7 aprilie 2012

De ce să ne pese de ceilalți?


O să încep printr-o scurtă povestire care vi se va părea foarte familiară. Se întâmpla anul trecut, la Paris. Mă plimbam seara pe lângă Piața de Flori. La un moment dat, am dat peste un om căzut de-a latul trotuarului. Nu părea deloc un caz social, un „sans domicile fixe” adormit pe stradă, ci o persoană care își pierduse cunoștința. Trecătorii numeroși, localnici și turiști, nu păreau să-l bage în seamă mai mult de timpul necesar pentru a îl ocoli.  Eu m-am oprit, dar trebuie să fiu cinstit și să spun că pe mine, ca medic, mă obligă legea să mă opresc (și aici, și în Franța), în caz contrar fiind pasibil de închisoare. Și mai surprinzător, omul era căzut la nu mai mult de 20 de metri de Urgențele de la Hôtel-Dieu (un mare spital european, vechi de vreo 14 secole). Tot ce a trebuit să fac, după ce am văzut că omul respiră, a fost să alerg până la camera de gardă și să alertez un echipaj de urgență: era mai rapid decât chematul unei salvări. Oricine în locul meu putea să facă asta: ar fi pierdut doar 3 minute din viață. Sau 30 de secunde, dacă ar fi sunat la 112. Și nici măcar n-ar fi fost în centrul atenției – pentru că nimeni un vrea să fie în centrul atenției pe stradă.
Vi s-a întâmplat vreodată, să treceți pe lângă un om căzut și să mergeți mai departe, întorcând privirea?
Ei bine, se poate mult mai rău. Acest fenomen ciudat al indiferenței urbane a fost botezat  sindromul Genovese. Nu după numele vreunui savant, ci după cel al unei tinere de 29 de ani care, în 1964, la New York, a fost jefuită, violată și ucisă în stradă. Era noapte, însă grozăvia nu s-a petrecut rapid, ci a durat o jumătate de oră, suficient ca vecinii să se trezească. În total, se pare că au fost 38 de martori oculari. Cam câți credeți că au sunat la Poliție? Nici măcar unul.
Tragedia a devenit ulterior obiect de studiu pentru psihologi și sociologi. S-au identificat tot felul de mecanisme psihologice de grup care să explice de ce trecătorii nu intervin atunci când sunt martori la suferința sau pericolul prin care trece un seamăn: difuziunea responsabilității („de ce să mă bag eu? mai bine să las pe altul”), ignorarea colectivă (observi că nimeni nu reacționează, și atunci nu reacționezi nici tu), teama de a se expune astfel văzului lumii. Nicio explicație nu ne scutește însă de responsabilitățile noastre individuale atunci când așa ceva se întâmplă, de faptul că dispunem în continuare de liberul nostru arbitru și am putea interveni, dacă am vrea. Ar putea să ne pese.
Acest articol nu este însă unul etic, moral. Nu vreau să cert pe nimeni – cine sunt eu să o fac? Ceea ce vreau să fac însă e să vorbesc despre avantajele, din punct de vedere al sănății psihice, pe care le avem atunci când ne pasă de ceilalți. Și nu mă refer doar la cazuri extreme, cum e cazul Genovese, ci la cele banale, la întâlnirile noastre cotidiene cu semenii noștri în suferință.
Unii ar putea crede că cinismul, mizantropia, conferă un avantaj protector. Dacă nu îți pasă de suferința sau necazurile altora, nu suferi nici tu în mod suplimentar. Sau: de ce să suferi pentru altul? Nu ai deja necazurile tale?
Ori, lucrurile nu stau deloc așa.
Am mai vorbit aici despre empatie. E un subiect care mă preocupă, fiind și tema lucrării mele de doctorat, și probabil că va reveni în acest blog. Empatia este acel fenomen prin care poți resimți tu însuți trăirile unei alte persoane. Se întâmplă tot timpul: există persoane care, atunci când sunt vesele, pot comunica veselia întregului grup în care se află. Când o persoană se află în suferință, chiar și una total necunoscută, simțim și noi o anume suferință. Empatia este un fenomen complex, și are loc la toate nivelurile existenței noastre. Există un nivel foarte bazal, moștenit filogenetic, ce există așadar și la multe animale. Acest nivel de bază al empatiei, străvechi și profund, a fost numit contagiune afectivă. Empatia bazală constă în emoții primare – de exemplu teamă, sau durere, și sunt mereu auto-orientate, egocentrice. Nu au nimic de-a face cu compasiunea și altruismul, dar produc o importantă suferință personală.
Și există și componente mai evoluate ale empatiei. Există componente cognitive: atunci când facem efortul de a înțelege, rațional, situația unei alte persoane. Există o componentă imaginativă: atunci când ne punem, imaginativ, în locul unei alte persoane. Și există și o componentă afectivă evoluată: aceasta constă în sentimente care nu mai sunt auto-orientate, ci îndreptate către celălalt: compasiune, preocupare față de o persoană aflată în suferință. Aceste sentimente și componente superioare ale empatiei nu produc suferință personală. Din contră, există destule studii care arată că, pe termen lung, ele diminuă suferința personală pe care o avem ca răspuns la suferința altuia. Mai mult, ele se află mai mult sau mai puțin sub controlul voinței noastre. Empatia bazală, nu poate fi însă niciodată total controlată, așa cum niciun instinct nu poate fi supresat, ci doar ascuns.
Cu alte cuvinte, atunci când alegem calea cinică, a indiferenței, nu ne putem controla, suprima, decât empatia superioară, cea „bună”, altruistă. Cea bazală, a suferinței personale, e în continuare prezentă – mă refer la oamenii normali, nu la sociopații lipsiți de empatie – chiar dacă nu mai ajunge așa ușor în câmpul conștiinței. Și, în timp, această suferință personală, care nu mai e catalizată, sublimată într-o empatie superioară, altruistă, va crește. Oricât ne-am strădui să fim indiferenți, în cele din urmă nouă înșine ne facem rău. Un caz clasic sunt medicii, care, în mod instinctiv uneori, se “oțelesc” și au o anumită indiferență față de suferința cu care vin zilnic în contact. Nu există nicio protecție în genul ăsta de apărare. Sunt studii care arată că prea multă astfel de indiferență duce, în timp, la un risc mai mare de tulburări de anxietate și depresive. O bună parte din tulburările de anxietate pe care le văd la cabinet par a include acest gen de empatie bazală, de oglindire maladaptativă a suferinței din jur, de asumare egocentrică a ei.
Așadar, atunci când un om care are nevoie de ajutor, să întorci capul în altă parte e un gest dăunător și pentru cel ce o face. Din contră, să îți deschizi mintea către celălalt, să îți pese de el, într-un mod conștient și voluntar, e un element de igienă a propriei sănătăți psihice.