14 ianuarie 2012

Procesul prin care Ellen White a ajuns cunoscută ca profet!



Succesul şi geniul oricărei mişcări religioase constă în a spune membrilor ceea ce vor să audă şi să te asiguri că n-aud ceea ce tu nu vrei să audă. Nimic nu oferă ocazii mai potrivite pentru asta ca presa.  Gutenberg n-avea nici cea mai mică idee ce uşi deschidea atunci când a inventat tipograful. Din Evul Mediu, când adevărul era înlănţuit de zidul bibliotecii pentru ca nimeni să nu-l scoată afară din sală (nici chiar cu un permis de acces în bibliotecă), omenirea trebuia să primească şi să accepte ceea ce îi dădeau părinţii bisericii. Sigur că era puţin mai bine decât atunci când părinţii transmiteau cunoştinţele cu puterea pistolului ori a ciomagului, dar tot era o metodă de control.
Arta tipografiei avea să se dezvolte în aşa măsură încât scopul nu era să controlezi trupul cu armele ci să controlezi mintea cu tiparul. Liber cugetătorii au avut întotdeauna necazuri. În vremea lui Moise, dacă cineva făcea un foc pentru a-şi face un ceai de plante de sabat, era omorât cu pietre, şi asta nu în sensul modern al expresiei. Dacă se plimba prin talcioc în zilele de sabat în timpul lui Neemia, risca să i se smulgă barba sau părul. Chiar şi în vremurile Noului Testament, pentru că Anania a ascuns câţiva sicli din zeciuială ca să plătească chiria, a fost omorât de autoritatea divină.'
Aşa că apare tiparul. Presa a folosit o abordare mut mai bună; nici o mizerie de curăţat, nici un cadavru de îngropat. Doar să respecţi două legi: Spune-le oamenilor ce vrei tu să audă; nu-i lăsa să audă ceea ce tu nu vrei să audă. Prima regulă nu-i prea grea, dar a doua implică un anumit control. Dacă oamenii nu ştiu să citească, nu poţi ajunge la ei prin citit; dacă ştiu, poţi ajunge la ei dându-le de citit ceva greşit. Bisericile rezolvă acest lucru punându-l pe seama lui Dumnezeu. Şi asta e o idee veche. De multe ori s-au pus pe seama lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-a făcut; şi de a început vremii, diavolul a fost disculpat de lucrurile pe care le-a făcut. (Citiţi  Adam şi mărul din povestea Genezei Creaţiei)
Adventiştii n-au fost primii care au pus lucrurile cap la cap, dar au avut mai mult succes ca alţii. Piaţa cu care au început era mică şi împrăştiată, dar cu ajutorul lui Ellen avea să crească şi să se consolideze.  James White era un învăţător de elită şi cunoştea puterea presei – mai ales puterea presei controlate şi cu cât era mai bine ca Dumnezeu s-o controleze. Doar să-i convingă pe cititori că Dumnezeu scria ce citeau ei (conferindu-i astfel autoritate) şi că Dumnezeu  nu  era în ceea ce li se spunea să nu  citească. Nu era o idee rea pentru un grup de începători. A mers atunci şi continuă să meargă de atunci încoace – până de curând, când câţiva oameni au avut curajul să sară din tren şi să se întoarcă pentru a vedea ce punea totul în mişcare. 2
Cam atât despre sistem. Acum, cum să pui lucrurile cap la cap. Cine avea să scrie e pentru Dumnezeu? Sigur că nu James. Încercările sale în scriere cuprindeau doar patru cărţi, toate copiate aproape în întregime de la alţii. Ellen, care avea doar o educaţie de trei clase, nu scrisese deocamdată nimic remarcabil. Nu era o combinaţie prea profitabilă într-o perioadă când educaţia începea să prindă teren. Poate că într-un alt timp şi într-un alt loc. Dar treptat, a avut loc strălucitul experiment care a făcut ca lucrurile să meargă, sclipirea de geniu. De ce să nu fure tot, în numele lui Dumnezeu? '
La urma urmelor, se mai întâmplase şi înainte -   sau aşa aveau să se justifice apărătorii moderni ai credinţei adventiste după vreo sută trei zeci de ani. A ajuns să se spună că sfântul Luca a copiat de la sfântul Marcu şi că Pavel fura materiale de a greci fără să le spună măcar. Ioan care a primit apocalipsa fura ideile de la păgânii antici iar Iuda a făcut o probă cu unele lucrări mai vechi. Chiar şi Moise, în loc să ia cele zece porunci de la Dumnezeu, se spune că le-a luat de la Hammurabi, un dătător de lege antic, sau chiar de la aţii dinaintea lui. 3
Era ceva natural în zilele lui Ellen. Înainte de ea, fusese Emanuel Swedenborg, care a avut viziuni pentru rege şi familia regală cam prin 1740. E a fondat o biserică şi a văzut o grămadă de lucruri pe care aţii nu le-au văzut, din care unele s-au întâmplat. Liderul quakerilor din America, Ann Lee, ca şi Ellen, n-avea nici o educaţie dar le scria „mărturii” membrilor. Ca şi doamna White, cerea "un tip special de îmbrăcăminte," şi "era împotriva războiului şi a cărnii de porc." În 1792, Joanna Southcott, o servitoare de casă, cu părinţi săraci şi puţină educaţie, a anunţat că e proorociţă şi a declarat că transele ei i-au arătat că Hristos avea să vină în curând. 4
Joseph Smith, faimos pentru secta mormonilor, tocmai ieşise din scenă în 1844.
A fost o mare dezamăgire pentru el şi pentru adepţii săi, căci a fost împuşcat. Călătoria lui a fost scurtă. S-a născut în 1805 şi a murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă revelaţii. A fost sărac şi necunoscut până a început să aibă "viziuni" şi "revelaţii" şi să vadă îngerii şi să vorbească cu ei. A învăţat despre a doua venire şi adepţii lui aveau să devină Sfinţii zilelor din urmă (alte biserici erau păgâne sau neamuri). Ca şi adventiştii, Biserica sfinţilor din zilele din urmă a rescris Biblia prin profetul ei şi a primit noi revelaţii – deşi unele cercetări recente par să confirme faptul că materialul a fost furat. 5
Lista nu se termină. Mary Baker Eddy, faimoasa fondatoare a ştiinţei creştine, a fost prezentă în majoritatea viţii lui Ellen. Deşi gândeau diferit, discipolii amândoura credeau că profetul lor e inspirat de Dumnezeu şi că scrierile lor trebuie folosite pentru a interpreta biblia. Remarcabilul Charles T. Russell, al cărui nume e legat de Turnul de veghe şi martorii lui Iehova, a trăit şi el în perioada lui Ellen. Adepţii lui cred că sunt singura biserică adevărată şi că toate celelalte sunt "Babilonul." Adventiştii ar trebui să subscrie la ultima parte, cu excepţia faptului că se consideră pe ei singura biserică adevărată. 6
Ellen începea încet să ia materialele altora. La începutul anilor 1840 doi bărbaţi care au fost impresionaţi de mişcarea lui Miller au fost Hazen Foss şi William E. Foy. În Septembrie 1844 se presupune că Foss a primit o viziune că adventiştii, cu încercările şi persecuţiile lor, erau în drum spre Cetatea lui Dumnezeu.  I s-a spus că dac refuză să transmită mesajul celorlalţi atunci acesta va fi transmis celui mai slab dintre copiii Domnului. Foy luase şi el legătura cu viitorul şi spusese despre el în presă şi la întruniri publice din ianuarie 1842. Îl ascultase Ellen pe Foy în sala Beethoven din oraşul ei natal din Portland, Maine, pe când era copil? Fiind înrudită cu Foss prin căsătorie, nu există nici un motiv să credem că nu se poate să fi citit sau auzit despre viziunile lui şi ale lui Foy.
Scena era acum perfectă pentru Ellen şi Dumnezeu. Cei doi bărbaţi refuzaseră să vorbească public despre viziunile  lor, iar unuia din ei i se spusese că Dumnezeu le va da celui mai slab dintre cei mai slabi. Deci cine putea fi mai slab decât Ellen? La începutul anului 1842, pe când nu avea nici 15 ani, avea o grămadă de probleme fizice şi emoţionale, după cât spune ea însăşi. Avea încă probleme în 1844. Chinul ei emoţional şi fizic putea fi rezultatul dezamăgirii provocate de pierderea entuziasmului lui Miler în ce priveşte lucrurile eterne. Cu unele reţineri datorate vârstei ei şi lipsei ei de experienţă, a luat torţa din mâinile căzute ale lui  Foy şi Foss şi a pornit la drum cu prima ei viziune 8 Era o copie aproape identică a viziunilor  pe care Foy şi Foss le-au recunoscut ca fiind din partea lui Dumnezeu, şi era atât de aproape de original că garanta succesul viitor ale unuia din cele mai remarcabile cazuri de "împrumut" literar pe care le-a văzut lumea vreodată.

Definiţia plagiatului:

O ediţie a dicţionarului Webster defineşte plagiatorul astfel:
Unul care fură scrierile altuia şi le publică cu numele său.... Luarea sau imitarea limbajului, ideilor şi gândurilor altui autor şi reprezentarea lor ca fiind lucrarea personală originală.... Actul furtului lucrării literare a altuia sau al introducerii pasajelor din scrierile altuia şi prezentarea lor ca aparţinându-i lui;  hoţ literar
Oricât ar părea de dur, definiţia o caracterizează pe Ellen la vârsta de 17 ani ca fiind o hoaţă – una care a rămas aşa toată viaţa ei, cu încurajări şi ajutor enorm din partea altora. Pare să fie o judecată foarte dură. Mulţi din apologeţii din prezent ai lui Ellen White au încercat s-o disculpe din această situaţie, sugerând că poate Dumnezeu are un standard diferit pentru profeţi.9 Aţii par mulţumiţi cu gândul că "toată lumea o făcea." Se pare că le-a scăpat faptul că o asemenea logică, cerul ar fi limita comportamentului uman.
Alţii credeau că "ea pur şi simplu nu ştia." Dar sigur că muţi din aceia din jurul ei din toţi aceşti ani ştiau şi erau frământaţi. Uriah Smith, unu din editorii de la început, apoi pentru multă vreme de la Review, ştia. În 1864 a apărut următorul articol nesemnat pe pagina editorială:

Plagiatul

Acesta e un cuvânt folosit pentru a semnifica "furtul literar," sau luarea producţiilor altuia şi publicarea lor ca fiind ale tale personale. În Criza mondială din 23 Aug.1864, găsim o poezie intitulată cum era de aşteptat  "Pentru Criza mondială'  şi semnată "Luthera B. Weaver." Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că a m găsit în ea imnul nostru familiar,
"Sus pe munte obosită,
Umblă turma împrăştiată"
Această parte a fost scrisă de Annie R. Smith, şi a fost publicată prima oară în Review, vol ii, nr. 8,  pe 9 Dec.1851 şi apare în cărţile noastre de imnuri de la prima ediţie scoasă de atunci. Dar ce e mai grav e faptul că partea aceasta e mutilată, deoarece versul al doilea, cel mai semnificativ, a fost scos,
"Acum ei caută lumina adevărului, şi merg pe urmele ei;
Ţinând cele Zece porunci, sfinte, drepte şi adevărate.
Se hrănesc cu cuvintele vieţii,
Atât de plăcute la gust,
Ascultând toate vorbele Stăpânului şi plecându-se umili la picioarele Sale."
Dar poate că acesta i-ar fi trădat cu siguranţă originea, deoarece foarte puţini oameni din ziua de azi , cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea, au ceva de spus despre toate poruncile lui Dumnezeu. Dorim ca porţiuni din Review, sau oricare din cărţile noastre să fie publicate la orice scară şi tot ce cerem este ca să ni se facă dreptate, recunoscându-ni-se dreptul de autor.! 10
Editorialul cinstit al lui Smith a avut un efect de lungă durată asupra publicaţiei. În 1922, când Francis M. Wilcox a devenit editor, Review  a publicat două articolele scurte despre subiectul furtului. Unu din ele, nesemnat, era o pagină editorială cu titlul "Eşti un plagiator? Dacă da, te rog nu scrie pentru Review."" Celălalt scurt articol intitulat "Plagiatul Spiritual" de J. B. Gallion, era mai specific:
Plagiatul e actul prin care un autor sau scriitor foloseşte producţiile altuia fără să-i recunoască dreptul de autor. De exemplu, dacă ai scrie un articol în care ai băga "Psalmul vieţii" sau orice parte din el şi dacă ai permite publicarea lui cu numele tău, ca fiind propria ta producţie şi nerecunoscând dreptul poetului Longfellow, ai fi vinovat de infracţiunea plagiatului. "Ei bine," spui tu, "toată lumea ştie că  Longfellow a scris 'Psalmul vieţii.' " Mulţi ştiu, e adevărat, dar mulţi nu ştiu. Cei care nu ştiu pot fi înşelaţi uşor; dar fie că ştiu, fie că nu ştiu, aceasta nu-ţi micşorează vina. Ai luat ce nu-ţi aparţine şi prin urmare eşti vinovat de furt literar. Poate că sunt puţini aceia care cad în păcatul plagiatului în lumea literară! 12
În acelaşi ton cu politica „sinceră şi deschisă” a lui Review care pare să încurajeze cititorii să se poarte cinstit, au mai fost şi cei care au încercat s-o facă pe Ellen să adopte aceeaşi politică. Un articol din iunie din Review din anul 1980 afirma că de îndată ce i s-a spus ce greşit era să facă ceea ce făcea, e-a spus tuturor că de atunci încolo va recunoaşte oricui dreptul de autor. Un cititor scria pentru Review întrebând data acestei conversaţii şi recunoaşteri remarcabile. Iată răspunsul pe care restul publicului cititor nu l-a citit niciodată:
Cereţi data când Ellen White a dat instrucţiuni ca autorii din materialul citat să fie incluşi în notele de subsol din scrierile ei. Dat era cam prin 1909. Mai întrebaţi şi prin ce lucrări de mai târziu s-au aplicat aceste instrucţiuni. Singura carte unde s-au aplicat a fost Tragedia veacurilor care a fost apoi republicată cu aceste note de subsol în 1911? 13
Iată. În 1909, data de mai sus, Ellen avea atunci 82 de ani,cu şase ani înainte de a muri. În aproape 70 de ani de furt de idei, cuvinte, fraze, n-a mărturisit nici măcar odată ceva specific. Editorii făceau o declaraţie vagă referitoare la revizuirea Tragediei veacurilor – numai după ce cartea iscase mute controverse.
Scuza finală pentru profeţi şi văzători, atunci când descoperirile sunt prea aproape de ei, este că Dumnezeu le-a cerut să o facă,că văd şi spun lucruri pe care alţii e-au spus şi că pot să vadă şi să spună exact aceleaşi cuvinte ca şi alţii deoarece Dumnezeu li le-a dat lor mai întâi. Pur şi simplu n-au spus nimănui până n-au fost descoperite.
Robert W. Olson, actualul preşedinte de la Fundaţia White, adoptă această abordare în lucrarea lui din 1 septembrie 1978, intitulată, "Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea văzuse deja pe 15 mai 1887." Lucrarea face o comparaţie între jurnalul lui Ellen, scris în Elveţia în 1887 şi un citat a lui James A. Wylie din Istoria Protestantismului, 1876. Iată-l: 14

Ellen G. White

James A. Wylie

Zurich e plăcut situat pe malul lacului Zurich. E o întindere maiestoasă de apă, împrejmuită de mauri înalte, acoperite cu vii şi păduri de pin, din mijlocul cărora strălucesc cătune şi vile, printre copacii şi dealurile cultivate care conferă varietate şi frumuseţe priveliştii, în timp ce departe, la orizont, gheţarii strălucesc aurii printre nori. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţi se dau înapoi a ţărm şi, permiţând luminii să străbată până la suprafaţa lacului şi pe încântătoarele sale ţărmuri fertile, dă o frumuseţe peisajului pe care creionul sau pensula artistului n-ar putea s-o egaleze. Lacul vecin Zug contrastează puternic cu Zurich. Apele liniştite şi ţărmurile somnoroase par veşnic înfăşurate în umbre. [ms. 29-1887]

Zurich e plăcut situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume. E o întindere maiestoasă de apă, înconjurată de maluri ce se ridică uşor, îmbrăcate ici cu vii, acolo cu păduri de pin, printre care strălucesc cătune şi vile albe care dau viaţă peisajului, în timp ce departe, la orizont, gheţarii se amestecă cu norii aurii. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţii se dau înapoi de la ţărm şi, permiţând luminii să cadă liber pe faţa lacului şi pe ţărmurile lui încântătoare şi fertile, conferă peisajului văzut din oraş o prospeţime şi un aer care contrastează puternic cu acu învecinat Zug, ale cărui ape liniştite şi ţărmuri somnoroase par veşnic înfăşurate în umbrele munţilor maiestuoşi.

Ideea că Ellen a văzut mai întâi totul de la Dumnezeu, în cuvintele oricărei persoane de la care copia nu-i era nouă lui Olson. În 1889, la Healdsburg, California, unii din apărătorii lui White au avut o discuţie aprinsă cu membrii grupului pastoral local. După ce le-au arătat zeci de comparaţii de la autorii pe care Ellen îi folosise pentru materialul ei, pastorii din Healdsburg au spus:
Liderul Healey vrea ca acest comitet să creadă că nu e o femeie citită. Şi le-a cerut să creadă că faptele istorice şi chiar citatele i-au fost date în viziune, fără să depindă de surse obişnuite de informaţii. Observaţi că Wylie îi recunoaşte atunci când citează bula papală iar Doamna White n-o face. E important să observăm cel puţin că  Wylie, un scriitor neinspirat, a fost mai cinstit din acest punct de vedre decât doamna  White, care pretinde că toate faptele istorice şi chiar şi citatele îi sunt date în viziune. Probabil un caz de viziune defectuoasă. 15
Iată nişte pastori, care probabil credeau în inspiraţie şi viziuni, care nu vroiau să accepte ideea că Dumnezeu trecuse cu vederea mijloacele omeneşti pentru a ajunge la oameni cu ajutorul ui Ellen.
Ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când, în aşa-numitul  lor zel religios, lucrurile devin atât de încurcate ca în cazul lui Ellen şi al scrierilor ei, este să dea vina pe Dumnezeu. Adam a făcut acest lucru când Satan a înşelat-o pe Eva.  Adventiştii de la Fundaţia White au făcut acelaşi lucru când au avut ideea că Însuşi Hristos a copiat puţin când ne-a dat Porunca de aur din Matei 7:12. Presupunând că într-adevăr a luat-o de la Rabinul Hillel, care avusese această idee în urmă cu o generaţie,' 6 sigur că tehnic nu e nici o problemă ca Dumnezeu să fure, deoarece se presupune că totul Îi aparţine, dar se pare că ne dă nouă tuturor un exemplu prost.
Există două motive pentru care Ellen a furat materialul altora, ni se spune acum în lucrarea din 1979 de la Fundaţia White. Primul motiv este că nu putea să scrie prea bine. E o abordare destul de nouă pentru adventişti, deoarece i-au citat cuvintele, propoziţiile şi paragrafele cuvânt cu cuvânt timp de aproape un secol în dezbaterile lor în scris şi orale – declarând întotdeauna frumuseţea scrierilor ei. Al doilea motiv  este că Dumnezeu a lăsat afară din Canon foarte mult material necesar pentru a face întregul inteligibil. '7 Cu mult ajutor de la personalul ei, viziunile lui Ellen au reuşit şi până în secolul XX au fost adăugate la Canon mai multe lucruri decât ştia chiar Dumnezeu. Se pretindea întotdeauna că niciodată n-a adăugat nimic a Canon.  Dar când oamenii de la Fundaţia White au adunat toate cuvintele pe care le-a scris, au ajuns la cifra de 25,000,000 de cuvinte. Specialiştii spun că, chiar şi atunci când aproximăm punctele şi alte semne de punctuaţie, apar o grămadă de tunuri (lb. engl. canon -tun) care trag în oameni!
În acelaşi articol din 1979 de la Fundaţia White ni se spune că Ellen nu ştia adesea ce face.' 8 Poate că era adesea inconştientă, în acest caz deoarece membrii comitetului de la Glendale care s-au întrunit în ianuarie 1980 pentru a examina acuzaţia că ea copiase de la cei din jurul ei mult mai mult decât ştiau ceilalţi, sau cel puţin decât recunoşteau ceilalţi, au spus că furtul era mult mai mare decât se aşteptaseră şi că cifra era alarmantă! 19 ultimul grup care a ajuns să vadă şi să spună acelaşi lucru a fost cel de la conferinţa bibică din 1919. A fost dat afară din cauza eforturilor sale iar raportul său devastator „s-a pierdut” până când, de curând, cineva de a bibliotecă a dat peste raportul întrunirii. (Spectrum, cu statutul său independent, a publicat acest raport în 1979 fără formalitatea unui permis 20)
Comitetul de la Glendale din ianuarie 1980 – a încetat şi el să mai existe imediat – a purtat mute discuţii la nivel înalt referitoare la care ar fi cuvântul, cel mai potrivit pentru a fi folosit -"împrumut" "plagiat," sau "parafrazare." Nu s-a suflat nici măcar o sugestie nimănui (nici măcar în camera bărbaţilor din timpul pauzelor) că exista posibilitatea ca Ellen să fi furat materialul. 21 Dar dacă una din definiţiile dicţionarului ale cuvântului împrumut e acceptabilă ("a lua sau obţine ceva cu promisiunea de a returna acel lucru sau echivalentul lui"), atunci nici ea nici ajutoarele ei n-au simţit că „împrumutau” ceva.
Nu numai că au negat că ar fi luat vreodată ceva (până când dovezi mai recente au arătat că a făcut-o) dar s-a spus mereu că Dumnezeu a făcut-o. În 1867 Ellen a spus:

Deşi sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în scrierea viziunilor mele ca şi atunci când le primesc, totuşi cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ce am văzut sunt ale mele. 22

În 1876 spunea:

În vremurile de demult, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin gura profeţilor şi apostolilor. În zilele acestea El le vorbeşte prin Mărturiile  Duhului Său 23

Plasându-se împreună cu scrierile sale la un nivel din ce în ce mai ridicat, spunea în 1882:

Dacă slăbiţi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care el li le-a trimis vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu la el cum au făcut-o Core, Datan şi Abiram. 24

Odată cu trecerea timpului, aceste pretenţii au crescut, până când a fost gata să se întreacă pe sine însăşi (1882):

Când am fost în Colorado, eram aşa de apăsată din cauza voastră că, în slăbiciunea mea...m-am sculat la trei dimineaţa ca să vă scriu. Dumnezeu vorbea prin lut. Puteţi spune că această comunicare era doar o scrisoare. Da, era o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu ca să vă arate lucruri care mi-au fost arătate. În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă arăt ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu un singur articol în ziar care să exprime ideile mele. Sunt ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină care strălucesc de a tron. 25

Apoi punea întrebarea:

Ce voce veţi recunoaşte ca fiind vocea lui Dumnezeu? De ce putere dispune Dumnezeu ca să vă îndrepte greşelile  şi să vă arate pe ce cale sunteţi? ... Dacă refuzaţi să credeţi fără nici o umbră de îndoială şi de nesiguranţă, nu veţi crede niciodată. Îndoiala care cere o cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei. Credinţa se bazează pe dovezi nu pe demonstraţii. Domnul ne cere să ascultăm vocea datoriei atunci când în jurul nostru sunt alte voci care ne îndeamnă să o luăm în direcţia opusă. Ni se cere atenţie sinceră pentru a distinge vocea care vine de la Dumnezeu. 26

O problemă a fost faptul că Daniel March, în cartea ui Scene nocturne din Biblie scrisese cu ani în urmă:

Nu trebuie să amânăm ascultarea noastră până când dispare orice umbră de nesiguranţă şi posibilitatea greşelii. Îndoiala care cere cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei căci credinţa se bazează pe probabilitate nu pe demonstraţie.... Trebuie să ascultăm de vocea datoriei atunci când alte voci strigă împotriva ei şi e nevoie să asculţi cu atenţie pentru a distinge pe cea care vine de la Dumnezeu 27

Expresiile  mi s-a arătat au ajuns să ie un obicei, căci erau din ce în ce mai dese.

Mi s-a arătat că o cauză a stării deplorabile a lucrurilor este faptul că părinţii nu se simt obligaţi să-şi crească copiii după legile fizice. Mamele îşi iubesc copiii cu o dragoste idolatră şi le îngăduie poftele atunci când ştiu că le vor afecta sănătatea şi va atrage asupra lor boală şi nefericire.... Au păcătuit împotriva Cerului şi a copiilor lor iar Dumnezeu le va trage la răspundere. Directorii şi profesorii din şcoli …28

Dacă nu te simţi vinovat şi vrei să petreci ceva timp uitându-te prin lucrările altora, vei găsi aceleaşi lucruri, cu excepţia expresiei mi s-a arătat în lucrările unui scriitor dinaintea ei pe care-l citise şi-l admirase:

Şi părinţii au obligaţia să-şi înveţe şi să-şi oblige copiii să ascute de legile fizice pentru binele lor.... Cât e de ciudat şi de iresponsabil ca mamele să-şi iubească copiii atât de mult încât să le permită lucruri despre care ştiu că le vor face rău şi că-i vor face nefericiţi în viaţă. Fie ca muţi copii să fie feriţi de astfel de mame şi de o asemenea bunătate crudă." Directorii şi profesorii din şcoli …29

Practicile acestea pot fi unul din motivele pentru care Fundaţia White avea să scoată declaraţia interesantă de pe caseta lor din 1980, care spunea că unele din expresiile ei mi s-a arătat erau cunoscute. 30 Iată care e cuvântul. Poate avea sensul că cel puţin un motiv, dacă nu toate, pentru care au trebuit să fie schimbate expresiile mi s-a arătat  din scrierile de la început ale lui Ellen a fost faptul că ajutoarele ui Ellen începeau să cunoască problema.
Referitor la „ajutoare",  William S. Sadler avea să scrie mai târziu că cercetările arătau că majoritatea misticilor şi magicienilor timpurilor moderne îşi luaseră „precauţia de a se înconjura de complici pregătiţi şi de încredere.'' 31 Ne vom întâlni mai târziu cu complicii de încredere ai lui Ellen.
Ceea ce nu ştia Sadler despre aceste ajutoare era faptul că ei au ajutat-o pe Ellen "să împrumute" viziunile ei. În una din ilustraţiile remarcabile din înşelătoria „împrumutului”,  Ellen avea să scrie un articol în Review and Herald  din 4 aprilie 1899, care avea să apară mai târziu în Mărturiile ei către biserică. Avea să spună:

La întrunirea taberei din Queensland din 1898, mi s-au dat instrucţiuni pentru lucrătorii noştri. În viziunile din timpul nopţii, pastorii şi lucrătorii păreau să fie într-o întrunire unde se ţineau lecţii biblice. Noi am spus "Azi, Îl avem pe Marele Învăţător cu noi," şi am ascultat cu interes cuvintele Lui. E spunea: "Există o mare .. "32

Ceea ce e incredibil despre acest articol este că majoritatea materialului a fost luat din cartea Marele Învăţător, scrisă de John Harris în 1836. Astfel, ea pune cuvintele lui John Harris în gura lui Dumnezeu ca fiind viziunea ei. Nu era aşa. Cuvintele pe care le-a copiat erau de fapt scrise în introducerea cărţii lui  Harris, de către Herman Humphrey, care, ca preşedinte al colegiului Amherst, scria introducerea pentru prietenul său Harris 33
Adventiştii moderni au întrevăzut acest fiasco în publicaţia denominaţiei, Review and Herald, dar nicăieri nu s-a recunoscut că Harris îi fusese de mare ajutor lui Ellen la scrierea Dorinţei veacurilor, Faptelor apostolilor, Fundamentelor educaţiei creştine, Sfaturilor către profesori, ca şi la alte cărţi ale ei. 34 Oricâtă bravadă s-ar fi făcut în Review,  tot nu se putea da nici o explicaţie satisfăcătoare pentru felul în care Harris şi Marele Învăţător au ajuns să fie Dumnezeu, Marele Învăţător, prin intermediul lui Ellen White. Iar această tranziţie a avut loc de mai multe ori prin creionul lui Ellen. 35 

Sursa: