua si ce are.

Dupa cum stim, sta in natura noastra sa imitam. Suntem copii inca, deh...  Asa incepem cunoasterea.
Si cum OMUL are intotdeauna nevoie de ceva pe care sa'l reproduca, avand astfel impresia ca  imitand,  face o chestie extraordinara, are musai nevoie sa'si aleaga corect reperele, altminteri se trezeste in situatia de mai sus, in care, alegand reperele gresite, coboara vertiginos pe scara involutiva, pana la stadiul de dobitoc.
Sau ma rog, bun credincios, nici el nu stie cu exactitate in ce, nedefinit, important este ca acel ceva sa fie numit generic...dumnezeu, iar acel dumnezeu sa'i ocupe intreaga minte, ca un bypass, astfel incat intre om si creierul lui sa nu fie niciodata o relatie de prietenie.

Vedem cum, greseala fiind comisa, si odata alese reperele gresite, omul se indobitoceste tocmai prin incapatanarea cu care incearca sa'si explice asa-zis rational, eroarea de gandire, ajungand astfel sa frizeze ridicolul.
Exemplele ar fi multe, dar daca ar fi sa numesc unele, am lua, mai ales religia, pt ca pe tema asteia se da o lupta babana in creierele oamenilor, si m'as distra copios de doctina trinitatii, pe care as considera'o maximul prostiei omenesti, dar si de multitudinea de manifestari cultural-religioase, pe care oamenii le fac, nici ei nu stiu de ce. Mersul in 4 labe, pupatul de moaste, brainwashingul gen harakiri practicat de buna voie si nesilit de nimeni de cei care merg la biserica duminica de duminica, sau ma rog, dupa caz, sambetele, pt a asculta pana la suprasaturatie niste predici ale caror valoare intelectuala este sensibil egala cu zero.
Cu alte cuvinte, oamenii astia cred ca dumnezeu ii vrea..prosti. Dar cu mare putere de'a crede.
Logic, nu?
Si evident, de aici ni se trage ca umanitate, haosul pe care l'am creeat, de nici pana in ziua de azi nu se intelege om cu om, daramite sa se si, vai...iubeasca. 


..............................................


In realitate, lucrurile stau slava domnului, cu totul altfel decat in delirul institutionalizat, si imbratisat cu atata ardoare de adoratorii....tainelor.
In realitate, suntem chemati sa....cunoastem
Aici intervine curajul fiecaruia, la nivel individual, pt ca nu'i asa, suntem indivizi, persoane distincte, cu darul infinit de'a fi unici, de a alege in ce sa creada.
Si daca acest crez este ales cu mare atentie, sunt sanse reale ca soarele sa rasara in unele capete, si poate, doar poate! - si in inimile umbrite de ura, fiica a prostiei si intunericului.

Cum alegem in ce credem?
Este atat de simplu, totusi!
Deschidem ochii, la ce ne inconjoara, si pur si simplu,. observam.
Nu mai facem galagie. Si ma refer la galagia din minte. Ascultam, nu dam lectii.
Universul, prin toata diversitatea lui, de la micro la macro, am certitudinea ca are puterea de'a ne impresiona prin maretie.

Si va garantez ca intotdeauna, observatia onesta, nesubiectivizata de vreo parere, cultura, apartenenta, va aduce in mintea si inima fiecaruia dintre noi, o alta perspectiva.
Personal, daca vreti, putem ramane, pe terenul exprimarii religioase, pana lepadam premergatorul, suzeta si pampersii , dar fara sa'i ramanem tributari, creandu'ne prin asta noi idoli, care sa ia iarasi locul SURSEI.

Pt ca nu'i asa....parca prea mult am crezut in idoli. 
Si ce mult timp am pierdut.....




15 august 2014

De ce este dumnezeu retardat.

Cum n'am mai scris de multa vreme vreun articol, m'am gandit sa'mi resuscitez fitzuika cu o bomba.

Si cum in mintile voastre inteligente putrezesc tot felul de mortaciuni intelectualissime, cel mai inalt standard la care va puteam lovi in oua, cu scopul de'a va trezi,  era....dumnezeu. Sa nu cumva sa radeti, ca de data asta nu fac misto.

Privind cu maxim interes in jur, manifestarile maimutoilor ajunsi bipezi printr'un accident evolutiv, ma crucesc de cum se poate distorsiona mintea patrata, in asa fel incat zeita LOGICA sa ajunga maltratata pana schizofrenizare, astfel incat sarmana noastra perceptie simpla asupra REALITATII sa ajunga sa scindeze in mii de franturi diforme, unele mai monstruoase decat altele, toate facand parte din circul fara bani numit......ha! - DUMNEZEU.

Si cum orice afirmatie merita un argument, haideti sa driblam printre ele, poate-poate si altii , altii  decat mizantropul damnat sa vada lucrurile asa cum sunt, se mai trezesc si alti....nebuni, la starea de gratie de...A FI.

 Haideti sa vedem impreuna ce'i ala...Dumnezeu!

Dumnezeu, conform tuturor perceptelor, este AUTORITATEA de ce natura vreti voi, fiind atoate...wtf...stiutor, facator, creator, ma rog, frumos, cu ochi albastri, blond , inalt si frumos,  stapanul tuturor fiintelor  libere..., care dicteaza din cer ( aici mizez pe capacitatea cititorilor mei de'a sti unde sa rada ) ... binele si raul altfel decat il regasim in creatiile noastre strambe.
Sa vedem daca'i asa!

Luata la purecat cartea de capatai a crestinilor, unde Dumnezeu se releva a fi cel ce este ( aici gasim implicatii serioase, carora din pura greseala n'o sa le dam atentie de data asta ),  constatam ca studiind vreo....3 minute profilul psihologic al dumnezeului evreilor ajungem la concluzia inevitabila ca dumnezeu era...evreu!
Si nu pt ca ar fi jmecher, asa cum este un evreu.
Si cum evreii au diferite talente, sa vedem care'i sunt talentele dumnezeului lor.

De exemplu, dumnezeu in afara de'a fi jmecher, e si criminal.
Si nu doar criminal, ci e si prost din cale-afara!
In realitate, in biblie gasim scuza divina pt toate crimele, violurile, talhariile, abominatiunile, abaterile de la logica, nenorocirile, care fiind sub imperiul argumentului - forta numit Dumnezeu, pot fi justificate ....nu'i problema ca ilogic, dar macar prin credinta.
Si cu asta, tragem un sut in oua si termenului CREDINTA......

Ma tot intreb daca pe Dumnezeu poate sa'l cheme, daca vrea el, si Allah!
Mi se pare la fel de idiot!

La fel de fara argumente. La fel de fundamentalist. La fel de violent. De egocentrist. De persuasiv.
De...prost.


Nu v'ati intrebat niciodata de ce Dumnezeu asta...difera in functie de cultura?
Nu v'ati intrebat de ce e atat de ...schimbator...de.. labil ?

Va spune mizantropul: pt ca voi l'ati creat.  Dada!  Culturile!



.....................................



Voi! Cu imperfeciunile voastre, cu neajunsurile voastre, cu durerile voastre, cu frustrarile voastre, cu iubirile voastre, cu frumosul din voi, cu durerea din voi, cu nimicnicia voastra, cu divinul din voi, cu frumosul pe care'l puteti, cu uratul care va umbreste.

Voi l'ati creat!

Si nu'l cheama dumnezeu! Il cheama allah! Sau cum vreti voi!

Nu numele conteaza, ci......


CINE SUNTETI CU ADEVARAT VOI!
Asadar, lasati la o parte rahaturile, si aflati repede cine sunteti! 





















25 martie 2014

Vocea Interioara.

Paralelismul cu o pelicula. 

Am revazut un film, poate chiar pana la infinit, "Legendele Toamnei" care incepe cu povestitorul ce cuvanteaza: "Unii oameni isi aud vocea interioara cu mare claritate si traiesc condusi de ea. Unii innebunesc (supusi de ea), iar altii intra in legenda (daca stiu s-o domine)!".

Inca de aici, la inceputul filmului imi dau seama ca omul modern, desi are la discretie o multitudine de mijloace de comunicare totusi nu poate, ori nu mai stie cum sa comunice profund. Dupa cum spune este clar ca va fi vorba de un om legendar ce s-a condus de izvorul lui interior in toata viata sa cuprinsa de film. L-a ajutat putin mediul in care a crescut, deoarece cu adevarat in vacarmul unui oras cam greu este sa-ti auzi vocea interioara, daca nu chiar imposibil!
La capitolul comunicarea lucrurilor esentiale prea este praf si pulbere, omul modern incercand sa-si compenseze aceasta nestiinta prin multe lucruri minore, spuse marunt, dar cam mult si prost cam da, mult prost si fara rost! Poate ca omul este 'nevoit' sa adopte masti si chiar a invatat de mic aceasta, ca si se pare in asa zisa 'civilizatie' multe ne indeamna.
Ne indeamna in primul rand la o anumita conduita de respect formal, prin care de multe ori uitam chiar sa respectam, dar incercam deseori acest comportament datorita situatiei de a ne 'lovi' de oameni in anumite spatii restranse de cele mai multe ori cu necunoscuti. In acest cotidian, de aceea uitam chiar sa ne vedem pe noi, respectul fata de persoana proprie intre atatea si atatea 'loviri' umane cu 'semeni' pe care cateodata nu-i dorim langa noi, asa dupa cum ar fi in mijloacele de transport,  unde se mai intampla si lucruri stranii, prin reprobarea lor. Respectul fata de noi si fata de persoana proprie, anume ceea ce ii datoram ei in mod imperios necesar trebuie sa avem in vedere in mod altruist! Caci, aceasta sa fie situatia omului modern, intr-o viata aglomerata in care spatiul personal se limiteaza dramatic pana la zona intima?
Iata un subiect viabil chiar si pentru timpul liber, deoarece sufletul nu are vacanta decat atunci cand are imagini si ganduri frumoase in el, abia atunci sufletul se odihneste cu un somn pur!
In acest sens, propun un film ce impresioneaza prin vastitatea zonei intime si a grandorii ei interiorizate personajelor din film, datorat in mare parte zonei in care traiesc, dar in mod expres a gandirii intemeietorului acestui camin si a  'timbrului' familiei respective datorat "capului familiei, de a fi si exista intr-o locatie mirifica. Cei care l-au vazut sper sa le dau de gandit prin prisma acestor lucruri, iar celorlalti le recomand cu placere un film cu adevarat de legenda, pe care-l revad cu placere ca pe un film aproape caracteristic (cam din anul '97 cand a rulat prin cinematografe), deoarece este cu adevarat impresionant, descoperind mereu cate ceva nou.
Nu ma pricep la detalii 'tehnice' prea mult, insa il povestesc putin, desigur tot prin prisma mea. Inceputul peliculei de fapt, vrand sa arat ce este de vis in carul ei, desi dramatic fiind, nu-l recomand vizionarea la ore tarzii!
Familia
Este vorba despre o familie nucleara si despre un colonel - capul familiei - care a vazut destule la viata lui si a dorit sa se retraga undeva departe de toate ororile umane. Dorea liniste desavarsita dupa experientele de viata tragice (desi acestea oricum nu se vor termina prin aceasta alegere!) si o educatie aleasa si mai ales oferita in tihna pentru odraslele lui, chiar daca pe alocuri drastica. Avea trei fii, dintre care cel mijlociu se 'delecta' de mic cu activitati noncoformiste, vanatul si chipurile ceva care imi pare destul de discutabil - eliberarea spiritului din animalul vanat!
Odata a trezit un urs care dormea, ca sa se 'joace' cu el, atat de nebun putea fi! Colonelul il stima cumva, dar spunea ca-i "prostut". Tot se centreaza pe el ca prim personaj al filmului, insa eu cred totusi altceva. Sotia lui nu a rezistat mult in pustie, adica in acea locatie (de vis chiar), iar povestitorul - un indian - spunea ca ei (colonelul cu sotia lui) au indragit mai mult ideea de a fi impreuna de la inceput si nu cea de a fi concret o familie, iubiti, parinti, familie etc.  Fapt pentru care, desi a acceptat de la inceput propunerea sotului, ea se plictisea acolo si spunea ca ii este frica de ursi - un lait-motiv pentru care a parasit domiciliul. Plecand aceasta, parintii au tinut legatura prin scrisori, acest mijloc de comunicare inpamantenit de persi facea ca sa existe totusi o unda de comunicare, deci ei nu erau tocmai "separati". Plecand si fiul cel mic la scoala universitara, preia si el acest obicei de a-i scrie mamei, posibil ca era mai apropiat de ea, fiind cel mai rasfatat.
Prin ea si scrisorile ei, colonelul a aflat ca acesta se intoarce cu o logodnica.


Logodnica

De cum a ajuns cel mic in zona cu asa-zisa viitoare sotie, chiar si ceilalti doi baieti au schimbat rand pe rand comportamente, iar tatal ii scria sotiei sale ca "este ciudat ca sa avem in casa din nou o femeie educata", evocandu-i cu siguranta amintirile! Cel mare se inrosea in prezenta ei (ceea ce tatal l-a mustrat, spunandu-i direct ca ea este a fratelui lui, dar l-a care se referea oare? Aici e suspansul!). Cel mijlociu, salbaticul, a devenit mai bland ca o pisica cand toarce, ramanand mut in fata ei cand trebuiau sa faca cunostinta, deci de prima data cand a vazut-o! Un fragment tare hazliu, hm!... :)
Ea atunci, intreband in gluma daca si "acesta vorbeste engleza?" (mai devreme fusese vorba de indianul - povestitorul - foarte apropiat familiei ce nu vorbea limba engleza, insa intelegea tot! Tatal stia limba familiei acestuia pe care a incercat s-o salveze de la repetate ordonari ale guvernului american de a-i deporta - astfel si-au gasit prieteni fideli). Culmea, in prezenta logodnicei, comportamentul tuturor fratilor era ca unor fete mari care se fastaceau, posibil si datorita mediului in care traiau, respectiv a cresterii si educatiei ce au avut-o intr-un mediu unde contactele interumane erau restranse deoarece, asa cum am mentionat, totul este legat de imesitatea mediului si de vastitatea orizontului intim, a zonei personal-intime largi practic, fapt ce face sa confere o mare libertate de desfasurare a spatiului liber-intim.  Intocmai ca, datorita acestui fapt, spatiul intim parca ca se mai 'restrangea' baietilor in prezenta fetei, a logodnicei celui mic.
Acesta, care de fapt, nici nu-si dadea seama de reactiile fratilor, spunea lui Tristan (cel mijlociu) ca ea are ceva pasional, pentru ca si este cultivata, are anumite idei care lui ii plac, dar parca tot "este cumva salbatica".... T. l-a intrebat atunci direct daca cumva are vreo nedumerire de 'abilitatile'/posibilitatile lui?


Fericirea?


Aha da, l-a prins ca ii era jena, era si virgin, insa avea acea 'tinere la distanta' ce vine din pudoare, o tinere a distantei rezultata dintr-un neintrerupt sir de indoieli vizavi de persoana proprie, de cealalta persoana, dar mai mult din capacitatea sau lipsa-i de a iubi. Era si rasfatat, fiind cel mai mic, situatie pe care cam rar i s-a impus s-o depaseasca inca de mic - mai tarziu s-a intamplat printr-o decizie/optiune nebuneasca, dar fatala! Au vazut cam toti ceea ce i-a spus cel mic lui Tristan, deoarece ea se simtea mai bine ca nicaieri, mai salbateca, intuitiva, bucuroasa, instinctiva, fericita ca niciunde, parca acele locuri au fost pentru ea 'caminul predestinat', calarea de parca a calarit tot timpul, alerga campurile, zambea numai la vederea privelistelilor, dar la sigur ca intuitia feminina nu s-a dezmintit nici de aceasta data!
Urmarea - destin tragic - pe Tristan (brad Pitt), cum dis-de-dimineata incerca sa imblanzeasca un cal, admirand pe furis cum calul de il trantea jos in mocirla, el insa tot se urca pe cal si continua. Dupa cateva ore a reusit, pana la pranz a reusit, iar cel mare ros ca o papura (in prezenta ei) l-a observat totusi pe T., ce venea pe calul salbatic: "oho!", i-a spus; iar el: "iar, voi sunteti ca niste cornete de inghetata!" (se referea la acea moda in alb ce se poarta inca la jucat de tenis). Ea ii bate pe cei doi frati la acest joc, Tristan insa doar admira, insa abia se odihnea! Cred ca ea - logodnica este de fapt personajul principal, cumva informal, fata de T. cel formal si central al filmului de altfel, insa daca aceasta nu era, daca nu se invarteau atatea in jurul ei, respectiv a iubirii nestavilite din ea, nimic n-ar fi fost. Poate ca asa facea si salbaticia din el, care de fapt isi dadea seama ca are pe cineva asemenea in fata lui!
Pentru mine este un film coplesitor, despre viata, dragoste, onoare, libertate care jongleaza de fapt in fata puterii rezultate din libertate, respectiv a puterii vocii interioare, a coplesirii personajului principal in fata ei. Insa, pe de alta parte este atractia fata de libertate, de dragostea libertatii si atractiei fata de insusi iubire, ce primeaza putin in punerea lor in balanta si in a fi intre aceste jonglari - tot timpul se pare c-o alege pe aceea a vocii interioare, respectiv libertatea. Din pacate, de aceasta data ascultarea "vocii" are o victima ce nu se poate avanta intrat in libertate ca el, pentru simplul fapt ca pe ea o "chema" alt gen de dragoste. Desi, insasi imperfectiunea persoanei proprii face sa nu poata pretinde o asemenea dragoste, asta-i mai spunea vocea interioara - oare sa fie acesta un motiv de daruire in dragoste ori cumva o respinge? Totul se complica mai ales cand intervin tabu-uri nestramutate in fata rasei umane de dintotdeauna - tabu-ul de incest - respectiv de cuplaj si plasarea (mai departe, as spune) vaduvei fratelui. Cumva un mit, povestit si dezbatut de cartile sfinte ale omenirii - mitul vaduvei -  analizat fin in vederea trasarii acelei fine linii de demarcatie pentru evitarea tabu-ului de incest, care de altfel a pus baza dezvoltarii rasei umane in conditiile onoarei ei, cu riscul de a fi damnata rasa ce-l incalca!
Si totusi, care dintre cei trei frati - a unuia ce a incercat, insa nu a apucat sa-si duca la final planul, acelui de-al doilea care a dominat-o si innobilat-o la propriu prin iubire si daruire (desi, s-a simtit imperfect pentru ea), ori a fost a celui de-al treilea si cel mai mare dintre ei care de fapt s-a si casatorit cu ea - a careia dintre ei credeti ca "logodnica" i-a fost cu adevarat sotie? Iar de la Dumnezeu consfintire/ menire ea pentru cine dintre ei o fi primit-o? Oare intr-adevar acela care s-a casatorit cu ea in fata institutiilor umane, chiar daca ar fi mai mult sau mai putin reprezentata de Dumnezeu? Cu adevarat, doar reprezentata cateodata!
Desigur, filmul reprezinta o incununare de succes a tuturor greilor actori ce-l joaca, a scenariului si regiei... este un film grandios!!



17 martie 2014

Despre politica!

Sarmanii oameni....

Astia chiar cred ca legaturile dintre ei sunt iubirea! Hahaha! Ce fraieri!
Cineva cu siguranta ii prosteste de nu vad realitatea. Cineva ii otraveste cu o minciuna.
Traim pe planeta asta decand cu civilizatiunea asta a noastra, adica de cam 5000 de ani, dupa unii. Dupa altii de 10.000 de ani, iar dupa altii de si mai mult...de cam cand eram euglene.

Anyway, punctul nostru de plecare pare sa fie insasi civilizatia, adica de 5000 de ani.
Tot cam de'atunci, de tare ce ne iubim, ne scoatem ochii pe unde ne prindem. Ne taiem capete, maini si picioare. Ne tragem in teapa, ne fierbem in ulei incins. Ne infometam. Ne exterminam.


Suntem creativi!

Realitatea este ca pe lumea asta liantul dintre oameni e POLITICA.
Adica acel compromis convenabil tuturor, plin de tact si jmecherie, un joc misto in care fiecare se preface ca'l iubeste pe celalalt, pana nu'i calcat pe coada. 

Pt ca daca Doamne fereste se intampla asta, din frumosul om rasare un ditamai animalul salbatic de ti'e mai mare groaza de el.
Politica are si granite! O arhitectura intreaga. Politica e politicoasa. Ranjeste frumos, e amabila, duplicitara si curva. E pioasa!
Se preface, e superficiala, nepasatoare, schimba sensul cuvintelor, dezbracandu'le de suflet.

E ipocrita, perfida si lipsita de curaj. 
E moartea insasi, mascata in viata!

E necesara insa.


Pt ca in lipsa iubirii, e singura care retine  gasca asta de idioti sa nu'si dea in cap. Pentru moment macar!...
Politica e armistitiu, nu pace.

Daca ma intrebati...politica e politica, religia e politica, comertul e politica, capitalismul e politica, ...totul e politica aici!


Si'al naibii ce pute!....

13 martie 2014

A doua venire a lui Hristos!



Cica in lumea crestina se vehiculeaza un zvon, care a devenit pe alocuri folclor, prin alte locuri speranta iar prin altele...psihoza.
Se spune ca Isus, inainte de'a se fi inaltat la cer, a promis ca se va reintoarce. N'a spus niciodata cand, ci mai degraba a preferat sa ne tina constiintele treze, spunandu'ne ca nici El nu stie cand .

" Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. "


De atunci, omenirea s'a tot scremut sa socoteasca, in ciuda spuselor Lui, data reintoarcerii, de parca treaba lor era aia, nu sa fie...treji!
Si pt ca n'am fost treji, nici n'am priceput mai nimic din esenta mesajului.

Pt cei cu creierul la relativ purtator, caci nu'i asa, blogul acesta se adreseaza lor, le spun un secret: omul este creator de realitate.  Glumesc. Stiati deja cu totii...

Adica, tot ce'i trece prin cap la un moment dat, poate pune in practica. Iar odata pusa in practica este realizata si marea lui idee.
Stiti prea bine ca militez din toti rarunchii pt ca omul sa constientizeze ca habar n'am cine, si nici nu mai conteaza, for God sake, l'a pus sa locuiasca pe planeta asta.
Planeta care, privita asa cum era inainte ca omului sa'i vina vreo idee pe care s'o puna in practica, a aratat relativ bine.
Problema a aparut atunci cand omului au inceput sa'i treaca idei prin capsorul lui ala sec. Idei care odata puse in practica, au demonstrat ca este in general dobitoc.
Ideile lui, de la inceputul civilizatiei incoace s'au dovedit a fi paguboase si pe alocuri chiar imbecile.
Adica, de la libertatea absoluta, a reusit sa'si traga singur suturi in oua, devenind ...infertil si sa se inrobeasca singur, ba chiar sa'si faca casa praf, planeta aratand ca o groapa de gunoi, in fond dupa chipul si asemanarea...omului si a minunatelor lui idei!

De'a lungul timpului, au fost nenumarate personaje, unele mai pitoresti decat altele, unele mai inteligente decat altele, mai iubitoare decat altele, care au incercat sa'i spuna omului ca in creierul lui atrofiat de prostie ar putea avea loc chestii misto, scantei inteligente, iubitoare si creative.
Si ca lumea lui de rahat, de la micro la macro, cu ideile corecte, ar putea arata mai degraba a rai decat a iad.

Asta pe foarte scurt, fara sa mai intram in detalii sforaitoare. Sunt convins ca le stiti.

Omul, tocmai pt ca este imbecil, a inteles exact pe dos: sa socoteasca cand va reveni Isus, creind o megapsihoza in mai toate religiile pe care a reusit sa le inventeze intru vesnica lui indobitocire.
Si cum  mesajul lui Isus era sa fie inteligenti si sa se iubeasca, si ca sa aiba credinta, care credinta fara fapte e moarta, adica pe scurt tot ceea ce v'am spus pana acum, n'a inteles ca trasaturile divine ale lui Isus, odata copiate, implementate in creierul prostului, si puse in practica, pot crea o altfel de lume decat si'a creat fiind prost.

De asta, in loc sa fie destept cum a fost chemat sa fie, grabind astfel implinirea tuturor profetiilor, adica a omului sanatos la cap, care constient fiind isi creeaza o realitate sanatoasa, prefera in continuare sa'si bage capul in nisip, sa nu gandeasca cu el, preferand sa'i astepte pe  Superman, Chuck Norris, Van Damme sau Isus Hristos sa'l salveze, neintelegand ca de prostie nu te salveaza nimeni, mai ales daca tu alegi sa ramai asa.

In concluzie, acelasi om al nostru, decat sa inteleaga care'i treaba cu arhetipul Hristosului, continua sa fie mare matematician si sa socoteasca cand ii va cadea salvator direct pe moalele capului.

Konietz.








7 martie 2014

Despre Mediocritate


La originea lui, cuvantul mediocritate exprima calitatea a ceva care se afla la mijloc intre poalele unui munte si pisc, asadar nici jos, nici sus. 
Nici alb, nici negru: cenusiu; nici rece nici cald: caldicel. 
De fapt, daca dam cuvintelor bun si rau sensul lor cel mai general si mai abstract, mediocru inseamna nici bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si se afla acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in lume nu toate pot sa fie numai in vale sau numai pe culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele ei. Si atunci e cazul sa ne intrebam de ce calificativul mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ: daca spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau,
mai rau, ca este un om mediocru, il jignesti. In fond ce este atat de rau in a nu fi nici stupid, nici genial, nici ticalos, nici sfant? 
Nu suntem oare asa cei mai multi dintre noi? 
Nu e de gasit alta explicatie decat aceea ca omul mediocru se crede intotdeauna mai mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe locul excelentei, sa se afle sus, in varf. 
Asa putem intelege cum sensul depreciativ al cuvantului s-a nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor cu adevarat buni. Mediocru se spune intotdeauna de sus in jos: ar fi greu sa auzi pe un om prost sau
netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru.
Dar, alaturi de mediocritatea veleitara, adesea agresiva, se afla printre noi si un alt tip de mediocritate, aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada sau sa inteleaga ceva mai presus de firea sa, inchisa in sine si inspaimantata de orice risc. 
Omul mediocru e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati, el isi traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit de nici un avant. Meschine sunt si visele lui. Nu este in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu adevarat las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un ticalos in toata legea. Si, pe de alta parte, se uita uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el si ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o indaratnicie obtuza, drept infailibile. Vede necumpatare, nechibzuinta, necugetare in orice act care trece de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar marile pasiuni si marile pierzanii ii inspaimanta cu niste furtuni. In fata marilor idei, la care de fapt nu are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea incredul si mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand ceva din excelenta lumii ii trezeste totusi interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si el cumva, dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel.
De acolo poate sa riste prin procura, asistand la performantele vedetelor, ale atletilor, ale golgheterilor si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun curent, sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si depaseasca bugetul bine socotit, sa nu cumva sa-i intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca ar bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida.
Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu se vor naste aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, in toate formele ei, este atat de nociva. In chip inerent foarte raspandita, ea se insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e masiva, multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se impuna, ocupa posturi, isi ia aere de onorabilitate, isi aroga drepturi. 
Este de cele mai multe ori imposibil de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si, pe de alta parte, cand cei de o seama, pleava mediocrilor, se asociaza si se darizeaza, cum se intampla de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva a tot ceea ce simt ca ii depaseste. 
 Apoi, prevalandu-se de niste forme prea generale, se statorniceste, sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa niveleze lumea dupa chipul si asemanarea ei, macinand marunt tot ce este mai presus de ea, vanturand prin veacuri un neant cenusiu.

Petru Cretia

10 februarie 2014

Egophrenia Maligna

Motto:  Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! - Isus Hristos.




  Se nimereste ca in galagia facuta de om, pe planeta asta, cei ale caror voci se aud cel mai putin si daca se poate in surdina, sunt cei care deranjeaza starea de fapt care domneste trufas in mintile putrezinde.
Nu trebuie sa fii mare psiholog ca sa stii ca cel mai tare deranjezi vorbind oamenilor despre partea lor intunecata, nici mare filosof ca sa stii ca daca le deconspiri ignorantilor ceea ce protejeaza cu sfintenie, nu vei fi foarte apreciat pt sacrilegiul de'a le fi dezbracat ego'ul in fundul gol.

 Lumea in care traim cu totii este plina de oameni care se pretind buni,drepti si mai ales iubitori.
Ca dovada, realitatea ne minte cu o imagine a dezastrului: tiranie, silnicie, saracie, ura, depravare  si evident, moarte.
Primul lucru la care s'ar gandi o minte care n'a avut de'a face cu aceasta civilizatie ar fi ca cei care au creat'o sunt....criminali si nebuni. O imagine a patologicului!
De la cel mai mare la cel mai mic, urla o boala a umanitatii, purulenta, care pare sa se cronicizeze tot mai mult, atat de mult! - incat nici macar nebunia n'ar mai fi socanta ca diagnostic.
Gasca de autocrati de la nivel mondial, cultura lor de slugi care odata ajunse la maturitate vor fi sacrificate in abatorul de maine al sufletelor, toate intru gloria bunastarii atat de generale, incat niciodata, nici un individ nu'si  va putea trai libertatea, personal
O intreaga viata traita sub un cer fara soare. Un vis, o iluzie, o moarte prematura. Un avorton!

Intr'un asa conflict, dintre bine si rau, dreptate si nedreptate,  intelepciune si prostie, dragoste si ura, recolta de cadavre furnizata de societate este intrecuta in lacomie doar de dorintele egofrenice ale tuturor indivizilor de'a perpetua aceasta stare de fapt, convenabila pt lumea de jos, insa inacceptabila pt cei pe care noosfera inseamna aerosoli adevarati si mai ales...lumina.


Cei care din greseala, refuza geopolitica  unui astfel de sistem bolnav de egofrenie, prieteni.......innebunesc.
Realizeaza monstruozitatea, o cantaresc si mor.
Mor incet, sigur si atat de benefic!  - pt a putea trai franturi de adevar.
In asa ceva poti face multe: poti putrezi, poti sa'ti pierzi mintile, poti fi jeg, poti avea tot! - daca ai ambitie! 

Insa nu poti trai. 

Stiti de ce?
Pt ca egofrenia maligna pute a mort.

Iar moartea inseamna intuneric.







16 ianuarie 2014

O mica veste buna.

Am vorbit multa vreme despre reperele de apartenenta.
Pestera in care fug oamenii sa se adaposteasca atunci cand pierd adevarul, sau nu l'au stiut niciodata.
Haideti sa abordam si din alta perspectiva aceasta problema, poate reusim, prin articol, sau schimbul de idei adunat la sectiunea comentarii sa intelegem noi, si cei de langa noi o problema stringenta, atat de importanta ca trasatura a vietii noastre.

Multi ignoranti arunca toata vina, intr'un mod aproape vechi-testamentar  pe mostenirea genetica, ca fiind principalul sau singurul factor hotarator in comportamentul si viata omului, fara sa ia in considerare ca intreaga viata este o posibila perpetua dezvoltare intr' o directie pe care fiecare dintre noi o poate alege oricand vrea. Cu conditia sa fie...CONSTIENT  de alegerea lui. NU?  Pt ca altfel, parca nu mai e alegere.
Incercand o echilibristica  in domeniul psihiatriei, tot ca ignoranti, putem constata ca ..si anume..creierul omului este in perpetua miscare, in functie de factorii care il influenteaza. Ajungem asadar la factorul numit MEDIU.

Omul nostru, din timpuri imemoriale, si'a dus existenta mana in mana cu mediul natural, construit de habar n'avem cine. Nu vreau subtilitati metafizice. Nu astazi. Altul e subiectul. Si nici n'ar fi relevant.
 Asadar, omul si'a construit civilizatia, mana in mana cu mediul natural, interpretandu'l ....asa cum l'a dus mintea, iar multitudinea de culturi sunt exact dovada acestei capacitati creatoare a omului de'a ...creea in functie de perceptie. N'am sa le discut in termeni de bine sau rau. Nu INCA.

Ca observatori neutri ce suntem, putem vedea ca unele culturi difera de altele.
Unele mai complexe, altele mai simple, unele mai violente, altele mai pasnice.

Stim de exemplu ca poporul roman este extrem de idiot. Nu sunt insa si nemtii la fel, pt ca spre deosebire de romani, astia sunt in stare sa faca ceva inteligent.
Aceiasi oameni, 2 maini, 2 picioare, dar  2 culturi diferite!

Sa intelegem sa germanul se naste inteligent si romanul batut in cap?
Sa fie creierul neamtului mai mare decat al romanului, din nastere?

Sa luam un alt exemplu: in limbajul eschimosilor, nu exista cuvantul razboi. Aceeasi UMANITATE, a creat cultura azteca, in care se practicau frecvent sacrificiile umane. Sa nu uitam ca intr' o singura zi, de sarbatoare ( astea sunt deosebite intotdeauna! ) au fost ucisi peste 80.000 de oameni, scotandu'li'se inima, inca batand. Aceiasi oameni, si eschimosii si aztecii! Aceeasi specie!
Ce oare i'a facut atat de diferiti?

Haideti sa ne intoarcem la mediul stiintific: psihiatria.
Se stie ca creierul omului, mai ales a copilului se dezvolta mult mai bine atunci cand copilului ( omului ) i se acorda atentie. Ajung adulti perfect adaptabili in orice societate normala.
Cei carora nu li se acorda atentie, pot ajunge retardati. Si mai ales cei care sunt abuzati. Metodele sunt atat de diferite si complexe!
Casele de copii sunt exemple care vorbesc de la sine. Copii tratati cu duritate si ostilitate raman in stadiul de ...neom. Din pacate.
Aceleasi creiere, medii diferite.
Intelegem astfel ca mediul in care ne dezvoltam si traim nu numai ca ne creeaza, dar e si capabil sa ne modifice constant comportamentul.
Aceiasi oameni, supusi unor medii diferite, pot ajunge sa empatizeze si sa gandeasca normal, iar altii, sa fie sociopati.

Haideti sa ne aprofundam putin in derivatele societatii.
Multi dintre noi, la un moment dat, indiferent de mediul familial, social in care au fost crescuti si educati, la un moment dat constata ca ceva nu este in regula nici cu ei, nici cu lumea in care traiesc.
La nivel nu stiu cat de constient....dar sigur insitnctiv, cauta o schimbare a mediului.
Asa apare migratia in partidele politice, religii, secte, grupuri de apartenenta.
Se cauta inconstient sentimentul de siguranta.

Dintre cei care isi au creierul la purtator, multi constata ca mare lucru nu s'a schimbat odata cu schimbarea mediului, esenta fiind la fel: un grup inchis ermetic, alte reguli, dar din pacate, aceeasi lipsa de empatie si de realism in cadrul grupului.
Adica...au migrat dintr'o babilonie in alta. De aici apare nemultumirea si dezamagirea.
Bisericile, in loc sa fie un mediu terapeutic, sunt un pandemoniu! La fel si politicul! In sport e la fel! 

De ce acestea?

Sa ne uitam ca la inceput, omul coexista impreuna cu mediul natural.
Treptat a fost rupt si instrainat de el.
Unii religiosi ar spune asa: " M'ati urat fara motiv" - cum zicea Dumnezeu prin vocea unui profet.
 Rupt de acesta, si'a creat o lume..stramba. Lume in care traieste, in care isi naste copii, si' i educa, prea periculos de mult dupa propriul chip si asemanare, rezultatul fiind.....lumea in care traim.


Oare! - n'ar fi bine ca NOI, sa constientizam ca natura nu este dusmanul nostru, nu este vasalul nostru, ci mai degraba leaganul nostru, in care, daca privim cu intelepciune ne'am putea crea o lume in care, treptat si cu rabdare, sa ne vindecam de ratacirea provocata de civilizatia noastra stramba?  
Este perfect posibil!

Stiinta o spune!
Biblia o spune!

Credeti ca cel ce vrea sa fie normal, trebuie sa astepte sa'i institutionalizeze cineva crezul ca poate fi normal? Ca poate iubi un om? Ca poate fi inteligent si creator?  Nimeni!
Este o alegere LIBERA a fiecaruia dintre noi.

Noi, cei care VREM.

Nu este oare o veste buna?














14 ianuarie 2014

Omul nou.

Motto:
  
Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.
 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”

 .................................

In realitate, in cadru organizat....




Capisci?

12 ianuarie 2014

Autoamagire.



Dupa cum cred ca stiti, menirea omului, si definirea lui este sa cunoasca.

La asta a fost chemat.
Iar atunci cand a raspuns pozitiv, s'a aflat intotdeauna intr' o stare de gratie, inaltandu'se prin recunoasterea faptului ca ... nu cunoaste. 
" Stiu ca nu stiu" - spunea un intelept.
Nu s'a autocomplacut in propria proiectie mentala. In cunoscut.

....................................

Din pacate, lumea arata asa cum arata, pt ca omul a lepadat calea cunoasterii, a descoperirii, si s'a baricadat de frica in tot ce'a reusit pana atunci sa cunoasca, facand din aceasta cunoastere vremelnica, un zeu, in fata caruia se inchina.

Fiecare cultura in parte are momentele ei de dezvoltare, si de distrugere, decand lumea.
Acestea se bazeaza tocmai pe acest progres dat de cautare si cunoastere, si mai apoi blazarea, autosuficienta si declinul.
Din pacate, s'a cam deturnat sensul cuvantului RELIGIE, ajungandu'se de la cautarea adevarurilor exact la opusul acestei ... stari de gratie. Atunci cand, constient fiind ca te afli intr'un univers infinit, o creatie inteligenta, si tu totusi renunti la logica, te cam condamni la autoimbecilizare. 
Astazi, religia, oricare ar fi ea, este concurentul numarul 1 al povestilor Seherezadei, iar bunii adoratori in marea lor majoritate inca copii la minte si maturi rau de tot la rautate. Cred ca e vremea sa ne intoarcem privirea de la noi insine si proprii dumnezei creati de noi si sa'l cautam pe cel adevarat. 
Altminteri, tare ma tem ca ne paste groapa, pe marginea careia dantuim inconstient...

 Este o caracteristica a fiecarui om, a fiecarei culturi, ca orbit de subiectivism sa se creada buricul pamantului. Asa au ales tocmai evreii, scriitorii Bibliei, sa se creada popor ales. 
Altii, la fel de inteligenti si cinstiti ca ei au aceiasi parere despre ei insisi: budistii, musulmanii, mormonii, etc, etc. 
Nu facem decat sa copiem, ca maimutele patternuri comportamentale ( matrice ) . 
 Inteligenta, care rateaza mai tot timpul intalnirea cu creierele, nu le lasa mai niciodata gravide cu idei, nici cu realism. Sunt condamnate sa nasca...vant! - cum zicea un profet. 
Partea proasta este ca dumnezeii nostri cei umani la chip, nu ne opresc sa ne ucidem, fie si moral semenii, pe care altminteri suntem chemati sa'i iubim. Ba din contra!... 
Cu alte cuvinte, nu avem partasie nici cu inteligenta, nici cu dragostea. Adica...nici cu Hristos, nici cu Tatal, in termeni foarte simpli... 

Suntem deja, peste 7 miliarde de singuri pe planeta asta. O stare de intuneric al sufletelor. O coma comuna.
Ne'am creat, pt a ne compensa singuratatea, grupuri si grupulete in care cica apartinem. 
Fara sa ne dam seama ca singura situatie in care apartinem lui Dumnezeu este cand suntem OAMENI, preferam sa apartinem unei obsesii ale noastre: unii politicii, altii echipelor de fotbal, altii bisericilor. Totul nu e decat un pandemoniu imens, plin de discordie, prostie si rea intentie, neavand niciodata de'a face cu vreun adevar etern. 

Totul e desertaciune si goana dupa vant.