28 iunie 2012

De la Babilon la Noul Ierusalim.



Babilonul biblic străbate Biblia aproape de la începutul până la sfârşitul ei.
În principiu, în spirit şi în dezvoltare este acelaşi Babilon de la un capăt la altul.
Deşi la suprafaţă par a exista două, cu adevărat este exact acelaşi Babilon care se reproduce pe sine: două manifestări ale aceluiaşi Babilon.
Astfel, Babilonul care se evidenţiază în mod clar, fie că este vorba de cel din vechime, fie de cel din zilele din urmă, este numai un rezultat: un rod al forţelor care se găsesc în spatele tuturor şi care constituie adevăratul Babilon.
Şi ceea ce produce Babilonul vizibil este lucrarea forţelor spirituale şi intelectuale ale lumii acesteia.
Aici se găseşte izvorul a tot ceea ce s-a descoperit vreodată a fi Babilon: aici, în aceste forţe şi în lucrarea lor se găseşte adevăratul Babilon.
Trebuie să avem totdeauna în minte gândul că primul cuvânt din inscripţia divină care descrie Babilonul din zilele de pe urmă este TAINĂ.
Această caracteristică îi aparţine în mod strict de la început până la sfârşit: Babilonul trebuie studiat totdeauna ţinând cont de această caracteristică.
Să începem cu originea Babilonului:
„Şi tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Şi s-a întâmplat că, pornind spre răsărit, au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo. Şi au zis: ‚Haide să construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer; şi să ne facem un nume pentru a nu fi împrăştiaţi pe faţa pământului.’” Geneza 11:1-4.
Primul element din această iniţiativă care a dus la apariţia Babilonului este mândria – „să ne facem un nume”.
Iar această caracteristică o însoţeşte permanent: este ea însăşi.
Şi când se spune clar adevărul despre ea, acesta este că ea e „cea mai mândră”, „O, tu, cea mai mândră” şi „cât de mult s-a slăvit pe sine însăşi.” Ieremia 50:31,32; Apocalipsa 18:7.
Şi este un egoism absolut şi o mândrie exclusivă: „Eu şi nimeni în afară de mine.” Isaia 47:8,10.
Şi această mândrie se manifestă în special împotriva Domnului: „S-a semeţit împotriva Domnului” Ieremia 50:29.
Şi această trăsătură a avut-o de la început. O inscripţie găsită în ruinele vechiului Babilon pe malul Eufratului care descrie construirea Turnului şi amestecarea limbilor, spune:
„Babilonul corupt păcatul a ales şi mici şi mari s-au amestecat pe ziduri. Cu violenţă au luptat împotriva Lui.”
A doua caracteristică manifestată în acest început este centralizarea: „Ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.”
Iar prin această centralizare se urmărea dominaţia.
Deşi acest efort deosebit în vederea centralizării şi stăpânirii a fost împiedicat prin încurcarea limbilor lor şi împrăştierea pe întregul pământ, totuşi au rămas mândria, spiritul şi ambiţia pentru centralizare şi stăpânire; şi aşa s-a întâmplat că la Babel s-au pus bazele primei împărăţii, puterii regale de Stat, împărăţiei şi imperiului.
„Nimrod a început să fie puternic” sau a fost primul om puternic – „pe pământ”.
„Şi începutul împărăţiei a fost Babel, Erec şi Acad, Calne, în ţara Şinear.” Geneza 10:8,10.
Şi aceasta s-a petrecut în acelaşi spirit al „mândriei împotriva Domnului” şi al „luptei violente împotriva Lui”.
Înaintea lui nici un conducător nu a purtat şi nici nu a pretins titlul sau rangul de rege, ci numai de „vice-rege” al zeului, care era considerat rege.
Aceasta arăta clar perioada când Dumnezeu era cunoscut ca Rege şi Conducător adevărat. Iar această perioadă era aşa de recentă, încât nici cei idolatri nu se îndepărtaseră de Dumnezeu atât de mult încât să aibă îndrăzneala de a pretinde şi purta titlul de rege.
Dar Nimrod a fost primul om din lume care a avut îndrăzneala de a face acest lucru.
Numele Nimrod înseamnă „rebeliune, sfidare” sau „rebelul extrem de nelegiuit”.
El şi-a impus autoritatea asupra religiei şi asupra tuturor celorlalte lucruri şi i-a obligat pe toţi cei care se aflau sub stăpânirea sa să adere la religia idolatră pe care o impusese.
Expresia „el a fost un vânător viteaz înaintea Domnului” implică faptul că a fost un vânător de oameni, un persecutor, prigonindu-i şi obligându-i pe oameni să se supună autorităţii sale de conducător şi religiei sale ca lui Dumnezeu.
Traducerea Spurrell redă pasajul astfel: „El a fost un tiran asupritor înaintea lui Iehova.”
A fost primul care a pus bazele puterii centralizate a unui guvern organizat, a unei împărăţii sau Stat.
După potop, prin popularea pământului, întreaga guvernare care se găsea în afara celei părinteşti era individuală – auto-guvernarea.
Exista societate, dar nu şi Stat. Iar pământul era la dispoziţia tuturor; nu existau graniţe.
Dar s-a produs o îndepărtare de Dumnezeu şi o apropiere de idolatrie, violenţă, dominare şi pierdere a stăpânirii de sine.
„O dată cu stabilirea împărăţiei lui Nimrod, întreaga lume a intrat într-o nouă perioadă istorică. Guvernarea lui a introdus în lume un nou sistem de relaţii între guvernator şi guvernaţi. Autoritatea conducătorilor de mai înainte se sprijinea pe sentimentul rudeniei, iar influenţa conducătorului era o imagine a controlului părintesc. Nimrod, dimpotrivă, stăpânea atât peste teritoriu, cât şi peste locuitorii ce-l ocupau, fără să ţină seama de legăturile de rudenie. Până în acest moment existau triburi – familii lărgite – societate; acum exista o naţiune, o comunitate politică – Statul. Istoria politică şi cea socială a lumii sunt de aici înainte distincte, dacă nu chiar complet diferite.”
Cetăţile Babel, Erec, Acad, Calne şi teritoriile lor, au constituit „începutul împărăţiei”; şi el a transformat-o în imperiu, acoperind cea mai mare parte a Mesopotamiei. Căci „din ţara aceasta a intrat în Asiria şi a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah.” Geneza 10:11,12 ASV.
Astfel, la Babel, Nimrod a fost fondatorul Statului, împărăţiei, stăpânirii mondiale şi al imperiului.
Când Nimrod a murit şi imperiul său s-a destrămat, aceasta nu a făcut decât să ofere posibilitatea altor oameni să repete istoria împărăţiei şi a imperiului, de la Ur, Acad, Elam, Egipt şi Asiria, până la marele Babilon al lui Nebucadneţar, în care ideea mândriei mondiale, imperiului mondial, puterii mondiale şi slavei mondiale au atins apogeul. Daniel 4.
Şi era la fel, atât în spirit cât şi în practică, deoarece era „ciocanul întregului pământ” care „în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri continue”, astfel că era „cel mai teribil dintre popoare”. Ieremia 50:23; Isaia 14:6; Ezechiel 30:11.
Şi era exact la fel şi în religie şi împotriva Domnului. Daniel 3.