18 iulie 2012

Un alt Cain si Abel.

Drumul Lacrimilor: o pagină din istoria amerindienilor
La începutul deceniului 1830-1840, peste 125.000 de amerindieni trăiau pe teritoriile de astăzi ale statelor americane Georgia, Tennesseee, Alabama, Carolina de Nord şi Florida. La sfârşitul deceniului, doar câteva mii mai locuiau pe teritoriile lor de drept. Alături de coloniştii care le vroiau pământurile pentru propriile ferme şi plantaţii de bumbac, guvernul federal i-a forţat pe amerindieni să-şi părăsească ţinuturile şi să pornească într-un cumplit marş spre aşa numitele „rezervaţii indiene” de dincolo de Mississippi. Crudul şi nedreptul marş este cunoscut sub numele de Drumul Lacrimilor şi se constituie într-una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria rasismului, a lăcomiei, a ignoranţei şi cruzimii umane.

Amerindienii erau o "problemă"



Coloniştii albi americani care trăiau în apropierea Frontierelor de Vest, cum erau numite în acele vremuri limitele incipientei federaţii americane, aveau în principal reacţii şi sentimente negative la adresa localnicilor cu care interacţionau tot mai mult.
Albii nu-şi ascundeau deloc dispreţul la adresa bravilor amerindieni, deşi, totodată, se temeau de ei.
Pentru ei, aceşti adevăraţi proprietari ai ţinuturilor moştenite de la generaţii întregi de strămoşi nu erau altceva decât nişte figuri nefamiliare aflate la locul şi timpul nepotrivite, nişte străini ciudaţi cu pielea roşietică şi pene în plete, care ocupau pământul pe care coloniştii albi nu doar că-l râvneau, dar credeau că li se cuvine.

Nici autorităţile americane de pe atunci nu gândeau diferit la adresa amerindienilor.
Însuşi părintele naţiunii americane, preşedintele George Washington, credea că cea mai bună soluţie pentru "Problema Indiană", consta pur şi simplu în "civilizarea" forţată a acestor nevinovaţi. Ce însemna "civilizarea forţată" în concepţia albilor nu este greu de bănuit: distrugere culturală, nivelare socială, sedentarizare, restricţii majore, discriminări şi, în primul rând, furtul pământurilor.

Unul dintre principalele deziderate ale acestor aşa-zise "campanii de civilizare" consta în modelarea cât mai fidelă a băştinaşilor pe calapodul social al americanului alb protestant, prin convertirea la creştinism, învăţarea limbii engleze şi adoptarea unor concepte şi obiceiuri de origine europeană, precum proprietatea individuală, stoparea nomadismului sezonier şi chiar comerţul cu sclavi.
Unele comunităţi şi triburi din sud-estul Statelor Unite au adoptat parţial aceste idei impuse de Washington. În consecinţă, albii i-au gratulat pe amerindienii din triburile Chochtaw, Chikasaw, Seminoli, Creek şi Cherokee cu titulatura de "Cele Cinci Naţiuni Civilizate".
Evident, Washingtonul nu s-a mulţumit cu asimilarea social-culturală a acestor triburi. Ţinuturile lor erau tot mai tentante pentru foamea de pământ a invadatorului alb.
Teritoriile deţinute de cele cinci naţiuni se aflau pe locurile unde astăzi există statele Georgia, Tennessee, Albama, Carolina de Nord şi Florida, şi erau deosebit de valoroase, având un ridicat potenţial agricol. Mulţi dintre colonişti erau interesaţi numai de cultivarea bumbacului şi creşterea vitelor. Nu le păsa cât de "civilizaţi" sau "creştini" erau amerindienii, tot ce voiau era pământul acestora şi nu s-au dat în lături de la nimic pentru a-l obţine. Au ars aşezările nativilor sedentarizaţi, le-au împuşcat sau furat animalele şi i-au ucis pe cei care li s-au împotrivit.

Evident, guvernele de la Washigton i-au susţinut pe colonişti în eforturile conjugate ale acestora de a-i alunga pe băştinaşi spre vest şi spre sud. Câteva state americane au emis o serie de legi în baza cărora îşi arogau dreptul de a confisca teritoriile indiene şi a limita serios suveranitatea şi drepturile băştinaşilor. Cu toate că amerindienii au dat în judecată statele respective în procese celebre precum Naţiunea Cherokee contra Georgiei din anul 1831, iar Curtea Supremă de la Washington a decis că amerindienii erau naţiuni suverane "asupra cărora legile statului Georgia şi alte state nu au nicio putere", jafurile şi abuzurile au continuat nestingherite.
Preşedintele Andrew Jackson nota mândru, în anul 1832, că "statele din sud sunt hotărâte să cucerească teritoriile indiene şi vor face orice pentru a-şi securiza graniţele".


Eliminarea



Andrew Jackson, preşedintele de atunci al Uniunii Americane, era unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai izgonirii amerindienilor şi confiscării pământurilor acestora.
Pe când fusese general al unui corp de armată, Andrew Jackson a luptat timp de ani de zile în campanii violente îndreptate împotriva triburilor Creek din Georgia şi Alabama şi Seminole din Florida. Campaniile sale au avut ca efect transferul a mii de hectare de teren din proprietatea băştinaşilor în cea a fermierilor albi.
În rol de preşedinte, Jackson şi-a continuat campania cu acelaşi zel. În anul 1830 s-a grăbit să semneze actul intitulat fără echivoc "Indian Removal", document care împuternicea deopotrivă autorităţile locale şi coloniştii ce aveau astfel mână liberă să îşi însuşească pământurile indienilor.

Cadrul legal federal din acea perioadă interzicea totuşi preşedintelui sau unei alte autorităţi statale să-i forţeze pe amerindieni să îşi părăsească teritoriile unde aceştia trăiau, vânau şi practicau o agricultură rudimentară. Cu toate acestea, atât preşedintele Jackson, cât şi funcţionarii guvernamentali au ignorat voit litera legii şi i-au oprimat pe amerindieni prin toate mijloacele imaginabile, astfel încât aceştia să ajungă să-şi ia lumea în cap la propriu...

În iarna anului 1831, triburile Chocktaw au fost primele gonite de pe pământuri, iar deportarea lor a servit ca model pentru deportările altor triburi. Au urmat amerindienii din triburile Seminolilor, care au fost deportaţi în anul 1832, doi ani mai târziu etnicii Creek au avut aceeaşi soartă, pentru ca amerindienii Chicksaw să fie deposedaţi, la rândul lor, cândva în anul 1837. Vitejii Cherokee au fost izgoniţi în tristul an 1838. Toţi aceşti nevinovaţi au pornit într-un lung marş de exterminare spre celebrele "Teritorii Indiene", un ţinut cu pământuri sterpe, aride şi inospitaliere, desemnat de autorităţile americane drept patrie-surogat pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Doar o mică parte a populaţiilor amintite a reuşit să se ascundă şi să scape campaniei de izgonire. Urmaşii lor se întâlnesc şi astăzi în comunităţi restrânse răspândite prin statele Mississippi, Florida, Alabama şi Carolina de Nord. Izgonirile au continuat până la finele anului 1840.
Rezulatul a fost unul sumbru: zeci de mii de amerindieni au pierit sau au fost alungaţi, iar coloniştii albi tocmai înhăţaseră un teritoriu virgin cu o suprafaţă totală de aproximativ 100.000 kilometri pătraţi!

Suferinţă şi memorie



Procesul izgonirii băştinaşilor a continuat nestingherit până când Washington-ul a considerat că numărul băştinaşilor ajunsese suficient de redus pentru ca aceştia să nu reprezinte un pericol major în cazul în care ar fi intenţionat să se revolte.
Nefericiţii, mânaţi ca nişte vite spre ţinuturile desemnate de autorităţi, au trecut prin chinuri inimaginabile. Nu degeaba o parte a istoricilor americani consideră episodul Drumul Lacrimilor drept cea mai dureroasă pagină din trista istorie a genocidului la care au fost supuşi indienii nord-americani.

Mii de băştinaşi, unii înlănţuiţi, au mărşăluit pe jos, prin frig sau arşită, fără apă şi alimente. Au suferit asaltul foametei, al setei, bolilor şi expunerii la elementele naturii. Foarte mulţi au murit. Spre exemplu, din cei 15.000 de indieni Cherokee, aproximativ 4.000 nu au mai ajuns la destinaţia din statul Oklahoma de astăzi. Drumul Lacrimilor i-a ucis...
Noile pământuri au intrat rapid în administraţia autorităţilor şi mii de colonişti au fost astfel împroprietăriţi pe gratis.

În anul 1838, doar 2.000 de etnici Cherokee mai trăiau în teritoriile lor incluse de pe acum în interiorul graniţelor statului Georgia. Washington-ul a considerat că erau prea mulţi. În consecinţă preşedintele Martin Van Buren a trimis un corp expediţionar de 7.000 de soldaţi federali, conduşi de generalul Winfield Scott, pentru a-i goni pe indienii cei îndărătnici. Sub ameninţarea baionetelor, soldaţii bravului Unchi Sam i-au jefuit pe nativii Cherokee de bruma de bunuri şi bani agonisiţi.
Apoi i-au încolonat şi i-au forţat să mărşăluiască peste 2.000 kilometri spre locul desemnat de autorităţi. Tifosul, virozele, dizenteria, holera şi foametea au ucis o mare parte din amerindieni.
Nici cei care au ajuns în aşa numitul Teritoriu Indian nu au avut o soartă mai bună. Guvernul federal le promisese că în noile teritorii vor trăi liniştiţi, netulburaţi de nimeni.
Evident, nu a fost aşa.
Pe măsură ce coloniştii continuau explorarea vestului, Teritoriul Indian s-a micşorat continuu, astfel încât, atunci când Oklahoma a fost proclamat stat în anul 1907, ţinutul-surogat al amerindienilor dispăruse de-a binelea.

Tristul moment istoric a fost comemorat în anul 1987, când autorităţile federale au autorizat deschiderea unui drum istoric memorial, în lungime totală de 3.500 kilometri.
Intitulat "Trail of Tears National Historic Trail", acest unic monument istoric traversează porţiuni din nouă state americane şi serveşte astăzi ca loc de reculegere al nativilor americani.


SURSA: