9 iunie 2012

GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ.

„Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.”
– Ioan 14:29

Mulţi oameni, eu inclusiv, am observat evenimente înainte ca acestea să se fi produs; adică, înainte ca ele să se fi petrecut în această lume tri-dimensională. Din moment ce omul poate observa un eveniment înainte ca el să se petreacă în cele trei dimensiuni ale spaţiului, atunci viaţa pe pământ trebuie că progresează conform unui plan, şi acest plan trebuie că există altundeva, în altă dimensiune, şi că se desfăşoară lent prin spaţiul nostru.
Dacă evenimentele ce se petreceau nu existau încă în lumea asta când erau observate, atunci, urmând logica, ele trebuie să fi fost din afara acestei lumi. Şi orice e de văzut ACOLO înainte de a se petrece AICI trebuie să fie „pre-determinat” din punctul de vedere al omului treaz într-o lume tri-dimensională.
Se ridică aşadar întrebarea: „Suntem noi capabili să ne alterăm viitorul?”
Obiectivul meu în scrierea acestor pagini este acela de a indica posibilităţile intrinseci ale omului, de a arăta că omul îşi poate altera viitorul său; iar, astfel alterat, formează din nou o secvenţă determinantă ce începe din punctul de interferenţă – un viitor ce va fi compatibil cu alterarea. Cea mai remarcabilă caracteristică a viitorului omului este flexibilitatea acestuia. Este determinat de atitudinile lui, mai curând decât de acţiunile lui. Piatra de temelie pe care se zidesc toate lucrurile este conceptul omului despre sine însuşi. El se poartă aşa cum o face şi are experienţele pe care le are deoarece conceptul său despre sine este cel care este, şi nu din alte motive. De-ar fi avut un alt concept despre sine, s-ar fi purtat diferit. O schimbare a conceptului de sine îi alterează automat viitorul: iar o schimbare oarecare a seriei sale de experienţe viitoare îi alterează reciproc şi conceptul său despre sine. Asumpţiile omului, pe care el le priveşte ca fiind lipsite de importanţă, produc efecte considerabile; aşadar omul ar trebui să-şi revizuiască estimarea unei asumpţii şi să-i recunoască puterea creativă.
Toate schimbările se produc în conştienţă. Viitorul, deşi pregătit în fiecare detaliu în avans, are mai multe urmări. Avem în faţa noastră în fiecare clipă a vieţii posibilitatea de a alege pe care dintre diferitele viitoruri îl vom avea.
Sunt de fapt două perspective asupra lumii, pe care le are fiecare – un focar „firesc”, natural şi unul „duhovnicesc”, spiritual. Învăţătorii antici îi spuneau celui natural „mintea carnală” şi celuilalt, „mintea lui Hristos”. Le putem clasifica drept conştienţă trează obişnuită, guvernată de simţurile noastre, şi o imaginaţie controlată, guvernată de dorinţă.
Recunoaştem aceşti doi centri distincţi de gândire în afirmaţia, „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” [1Corinteni 2:14].
Viziunea naturală limitează realitatea la momentul numit ACUM. Pentru viziunea naturală, trecutul şi viitorul sunt pur imaginare. Viziunea spirituală, pe de altă parte, vede conţinuturile timpului. Vede evenimentele distincte şi separate ca obiecte în spaţiu. Trecutul şi viitorul sunt un întreg actual pentru viziunea spirituală. Ce e mental şi subiectiv pentru omul natural este concret şi obiectiv pentru omul spiritual.
Obişnuinţa de a vedea numai ceea ce ne permit simţurile noastre ne lasă complet orbi la ceea ce, altfel, am putea vedea. Pentru a cultiva abilitatea de a vedea nevăzutul, ar trebui să ne dezlegăm deliberat şi frecvent minţile de evidenţa simţurilor şi să ne focalizăm atenţia asupra unei stări invizibile, simţind-o mental şi percepând-o până ce dobândeşte întreaga claritate a realităţii.
Gândul zelos, concentrat, focalizat într-o anumită direcţie, închide în afară alte senzaţii şi le face să dispară. Trebuie numai să ne concentrăm asupra stării dorite pentru a o vedea. Obiceiul retragerii atenţiei dinspre zona senzorială şi concentrarea ei asupra nevăzutului ne dezvoltă perspectiva spirituală şi ne face capabili să trecem dincolo de lumea simţurilor, pentru a vedea ceea ce altfel e invizibil. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii”, Romani 1:20. Această viziune este complet independentă de facultăţile naturale. Deschide-o şi însufleţeşte-o! Fără ea, aceste instrucţiuni sunt inutile, căci „cele ale Duhului […] se judecă duhovniceşte”.
O simplă practică ne va convinge că putem, controlându-ne imaginaţia, să ne remodelăm viitorul în armonie cu dorinţa noastră. Dorinţa este motorul acţiunii. Nu am putea mişca un singur deget dacă nu am avea o dorinţă de a-l mişca. Indiferent ce facem, urmăm dorinţa care ne domină mintea la un moment-dat. Când rupem un obicei, dorinţa noastră de a-l rupe e mai mare decât dorinţa de a continua obiceiul.
Dorinţele care ne împing la acţiune sunt acelea care ne ţin atenţia. O dorinţă este numai o conştiinţă a ceva ce ne lipseşte şi de care avem nevoie pentru a ne face viaţa mai plăcută. Dorinţele au întotdeauna un câştig personal în vedere, cu cât mai mare câştigul anticipat, cu atât mai intensă dorinţa. Nu există dorinţă absolut neegoistă. Când nu e nimic de câştigat, nu există dorinţă şi, prin urmare, nici acţiune.
Omul spiritual vorbeşte omului natural prin limbajul dorinţei. Cheia de a progresa în viaţă şi de a-ţi împlini visele stă în supunerea voită vocii acestuia. Supunere neşovăielnică în faţa vocii acestuia înseamnă o asumpţie imediată a dorinţei împlinite. A dori o stare înseamnă a o avea. Cum spunea Pascal, „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”.
Omul, asumându-şi sentimentul dorinţei sale împlinite, şi apoi trăind şi purtându-se conform acestei credinţe, îşi alterează viitorul în armonie cu asumpţia sa.
 
Asumpţiile trezesc ceea ce afirmă. De îndată ce omul îşi asumă sentimentul dorinţei sale împlinite, Sinele său cvadri-dimensional găseşte căi pentru atingerea scopului, descoperă metode pentru realizarea acestuia.
Nu ştiu definiţie mai clară a mijloacelor prin care ne realizăm dorinţele decât de A EXPERIMENTA ÎN IMAGINAŢIE CEEA CE AM EXPERIMENTA ÎN CARNE ŞI OASE DACĂ NE-AM ATINGE SCOPUL. Această experimentare imaginară a finalului, prin recunoaştere, determină mijloacele. Sinele cvadri-dimensional construieşte apoi cu perspectiva sa mai largă mijloacele necesare pentru realizarea finalului recunoscut.
Minţii nedisciplinate îi pare dificil să-şi asume o stare care e negată de simţuri.
Dar iată o tehnică ce face simplă „chemarea la fiinţă a celor ce încă nu sunt” [Romani 4:17], adică, de a întâlni un eveniment înainte ca acesta să se petreacă.
Oamenii au obiceiul de a bagateliza importanţa lucrurilor simple. Dar această formulă simplă de schimbare a viitorului a fost descoperită după ani de căutare şi experimentare.