8 septembrie 2013

Despre RESPECT.

  Dintotdeauna am fost un salbatic, placandu'mi natura nepoluata de copitele omului.
Nici vizual, nici sonor, nici de nici un fel.
Asa cum este ea.
Am crescut descult, umblu si acum de multe ori, de primavara pana toamna. 
Inca gust ploile de vara, fara sa ma ascund de ele.
Am purtat intotdeauna in suflet ceva aparte, fugind de civilizatie, de zgomotul ei, de poluarea ei, de mizeria ei, de moartea ei.

Iata un discurs absolut superb al unui sef de trib indian, care ar trebui sa dea de gandit ...civilizatilor.

Mizantropescu. 

................................................................


“Marele Şef din Washington ne trimite vorbă că dorește să ne cumpere pămîntul. Marele Şef ne trimite de asemenea vorbe de prietenie şi bune intenţii. Considerăm aceasta o dovadă de politețe din partea sa, pentru că ştim că nu are mare nevoie de prietenia noastră în schimb. Dar vom lua în considerare oferta sa. Pentru că ştim că dacă n-o facem, omul alb va veni cu arme şi ne va lua pămîntul oricum.
chief_seattle_zw1
Cum poţi cumpăra sau vinde cerul, căldura pămîntului? Această idee este ciudată pentru noi. Din moment ce nu deţii prospeţimea aerului sau a apei, cum le poţi cumpăra?
Fiecare parte din acest pămînt este sacră pentru poporul meu. Fiecare ac de pin, fiecare mal nisipos, fiecare ceaţă în pădurea întunecată, fiecare poieniţă, fiecare insectă bîzîitoare este sfînta în memoria şi experienţa oamenilor mei. Seva care curge prin copaci poartă cu ea memoriile omului roşu.
Morţii omului alb îşi uită pământul unde s-au născut cînd se ridică la ceruri. Morţii noştri nu uită niciodată acest pămînt minunat, pentru că el este mama omului roşu. Noi sîntem parte din el, şi el este parte din noi. Florile parfumate sînt surorile noastre, căprioară, calul, marele vultur, toţi sînt fraţii noştrii. Crestele muntoase, roua pășunilor, căldura trupului poneiului şi omul, toate fac parte din aceeaşi familie.
De aceea, cînd Marele Şef din Washington ne trimite vorbă că dorește să ne cumpere pămîntul, el cere foarte mult de la noi. Marele Şef ne promite că ne va rezerva un loc numai pentru noi, unde putem trăi confortabil. El va fi tatăl nostru, iar noi, copiii lui. De aceea vom lua în considerare oferta sa de a ne cumpăra pămîntul. Dar nu va fi uşor. Pentru că acest pămînt este sacru pentru noi.
Omul roşu s-a retras mereu dinaintea omului alb, aşa cum ceaţa muntelui fuge de razele soarelui de dimineaţă. Dar cenuşa părinţilor noştri este sacră. Mormintele lor ne oferă sanctuar şi astfel dealurile acestea, copacii, tot acest pămînt ne este consacrat nouă. Ştim că omul alb nu ne înţelege obiceiurile. O bucată de pămînt este pentru el la fel ca oricare alta, pentru că el este un străin care vine noaptea şi ia cu forţa de la pămînt orice îşi doreşte. Pămîntul nu este fratele, ci duşmanul său, şi atunci când l-a supus, pleacă să cucerească mai departe. El uită oasele tatălui său rămas în urmă şi nu-i mai pasă de ele. El răpește pămîntul de la copiii săi şi nu-i pasă. Mormintele părinților săi şi drepturile prin naştere ale copiilor săi sînt uitate. El îşi tratează mama, pământul, şi pe fratele său, cerul, ca pe nişte lucruri care pot fi cumpărate, exploatate, vîndute ca nişte obiecte. Pofta sa nelimitată va devora pămîntul şi va lăsa în urma doar un deșert.
Nu ştiu. Felurile noastre de a fi sînt diferite de felurile voastre. Vederea oraşelor voastre răneşte ochii omului roşu. Dar poate e pentru că omul roşu este un sălbatic şi nu înţelege.
Nu există nici un loc liniştit în orașele omului alb. Nici un loc unde poţi asculta şoapta frunzelor primăvara sau graba timidă a aripilor insectelor. Dar poate e așa pentru că eu sînt un sălbatic şi nu înţeleg. Zgomotele din oraşele voastre par făcute doar ca să insulte urechile. Ce rămîne în viaţă dacă un om nu poate ascultă cîntecul privighetorii sau orăcăitul broaştelor în jurul iazului, noaptea? Eu sînt om roşu şi nu înţeleg. Indienii prefera sunetul adierii care mîngîie faţa lacului şi mirosul vîntului însuşi, curăţat de ploaia de vară sau parfumat de pădurea de pini.
Aerul este preţios pentru omul roşu, pentru că toate fiinţele împart aceeaşi respiraţie, animalul, copacul, omul, toate respiră din acelaşi aer. Omul alb nu pare să observe aerul pe care-l respiră. Ca un muribund care zace de multe zile, el este imun la duhoare. Dar dacă vă vindem pămîntul, trebuie să ţineţi minte că aerul este preţios pentru noi, că aerul îşi împarte spiritul cu orice formă de viaţă pe care o susţine. Vîntul care i-a dat bunicului nostru prima sa respiraţie i-a primit-o de asemeni pe ultima. Şi tot el trebuie să dea copiilor noştrii spiritul vieţii. Dacă vă vindem pămîntul, trebuie să-l păstraţi şi să-l protejați ca pe un loc unde pînă şi omul alb să poată merge să guste aerul parfumat de florile cîmpului.
Prin urmare, o să luăm în considerare oferta voastră de a ne cumpăra pămîntul. Dacă vom decide să acceptăm, o să pun o condiţie. Omul alb trebuie să trateze animalele acestui pământ ca pe fraţii lui.
Eu sînt un sălbatic şi nu înţeleg nici un alt mod de a trăi. Am văzut mii de bizoni putrezind în preerie, abandonați de omul alb care i-a împuşcat dintr-un tren în mişcare. Eu sînt un sălbatic şi nu înţeleg cum poate calul-de-fier-fumegînd să fie mai important decât bizonul pe care noi îl omorîm doar ca să supraviețuim şi-i cerem iertare pentru asta.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar pieri, omul ar pieri şi el de o mare singurătate a spiritului. Pentru că orice se întîmplă animalelor urmează curînd să i se întîmple şi omului. Toate lucrurile sînt legate între ele.
Deci, vă vom lua în considerare oferta de a ne cumpăra pămîntul. Dacă acceptăm, va fi pentru a ne asigura rezervaţiile pe care ni le-aţi promis. Acolo, poate, vom putea să ne trăim zilele care ne rămîn aşa cum dorim. Când ultimul om roşu va fi dispărut de pe acest pămînt şi amintirea lui va fi doar umbra unui nor alunecînd prin preerie, aceste ţărmuri şi păduri vor păstra încă spiritul oamenilor mei. Pentru că ei iubesc acest pămînt aşa cum un nou născut iubeşte bătăile inimii mamei sale. Deci, dacă vă vindem pămîntul, iubiţi-l aşa cum l-am iubit şi noi. Îngrijiţi-l aşa cum l-am îngrijit şi noi. Păstraţi în minte amintirea pămîntului aşa cum l-aţi primit. Şi cu toată puterea voastră, cu toată mintea şi toată inima, păstraţi-l pentru copiii voştri şi iubiţi-l, aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi!
Atîta lucru ştim şi noi: pămîntul nu aparţine omului, ci omul aparţine pămîntului şi toate lucrurile sînt interconectate aşa cum sîngele uneşte o familie. Toate lucrurile sînt legate între ele. Orice soartă are pămîntul, aceeaşi soartă o vor avea şi fiii pămîntului. Omul nu a ţesut pînza vieţii, el e doar un fir în ea. Orice-i face el acestei pînze, îşi face lui însuşi.
Dar vom evalua oferta voastră de a merge în rezervaţia pe care aţi stabilit-o pentru oamenii mei. Vom trăi separat şi în pace. Contează prea puţin unde ne vom petrece restul zilelor. Copiii noştrii şi-au văzut părinţii umiliţi şi înfrînţi. Războinicii noştri au cunoscut ruşinea şi după ce au fost învinşi îşi consumă zilele în inerţie şi-şi otrăvesc trupurile cu mîncăruri dulci şi băuturi tari. Contează prea puţin unde vom muri. Triburile sînt făcute din oameni, nimic mai mult. Oamenii vin şi pleacă, la fel ca valurile mării.
Nici măcar omul alb care vorbeşte cu Dumnezeu ca și cu un prieten nu poate fi scutit de destinul comun al tuturor. Poate sîntem totuşi fraţi, în cele din urmă, vom vedea. Atîta lucru ştim şi noi, şi poate că omul alb îl va descoperi şi el într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi. Poate credeţi că-l deţineţi aşa cum vreţi să ne deţineţi pămîntul – dar nu puteţi. El este Dumnezeul oricărui om, şi compasiunea Sa este aceeaşi, şi pentru omul roşu, şi pentru cel alb. Acest pămînt este preţios pentru El, iar a răni pămîntul înseamnă a-i dispreţui Creatorul. Şi oamenii albi vor trece, poate mai repede decît alte triburi. Continuaţi să vă contaminaţi aşternutul, şi vă veţi sufoca în propriile dejecţii.
Dar în pieirea voastră, voi veţi străluci, aprinşi de puterea Dumnezeului care v-a adus în aceste ţinuturi, şi din anumite raţiuni speciale v-a dat putere asupra lor şi asupra omului roşu. Destinul vostru este un mister pentru noi, pentru că noi nu înţelegem. Cînd bizonii au fost toţi măcelăriţi, caii toţi îmblânziţi, colţurile secrete ale pădurii îngreunate cu mirosul multor oameni şi vederea dealurilor înverzite, obturată de fire vorbitoare, unde este desişul? Unde este vulturul? Şi ce înseamnă să spui la revedere poneiului liber şi vânătorii? Sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii.”

Acest discurs a fost ţinut de Marele Şef De Trib al Ligii Duwamish, cunoscut nouă ca Şeful Seattle, în anul 1854, cu un an înaintea marelui consiliu care avea să încheie tratatul între triburile indiene şi guvernul Statelor Unite.

SURSA: