31 iulie 2012

Deliberate Dumbing Down of the World


Daca cineva isi mai face sperante in privinta invatamantului romanesc, care a luat'o la vale, si mai are sperante ca isi va reveni....sa'si ia gandul. Ai nostri actioneaza dupa un model: modelul american. Nimic nu'i intamplator.
E unul din lucrurile aflate in agenda baietilor cu globalizarea, alaturi de genocidul cultural, despre care puteti gasi articole pe blog. Tampirea populatiei trebuie sa treaca si prin faza asta, musai.

Fiti destepti si cascati ochii. Iata ce zice cucoana asta!


Charlotte Iserbyt will appear on a rebroadcast of the Alex Jones Show on Thursday, February 15.

“Charlotte Thomson Iserbyt’s new book, ‘ the deliberate dumbing down of america’ is without doubt one of the most important publishing events in the annals of American education in the last hundred years.
“John Dewey’s ‘School and Society,’ published in 1899, set American education on its course to socialism. Rudolf Flesch’s `Why Johnny Can’t Read’ published in 1955, informed American parents that there was something terribly wrong with the way the schools were teaching children to read …
“But Iserbyt has done what no one else wanted or could do. She has put together the most formidable and practical compilation of documentation describing the well-planned ‘deliberate dumbing down’ of American children by their education system.’” Samuel L. Blumenfeld, writing on “Deliberately dumbing us down,” Dec. 2 on World Net Daily at worldnetdaily.com

Charlotte Iserbyt served as Senior Policy Advisor in the Office of Educational Research and Improvement (OERI), U.S. Department of Education, during the first Reagan Administration, where she first blew the whistle on a major technology initiative which would control curriculum in America’s classrooms.
http://www.deliberatedumbingdown.com
http://www.americandeception.com

“Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same, or one day we will spend our sunset years telling our children and our children’s children what it was once like in the United States where men were free.” ~Ronald Reagan, 40th president of U.S.

SURSA: 

24 iulie 2012

Strategii de prostire a populaţiei .

 Lista lui Noam Chomsky: strategii de prostire a populaţiei
Omul de ştiinţă american Noam Chomsky (foto) a identificat zece strategii de manipulare a maselor, folosite de autorităţi • Diversiunea este cea mai important tehnică, utilizată în primul rând de serviciile secrete • Cele zece tehnici au fost şi sunt aplicate cu un real succes în România
Noam Chomsky a realizat o listă cu cele "Zece strategii de Manipulare" prin mediile de informare în masă. Având ca motto "A cunoaşte adversarul, a-i cunoaşte tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie", omul de ştiinţă american consideră că "libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care această îl întreţine cu adevărul faptelor în sine".
Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare şi, în primul rând, strategia diversiunii, deloc străină serviciilor secrete. Aceasta constă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotarâte de elitele politice şi economice, printr-o avalanşă fără sfârşit de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, tehnici care vor fi recunoscute cu siguranţă ca făcând parte din viaţa noastră, a românilor, de zi cu zi. Prezentăm mai jos lista lui Noam Chomsky.

1. A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanţă adevărată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici un timp pentru gândire.

2. A cauza probleme şi apoi, a oferi soluţii. Această metodă se mai numeşte şi "problemă - reacţie - soluţie". La început, se creează problemă, sau „situaţia", prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu". Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în "degradeu", pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi, în special în ultimii zece ani, cum ar fi şomaj masiv, imigraţie - invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent. Acestea ar fi schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite. O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca "dureroasă, dar necesară'', obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui "totul va merge mai bine mâine" şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul stabilit. Exemplu recent: trecerea la euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 - 1995 şi aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici. "Cea mai mare parte a discursurilor destinate marelui public folosesc argumente şi un ton copilăresc, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare? Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani".

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire. Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru înocularea anumitor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie. A face în aşa fel ca poporul să nu înteleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să ramâna de neînteles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate. A încuraja publicul să creadă că e "bine" de a fi prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, în care bârfa, prostul gust şi incultura sunt cuvinte de ordine.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea. A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria lui nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente, sau a capacităţilor şi a eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeste, ceea ce îi crează o stare depresivă, având că efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie...

10. Şi, ultimul punct, a cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, "sistemul" a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însusi. Această înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

Cine este Noam Chomsky
Născut în anul 1928, Noam Chomsky este un om de ştiinţă pluridisciplinar, specializat în lingvistică, filizofie, istorie şi în ştiinţe ale cunoaşterii. Totodată, Chomsky este considerat "părintele lingvisticii moderne", dar şi o figură majoră a filozofiei analitice. În prezent, Noam Chomsky este profesor la Massachusetts Institute of Technology, SUA.

SURSA: 

21 iulie 2012

Sa ridicam putin privirea in sus.

Cine suntem? Descoperim că trăim pe o planetă insignifiantă a unei stele banale, pierdută într-o galaxie ascunsă într-un colţ uitat al unui univers în care există mai multe galaxii decât oameni. 



"Those worlds in space are as countless as all the grains of sand on all the beaches of the Earth. Each of those worlds is as real as ours. In every one of them, there's a sucsession of incidence, events, occurences which influence its future. Countless worlds, numberless moments, an immensity of space and time. And our small planet, at this moment, here we face a critical branch-point in the history. What we do with our world, right now, will propagate down through the centuries and powerfully affect the destiny of our descendants. It is well within our power to destroy our civilization, and perhaps our species as well. If we capitulate to superstition, or greed, or stupidty we can plunge our world into a darkness deeper than time between the collapse of classical civilization and the Italian Renaissaince. But, we are also capable of using our compassion and our intelligence, our technology and our wealth, to make an abundant and meaningful life for every inhabitant of this planet. To enhance enormously our understanding of the Universe, and to carry us to the stars."   Carl Sagan

18 iulie 2012

Un alt Cain si Abel.

Drumul Lacrimilor: o pagină din istoria amerindienilor
La începutul deceniului 1830-1840, peste 125.000 de amerindieni trăiau pe teritoriile de astăzi ale statelor americane Georgia, Tennesseee, Alabama, Carolina de Nord şi Florida. La sfârşitul deceniului, doar câteva mii mai locuiau pe teritoriile lor de drept. Alături de coloniştii care le vroiau pământurile pentru propriile ferme şi plantaţii de bumbac, guvernul federal i-a forţat pe amerindieni să-şi părăsească ţinuturile şi să pornească într-un cumplit marş spre aşa numitele „rezervaţii indiene” de dincolo de Mississippi. Crudul şi nedreptul marş este cunoscut sub numele de Drumul Lacrimilor şi se constituie într-una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria rasismului, a lăcomiei, a ignoranţei şi cruzimii umane.

Amerindienii erau o "problemă"



Coloniştii albi americani care trăiau în apropierea Frontierelor de Vest, cum erau numite în acele vremuri limitele incipientei federaţii americane, aveau în principal reacţii şi sentimente negative la adresa localnicilor cu care interacţionau tot mai mult.
Albii nu-şi ascundeau deloc dispreţul la adresa bravilor amerindieni, deşi, totodată, se temeau de ei.
Pentru ei, aceşti adevăraţi proprietari ai ţinuturilor moştenite de la generaţii întregi de strămoşi nu erau altceva decât nişte figuri nefamiliare aflate la locul şi timpul nepotrivite, nişte străini ciudaţi cu pielea roşietică şi pene în plete, care ocupau pământul pe care coloniştii albi nu doar că-l râvneau, dar credeau că li se cuvine.

Nici autorităţile americane de pe atunci nu gândeau diferit la adresa amerindienilor.
Însuşi părintele naţiunii americane, preşedintele George Washington, credea că cea mai bună soluţie pentru "Problema Indiană", consta pur şi simplu în "civilizarea" forţată a acestor nevinovaţi. Ce însemna "civilizarea forţată" în concepţia albilor nu este greu de bănuit: distrugere culturală, nivelare socială, sedentarizare, restricţii majore, discriminări şi, în primul rând, furtul pământurilor.

Unul dintre principalele deziderate ale acestor aşa-zise "campanii de civilizare" consta în modelarea cât mai fidelă a băştinaşilor pe calapodul social al americanului alb protestant, prin convertirea la creştinism, învăţarea limbii engleze şi adoptarea unor concepte şi obiceiuri de origine europeană, precum proprietatea individuală, stoparea nomadismului sezonier şi chiar comerţul cu sclavi.
Unele comunităţi şi triburi din sud-estul Statelor Unite au adoptat parţial aceste idei impuse de Washington. În consecinţă, albii i-au gratulat pe amerindienii din triburile Chochtaw, Chikasaw, Seminoli, Creek şi Cherokee cu titulatura de "Cele Cinci Naţiuni Civilizate".
Evident, Washingtonul nu s-a mulţumit cu asimilarea social-culturală a acestor triburi. Ţinuturile lor erau tot mai tentante pentru foamea de pământ a invadatorului alb.
Teritoriile deţinute de cele cinci naţiuni se aflau pe locurile unde astăzi există statele Georgia, Tennessee, Albama, Carolina de Nord şi Florida, şi erau deosebit de valoroase, având un ridicat potenţial agricol. Mulţi dintre colonişti erau interesaţi numai de cultivarea bumbacului şi creşterea vitelor. Nu le păsa cât de "civilizaţi" sau "creştini" erau amerindienii, tot ce voiau era pământul acestora şi nu s-au dat în lături de la nimic pentru a-l obţine. Au ars aşezările nativilor sedentarizaţi, le-au împuşcat sau furat animalele şi i-au ucis pe cei care li s-au împotrivit.

Evident, guvernele de la Washigton i-au susţinut pe colonişti în eforturile conjugate ale acestora de a-i alunga pe băştinaşi spre vest şi spre sud. Câteva state americane au emis o serie de legi în baza cărora îşi arogau dreptul de a confisca teritoriile indiene şi a limita serios suveranitatea şi drepturile băştinaşilor. Cu toate că amerindienii au dat în judecată statele respective în procese celebre precum Naţiunea Cherokee contra Georgiei din anul 1831, iar Curtea Supremă de la Washington a decis că amerindienii erau naţiuni suverane "asupra cărora legile statului Georgia şi alte state nu au nicio putere", jafurile şi abuzurile au continuat nestingherite.
Preşedintele Andrew Jackson nota mândru, în anul 1832, că "statele din sud sunt hotărâte să cucerească teritoriile indiene şi vor face orice pentru a-şi securiza graniţele".


Eliminarea



Andrew Jackson, preşedintele de atunci al Uniunii Americane, era unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai izgonirii amerindienilor şi confiscării pământurilor acestora.
Pe când fusese general al unui corp de armată, Andrew Jackson a luptat timp de ani de zile în campanii violente îndreptate împotriva triburilor Creek din Georgia şi Alabama şi Seminole din Florida. Campaniile sale au avut ca efect transferul a mii de hectare de teren din proprietatea băştinaşilor în cea a fermierilor albi.
În rol de preşedinte, Jackson şi-a continuat campania cu acelaşi zel. În anul 1830 s-a grăbit să semneze actul intitulat fără echivoc "Indian Removal", document care împuternicea deopotrivă autorităţile locale şi coloniştii ce aveau astfel mână liberă să îşi însuşească pământurile indienilor.

Cadrul legal federal din acea perioadă interzicea totuşi preşedintelui sau unei alte autorităţi statale să-i forţeze pe amerindieni să îşi părăsească teritoriile unde aceştia trăiau, vânau şi practicau o agricultură rudimentară. Cu toate acestea, atât preşedintele Jackson, cât şi funcţionarii guvernamentali au ignorat voit litera legii şi i-au oprimat pe amerindieni prin toate mijloacele imaginabile, astfel încât aceştia să ajungă să-şi ia lumea în cap la propriu...

În iarna anului 1831, triburile Chocktaw au fost primele gonite de pe pământuri, iar deportarea lor a servit ca model pentru deportările altor triburi. Au urmat amerindienii din triburile Seminolilor, care au fost deportaţi în anul 1832, doi ani mai târziu etnicii Creek au avut aceeaşi soartă, pentru ca amerindienii Chicksaw să fie deposedaţi, la rândul lor, cândva în anul 1837. Vitejii Cherokee au fost izgoniţi în tristul an 1838. Toţi aceşti nevinovaţi au pornit într-un lung marş de exterminare spre celebrele "Teritorii Indiene", un ţinut cu pământuri sterpe, aride şi inospitaliere, desemnat de autorităţile americane drept patrie-surogat pentru aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Doar o mică parte a populaţiilor amintite a reuşit să se ascundă şi să scape campaniei de izgonire. Urmaşii lor se întâlnesc şi astăzi în comunităţi restrânse răspândite prin statele Mississippi, Florida, Alabama şi Carolina de Nord. Izgonirile au continuat până la finele anului 1840.
Rezulatul a fost unul sumbru: zeci de mii de amerindieni au pierit sau au fost alungaţi, iar coloniştii albi tocmai înhăţaseră un teritoriu virgin cu o suprafaţă totală de aproximativ 100.000 kilometri pătraţi!

Suferinţă şi memorie



Procesul izgonirii băştinaşilor a continuat nestingherit până când Washington-ul a considerat că numărul băştinaşilor ajunsese suficient de redus pentru ca aceştia să nu reprezinte un pericol major în cazul în care ar fi intenţionat să se revolte.
Nefericiţii, mânaţi ca nişte vite spre ţinuturile desemnate de autorităţi, au trecut prin chinuri inimaginabile. Nu degeaba o parte a istoricilor americani consideră episodul Drumul Lacrimilor drept cea mai dureroasă pagină din trista istorie a genocidului la care au fost supuşi indienii nord-americani.

Mii de băştinaşi, unii înlănţuiţi, au mărşăluit pe jos, prin frig sau arşită, fără apă şi alimente. Au suferit asaltul foametei, al setei, bolilor şi expunerii la elementele naturii. Foarte mulţi au murit. Spre exemplu, din cei 15.000 de indieni Cherokee, aproximativ 4.000 nu au mai ajuns la destinaţia din statul Oklahoma de astăzi. Drumul Lacrimilor i-a ucis...
Noile pământuri au intrat rapid în administraţia autorităţilor şi mii de colonişti au fost astfel împroprietăriţi pe gratis.

În anul 1838, doar 2.000 de etnici Cherokee mai trăiau în teritoriile lor incluse de pe acum în interiorul graniţelor statului Georgia. Washington-ul a considerat că erau prea mulţi. În consecinţă preşedintele Martin Van Buren a trimis un corp expediţionar de 7.000 de soldaţi federali, conduşi de generalul Winfield Scott, pentru a-i goni pe indienii cei îndărătnici. Sub ameninţarea baionetelor, soldaţii bravului Unchi Sam i-au jefuit pe nativii Cherokee de bruma de bunuri şi bani agonisiţi.
Apoi i-au încolonat şi i-au forţat să mărşăluiască peste 2.000 kilometri spre locul desemnat de autorităţi. Tifosul, virozele, dizenteria, holera şi foametea au ucis o mare parte din amerindieni.
Nici cei care au ajuns în aşa numitul Teritoriu Indian nu au avut o soartă mai bună. Guvernul federal le promisese că în noile teritorii vor trăi liniştiţi, netulburaţi de nimeni.
Evident, nu a fost aşa.
Pe măsură ce coloniştii continuau explorarea vestului, Teritoriul Indian s-a micşorat continuu, astfel încât, atunci când Oklahoma a fost proclamat stat în anul 1907, ţinutul-surogat al amerindienilor dispăruse de-a binelea.

Tristul moment istoric a fost comemorat în anul 1987, când autorităţile federale au autorizat deschiderea unui drum istoric memorial, în lungime totală de 3.500 kilometri.
Intitulat "Trail of Tears National Historic Trail", acest unic monument istoric traversează porţiuni din nouă state americane şi serveşte astăzi ca loc de reculegere al nativilor americani.


SURSA:

8 iulie 2012

Prin noroiul propriei istorii.



  Stim cu totii povestea creeatiei biblice, povestea parintelui nostru Adam. Insa o stim dintr’o perspectiva religioasa, fara sens parca. 
O poveste desprinsa  dintr’o realitate alternativa, proiectata undeva dinspre nicaieri si inspre nicaieri. Poveste pe care o mare majoritate  se multumeste s’o accepte si s’o multimplice la nesfarsit, chiar daca n’a inteles mai nimic.  Sigur, se pot extrage multe invataminte, se poate filosofa pe marginea ei, insa intotdeauna se ignora partea ei reala, miezul: realitatea istorica. Autenticitatea ei. Adevarul. 

Ultimele articole nu le’am postat intamplator, ci am vrut sa conduc cititorul inspre anumite concluzii. Am vrut sa’I las placerea de’a avea propria revelatie. Daca s’a inamplat sau nu, n’am de unde sa stiu.  

Din pacate, lecturarea Bibliei a ajuns sa fie exclusiv o preocupare religioasa, ignorandu’se aspectele istorice, antropologice, filosofice si chiar practice, dar nu numai, limitand intelegerea la una saraca si fara sens. 
Oare asta a vrut cel ce’a trimis mesajul?  Sa creeze o rasa de zombie, de clone, care sa nu puna intrebari, dar care sa invete incantatii religioase si sa’si proiecteze intreaga existenta in afara realitatii

Haideti sa parcurgem impreuna putin din ceea ce as numi adevarata istorie a umanitatii. Istorie scrisa nu de cei aflati la putere, nu de cei capabili sa manipuleze trecutul – si astfel prezentul si viitorul. 

Povestea noastra incepe cu Adam. Adam inseamna OM.  Tare ma tem ca totul are o semnificatie simbolica aici, iar Om ar insemna  chiar…specia noastra.  Specie  numita generic Adam.
In varianta biblica, omul era asezat intre Tigru si Eufrat, undeva in Mesopotamia.  Existenta lui se limita la lucruri simple, de baza. Adevaratele nevoi zilnice.  Intotdeauna, la baza, in orice parte a globului, societatile primitive erau de vanatori-culegatori. Nu munceau. Culegeau roadele  pamantului, existand o incredere deplina intre om si mediul sau.  Asa erau societatile din Mesopotamia, din Africa, Asia, si chiar amerindienii. 

Ceva ciudat a trebuit sa se fi intamplat si a dus la ruptura dintre om si mediu, in sensul profund al perceptiei, astfel incat omul nu s’a mai multumit cu ce primeste si a inceput sa produca.  Sa risipeasca. Sa  nu mai aiba incredere deplina in mediu. Astfel, biblia scrie ca a fost  alungat din paradis.
Acum,  el  exista, dar nu mai traia dupa fluxul naturii. Era “ afara “. ( Geneza 3.23 ).
Nu mai primea ce I se dadea. Voia sa controleze.
A trebuit sa’si castige existenta. Sa munceasca! ( Geneza 3.17-18 ).

Din acest moment, aceeasi Biblie scrie ca Omul a avut 2 descendenti: Cain si Abel.  Se pare ca nevoia de control asupra  mediului  s’a  diversificat  in 2 deprinderi : pastori si agricultori. 
Cain cultiva pamantul, iar Abel  se ocupa cu pastoritul.  Amandoua  fiind mijloace prin care omul isi controla propria viata, agresand mediul.  Iar dintre cele doua, cea mai putin agresiva, considerand sursa,  fiind cresterea animalelor.  Agricultorii aveau nevoie de tot mai mult pamant, intrand astfel in conflict cu crescatorii de animale, consecinta fiind crima. Cain l’a omorat pe Abel. 

Un lucru interesant de remarcat e urmatorul: Dumnezeu l’a creeat pe Om dupa chipul Lui. Insa omul cand avut copii, I’a avut dupa chipul propriu. ( Geneza 5. 1-3 ).
Oare ce s’o fi intamplat in mintea omului, si in ce fel I s’a schimbat perceptia, daca urmasii lui ii semanau lui si nu Creatorului ? 

Din acest moment, omul  si’a pierdut generatie de generatie esenta “divina”, diluandu’si cunostinta despre realitatea din care a fost alungat, pana intr’atat incat a ajuns intr’o crunta robie.
Controlul asupra mediului s’a extins incet si asupra semenului. Foamea. 

Foamea de control si putere sunt bazate pe crima, lacomie si uzurpare. Iar acestea  oricat le hraneste, ramane cu o foame… si mai mare. Un monstru care creste. Leviathanul.
Ajungem in Egipt, primul imperiu. Prima putere mondiala, bazata pe principiul fortei, al agresiunii totale asupra mediului si semenului.   

Se intampla ca evreii sa fie robi in Egipt, iar Moise, sa’I scoata din robie si sa incerce sa’I indrume inapoi inspre originile omului. O lume fara agresiune, fara forta, fara realitate alternativa, fara minciuna, bazata pe increderea totala intre om si mediu, exact ca la inceput.
Dar, din pacate, asa cum s’ar intampla si acum, asa cum s’a mai intamplat de destule ori in decursul istoriei, mintea omului e prea intepenita in mediul care I’a creeat perceptia, incat refuza. E prea dependent. Refuza realitatea, libertatea, chiar daca sunt evidente.
Astfel, ajunge sa se deformeze si mai tare, cerand sa fie condus de un OM! Israelitii cer un imparat!
Degeaba sunt avertizati ca vor ajunge sclavi. Isi aleg imparat!
Observati  deformarea perceptiei omului?
Omul la origine liber, traind in armonie cu legile naturii. Singura lege vie si adevarata.
Versus omul ajuns sclavul semenului si legilor absurde menite sa'i  reglementeze convietuirea!  
Omul a inebunit!
 Iar asta noi o numim cu mandrie “ PROGRES “ !

“PROGRESUL”  civilizatiei a ajuns sa produca mult gunoi si multi morti.
Tot “ progresul “ a facut planeta praf.  A pustiit totul.
Ne platim existenta.
Ne’am facut legi prin care cei bogati stapanesc peste saraci. Banul.
Banul, o alta gaselnita prin care cei care’I au stapanesc peste cei care n’au. Proprietatea.
Locke si Smith ne’au explicat cum sta treaba cu proprietatea….
 In timp ce vanatorii-culegatori n’aveau nimic , insa prin asta TOTUL, baietii destepti ne’au trasat granite peste granite. Prejudecati peste prejudecati, ajungand sa sfidam ridicolul.
 Legi absurde peste legi absurde, date azi doar spre a se anula maine.  Si o intreaga lume indobitocita peste veacuri ajunge sa traiasca intre aceste limite impuse de OM.
O intreaga nebunie! Omul si’a pierdut mintile!
Si’a pustiit casa, planeta, si’a nenorocit existenta, isi omoara semenul, a distrus tot. A exterminat  specii.
Si  asta e numit  “ progres “ !
Ce’am castigat?  Dependenta. Depindem de tot.
Nevoile noastre nu mai sunt roadele pamantului. Nevoile noastre sunt cateva sute. Avem nevoie de  te miri ce ca sa fim “ fericiti “. Si tot nu santem! De ce oare? De ce simtim totusi ca nu suntem impliniti?
Insinctele noastre naturale au degenerat in cele mai josnice patimi, plasandu’ne de cele mai multe ori sub icoana animalelor.
Ni se promite eliberarea, de catre religii, politicieni, guru, daca se poate totul pe…bani. Totul e afacere. Toti mint!  ( Ieremia 8.10 – “. Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig mârşav, de la proroc până la preot, toţi înşală!”.   )

Omenirea a luat’o razna iar directia e distrugerea. Nimeni nu poate contesta asta. Cine ridica sabia, de sabie va muri. Se intoarce impotriva noastra!
Cat de departe suntem de originile noastre? Cat ne’a ajutat “progresul “ ? Cat de bine ne’a facut siluirea la care am supus planeta sau semenii?  Cat? Durata propriei vieti?  Placerea perversa de’o clipa ? Doar atat valoreaza omul?
Printre noi mai sunt oameni care au reminescente de umanitate, de normalitate.  Din inconstientul nostru mai ies la suprafata, uneori,  din deprinderile si normalitatea ancestrala. 
In prima faza, constatam ca ceva nu’I in regula cu totul. Pt ca mai apoi, scormonind prin noroiul propriei istorii sa intelegem incotro e ADEVARUL.  CEL pe care l’am uitat. Cel pe care l’am batjocorit, fara ca El sa riposteze vreodata. Natura lui nu e agresiva ca a noastra. El indura si asteapta.

 Ne asteapta inapoi, ACASA.   Iar aici, asa, acum, nu e ACASA. 

Ne'am desavarsit opera creand un sistem, o masina care a ajuns sa ne guverneze vietile, care face sa ni le traim in uitare, care a ajuns stapanul nostru, inamicul nostru, iar acest sistem ne transforma pas cu pas mintile intr'unele sintetice, goale si  fara viata. 

Acum vrem noi un imparat!  Dar nu cum cereau evreii. Acum vom avea unul care ne va controla total.
Am pierdut...tot. 




Doar daca....





4 iulie 2012

Ishmael - Daniel Quinn

 


.......................................

Folosindu-şi creionul ca şi arătător, a indicat zona dintre Tigru şi Eufrat. 
 — Aceasta, desigur, este pământul dintre râuri, locul de naştere al Takerilor. Ce crezi că reprezintă punctele? — Popoare de Leaveri? 
 — Exact. Nu sunt gândite ca şi o exprimare a densităţii populaţiei. Şi nici nu sunt făcute să indice că fiecare bucată de pământ disponibilă era locuită de vreun popor de Leaveri. Ceea ce indică este faptul că asta nu se-ntâmpla nici pe departe într-o lume pustie. Înţelegi ce-ţi arăt? 
— Păi, cred că da. Tărâmul Căderii se află în interiorul Semilunei Fertile şi era înconjurat de non agricultori. 
 — Da, dar pe lângă asta, îţi mai arăt şi faptul că, la vremea respectivă, la începutul revoluţiei voastre agricole, aceşti Takeri timpurii, fondatorii culturii voastre, erau necunoscuţi, izolaţi,neînsemnaţi. 
Următoarea hartă din acel atlas istoric este cu patru mii de ani mai târziu. Ce te-ai aştepta să vezi pe ea?
 — M-aş aştepta să văd că Takerii s-au extins. A încuvinţat din cap, indicându-mi să întorc pagina. Aici, un oval desenat, denumit
Culturi Calcolitice , cu Mesopotamia în centru, înconjura întreaga Asie Mică, şi toată zona dinspre nord şi est până la Marea Caspică şi la Golful Persic. Ovalul se extindea înspre sud până la intrarea în Peninsula Arabică, care avea o zonă haşurată în care scria
Semiţi 
 — Acum, a spus Ismael, avem ceva martori. 
— Cum aşa? — Semiţii n-au fost martorii oculari ai evenimentelor descrise în capitolul trei din Geneză.A desenat un mic oval în centrul Semilunei Fertile. 
— Acele evenimente, cunoscute la un loc sub numele de Cădere, au avut loc aici, la sute de kilometrii nord de Semiţi, într-un cu totul alt popor. Vezi cine erau ei? 
— Potrivit acestei hărţi, erau caucazienii. 
— Dar acum, în anul 4500 î.e.n. Semiţii sunt martorii oculari ai unui eveniment ce are loc chiar în faţa casei lor: expansiunea Takerilor.
 — Da, înţeleg.
 — În patru mii de ani, revoluţia agricolă începută în zona dintre râuri s-a răspândit peste Asia Mică în vest, şi înspre munţii din nord şi din est. Dar înspre sud se pare că au fost blocaţi. De ce anume? 
 — După câte se pare, de semiţi.
 — De ce? De ce o blocau semiţii? 
— Nu ştiu. 
— Ce erau semiţii? Erau agricultori? 
— Nu. Harta arată clar că nu făceau parte din ceea ce se petrecea cu Takerii. Deci presupun că erau dintre Leaveri.
 — Da, Leaveri, dar nu mai erau vânători-culegători. Şi-au dezvoltat o altă adaptare ce urma să devină tradiţională pentru popoarele semitice.
 — A, erau pastori. 
— Desigur. Ciobani.A indicat graniţa dintre cultura calcolitică, a Takerilor, şi semiţi.
 — Deci ce se întâmplă aici?
 — Nu ştiu. Ismael a arătat cu capul spre Bibliile lângă picioarele mele. 
— Citeşte povestea lui Cain şi Abel din Geneză, şi vei afla. Am ridicat-o pe cea de deasupra şi am deschis-o la capitolul patru. Câteva minute mai târziu am murmurat: 
— Dumnezeule!  
 
După ce-am citit povestea în toate cele trei versiuni, mi-am ridicat privirea şi am spus. 
— Uite ce se întâmpla: de-a lungul acelei graniţe, Cain îl ucidea pe Abel. Muncitorii pământului îşi udau câmpurile cu sângele pastorilor semiţi. 
— Desigur. Asta s-a întâmplat întotdeauna de-a lungul graniţei de expansiune a Takerilor: Leaverii sunt ucişi pentru ca mai mult pământ să poată fi cultivat. Ismael şi-a ridicat mapa şi a deschis-o la propria lui hartă a acestei perioade. 
— După cum vezi, haşurările agricultorilor s-au răspândit peste întreaga zonă, cu excepţia teritoriului ocupat de semiţi. Aici, la graniţa ce separă muncitorii pământului de pastorii semiţi, Cain se confruntă cu Abel
Am studiat harta câteva momente, iar apoi am clătinat din cap: 
Şi cei ce studiază Biblia nu înţeleg asta?
— Nu pot spune, desigur, că nici unul dintre ei nu a înţeles asta vreo dată. Dar majoritatea citesc această poveste ca şi cum s-ar fi petrecut într-un tărâm de basm, ca şi una dintre fabulele lui Esop. Cu greu le-ar trece prin cap să o vadă ca pe un elemet de propagandă de război a semiţilor. 
— Exact asta e, clar. Ştiu că întotdeauna a fost un mister motivul pentru care Dumnezeu l-a acceptat pe Abel cu ofrandele lui, dar l-a respins pe Cain cu ofrandele sale. Asta explică totul. Cu această poveste semiţii le spuneau copiilor lor, "Dumnezeu e de partea noastră. Ne iubeşte pe noi pastorii, dar îi urăşte pe acei muncitori ai pământului din nord." 
— Aşa-i. Dacă citeşti povestea ca şi cum şi-ar avea originile printre proprii tăi strămoşi culturali, este incomprehensibilă. 
Începe să capete sens doar când realizezi că îşi are originile printre inamicii strămoşilor tăi culturali.


1 iulie 2012

Când religia se transformã în mormânt.



Pacea şi unitatea umană înrădăcinate în iubirea-compasiune. Aceasta este inima „veştii bune” pe care Christos – ca marea parte a maeştrilor de înţelepciune şi fondatorilor de religii – a venit nu numai s-o anunţe ci s-o întrupeze în propria viaţă. Or, de mai bine de 2000 de ani după crucificarea-învierea sa, Christos este mereu sursă de divizare şi de conflicte. Între religii, dar şi între creştini. Şi n-a sfârşit să fie astfel dacă luăm în considerare recentul document al Vaticanului care reafirmă sus şi tare pretenţia Bisericii catolice de a fi unica adevărată Biserică a lui Christos, deţinătoare a adevărului integral al creştinismului. Mică paranteză: nici Biserica ortodoxă nu crede mai puţin despre sine dar cel puţin are prudenţa sã n-o spunã în gura mare.
Adevăr religios versus adevăr spiritual
Problema este că nu ar putea exista pace fără libertate. Interioară înainte de toate, dar şi exterioară. Absenţa libertăţii, confirmatã în fiecare zi de actualitate, este fermentul de revoltă şi de violenţă. Libertatea – care nu este pur şi simplu dreptul individual de a face orice sub pretextul că aceasta ne place – este, la rândul ei, din punct de vedere spiritual, indisociabilă de adevăr. Isus spune clar: „Adevărul vă va face liberi”. A căuta adevărul este calea pentru a găsi libertatea.
Dar ce este adevărul? Îmi amintesc de o discuţie luminoasă cu un fratele Martin, fiu spiritual al părintelui Bede Griffith, acum câţiva ani, în sudul Indiei, la ashramul creştin din Shantivanam întemeiat de părintele Henri le Saux (swami Abishiktananda). El distingea, pe bunã dreptate şi cu perspicacitate, între cele două dimensiuni ale adevărului: aspectul istorico-religios şi aspectul spiritual-veşnic.
Dimensiunea istorică şi religioasă a adevărului este exprimată prin acest cuvânt al lui Dumnezeu spus lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob.” Este Dumnezeul şi adevărul religiilor, transmis de cei de demult şi de scripturi în forme particulare, condiţionate de istorie, cultură şi psihologie, cristalizat în dogme, doctrine, ritualuri, credinţe, legi şi alte instituţii. Asa cum îmi spunea fratele Martin, dacă Dumnezeu este un fluviu imens, insesizabil şi dinamic, religiile sunt tot atâtea vase – limitate şi mai mult sau mai puţin statice – care conţin puţin din apa lui. Adevărul în dimensiunea sa istorică şi religioasă trasează frontiere între sine şi ceilalţi, defineşte criterii de apartenenţă şi cadre identitare. El divizează umanitatea între cei puri şi cei impuri, fideli şi infideli, credincioşi şi necredincioşi. Or, cine spune frontiere spune şi dorinţa de a le proteja sau de a le extinde. Deci frică, insecuritate şi împrejmuire de o parte; spirit de cucerire şi agresivitate misionară şi prozelitism de cealaltă parte. Exact reversul unei credinţe deschise.
Dimensiunea veşnică şi spirituală a adevărului este exprimată de acest alt cuvânt al lui Dumnezeu spus lui Moise: „Eu Sunt Cel ce Sunt”. Acest „Eu Sunt” este adevărul în misterul său. Inefabil, transcendent, incondiţionat. Transmis din generaţie în generaţie de către Duhul care suflă încotro vrea, deci nu ştim nici de unde vine nici încotro merge. Întotdeauna dincolo de ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine şi de ceea ce oamenii pot înţelege sau spune. Dincolo, de asemenea, de limitele timpului şi spaţiului, de condiţionările psihologice şi de determinările istorice. Dumnezeu nu are frontiere. Adevărul în dimensiunea sa veşnică le traversează, doboară zidurile de separare, eliberează fiinţele umane de credinţele lor şi de fricile care decurg din ele, deschide neamul omenesc spre unitatea care îl fundamentează în respectul diversităţii lui. „Căile nu-i pot uni pe bărbaţi şi pe femei, numai scopul transcendent care este Dumnezeu este capabil de aceasta” îmi spunea tot fratele Martin.
Ultimul document al Congregaţiei pentru doctrina credinţei arată din nou din plin. Problema Bisericilor şi a instituţiilor religioase este că ele confundă aceste două dimensiuni, că ele absolutizează ceea ce nu este decât relativ luând credinţele lor drept adevăr în timp ce acestea nu sunt şi nu vor fi niciodată altceva decât o aproximare a lui.
Când adevărul istoric se identifică cu adevărul veşnic, când distincţia vitală dintre degetul care arată şi realitatea pe care o desemnează se şterge, când Dumnezeu – care este „unul” în transparenţa-imanenţa sa – este redus la nume şi feţe multiple prin care s-a manifestat de-a lungul timpului şi în toate locurile, atunci confesiunile şi religiile devin factori de divizare, de conflict şi de violenţă. Tocmai în numele concepţiilor lor despre adevăr şi a imaginilor despre Dumnezeu pe care le idolatrizează.
O cale de pasaje(treceri)
Îi şi aud deja pe coreligionarii mei creştini exclamând şi replicând: dar Isus a declarat: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Dar şi aici sunt posibile mai multe interpretări. Potrivit literei sau potrivit duhului. Unele Biserici – în special cea catolică şi cea ortodoxă -  au înţeles de multe ori acest cuvânt de o manieră literală: Isus ar fi nu numai calea salvării dar şi singura („Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”). Şi Biserica, care se identifică cu trupul lui Christos, ar fi unicul loc al acestei căi, în care „subzistă” adevărul în întregime („În afara Bisericii nu există salvare”). Logică implacabilă, dar tocmai logică de divizare, de excluziune şi, în final, de război. O logică care nu aparţine numai tradiţiei creştine, din păcate.
Există totuşi o altă interpretare a acestui cuvânt-cheie al lui Christos. Mult mai profundă şi spirituală. Mai întâi, Isus nu spune că el este unica „cale”, „adevăr” şi „viaţă”. Sigur, pentru credinţa creştină, el le întrupează pe acestea în toată plinătatea, dar el nu este singura. Există şi alte căi spre Dumnezeu.
Calea lui Isus - care n-a întemeiat nici religie, nici Biserică – are această particularitate că dezvăluie, deschide şi trasează treceri: de la legea exterioară la conştiinţa interioară; de la dimensiunea istorică, religioasă şi cunoscută a adevărului la dimensiunea eternă, spirituală şi necunoscută; de la condiţionările acestei lumi la libertatea împărăţiei lui Dumnezeu; de la limitele egoului la infinitul imaginii divine; de la moarte la Viaţă. Treceri esenţiale pentru deplina actualizare a potenţelor spirituale ale fiinţei umane, pentru realizarea unei vieţi în libertatea şi adevărul lui „Eu Sunt”, pentru accesul la plenitudinea personală. Adevărul este, în acest sens şi în el însuşi, cale, mişcare, viaţă, trecere. Isus cel nomad nu avea nici măcar o piatră pe care să-şi odihnească capul.
Ieşind din matricea religiilor
Isus însuşi a fost conceput şi a crescut în iudaism: părinţii lui erau evrei, el a fost circumscris şi prezentat la Templu, a studia Tora şi a petrecut marile sărbători iudaice la sinagogă. El arată, astfel, utilitatea religiei, valoarea ei non eternă dar funcţională, iniţiatoare, pregătitoare. Religia este ca un pântec în care fiinţa umană poate fi concepută şi trezită la viaţa spirituală, poate fi hrănită şi crescută într-un spaţiu protejat, securizant, coerent. Dar, după cum remarca fratele Martin, trebuie să avem grijă ca matricea (womb) să nu devină mormânt (tomb). Este ceea ce se întâmplă atunci când credinţele – relative – se transformă în adevăruri absolute, şi doctrinele în ideologii, când „religia devine mai mare decât omul şi chiar decât Dumnezeu.” Atunci, fiinţa concepută nu ajunge să se nască cu adevărat la sine însăşi şi la adevărul ei personal, nu ajunge să-şi realizeze potenţialul ei spiritual.
Nu îi declară Isus lui Nicodim că trebuie să se nască din nou şi de sus? A se naşte înseamnă a ieşi afară din matricea care ne-a conceput. A se naşte din punct de vedere spiritual înseamnă a ieşi – în spirit – afară din pântecele religiei (ceea ce nu vrea să spună neapărat că trebuie să încetăm să practicăm). Este ceea ce a făcut Christos. Cu preţul vieţii sale. A ieşit din matricea religiei sale care îl limita pe Dumnezeu, Realitatea ultimă, la Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, care diviza umanitatea între evrei şi păgâni. Aceasta făcând, el a intrat în prezenţa universală şi infinită a lui Dumnezeu, în ascultarea Duhului viu în inima oricărui lucru, în conştiinţa unităţii lui ontologice cu Tatăl, cu toată omenirea şi cu întreaga creaţie. Nu mai era nici evreu, nici grec, nici creştin, ci Fiul Omului. O fiinţă deplin unificată în plenitudinea ei cosmoteandrică, fără nici o divizare interioară. O fiinţă de pace şi iubire.
Problema Bisericii este aceea că s-a grăbit să-şi recreeze o matrice, un pântece în care l-a închis, nu pe Christos – căci el este ireductibil -, ci imaginea reductoare(canonică) pe care şi-a făcut-o despre el şi, odată cu aceasta, pe toţi credincioşii. Cum astăzi se simte ameninţată de lumea secularizată şi de modernitate, ea se repliază asupra sa, îşi adună enoriaşi de pe toate drumurile(recenta liberalizare a messei  în latină), reafirmă conturul frontierelor şi întăreşte cadrele identităţii ei – puternic contra altora. Este exact ceea ce a făcut Vaticanul cu declaraţia lui absolutistă şi anti-ecumenică. Fără a-şi da seama că, acţionând astfel, Biserica catolică se separă şi mai mult de realitatea bărbaţilor şi femeilor de astăzi, că îşi înstrăinează pe ceilalţi creştini şi, fără îndoială, o bună parte din propriii credincioşi, îşi taie şi mai mult creanga pe care stă şi, în final, aprinde conflictele şi divizările.
Gloria lui Dumnezeu este omul liber
Isus a traversat frontierele dintre rase şi naţiuni, a sfărâmat zidurile de separaţie dintre bărbaţi şi femei, dintre adulţi şi copii, dintre cei puri şi cei impuri, dintre evrei şi non-evrei. A proclamat că dacă Dumnezeu este mai mare decât fiinţa umană, aceasta este mai mare decât religia: „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru sabat”. Religia, Biserica trebuie să fie în slujba fiinţei umane şi nu invers.
Aceasta este calea pe care ne-a deschis-o Isus, adevărul pe care l-a manifestat el, viaţa al cărei exemplu l-a arătat. Prin aceasta este el însuşi, prin el însuşi, o cale spre adevăr şi viaţă. O cale universală, care are aceeaşi valoare, în mod arhetipic, pentru toate religiile şi toate sistemele religioase.
„Gloria lui Dumnezeu este omul viu(trăind)” scria Irineu de Lyon (sec II). Bisericile, la fel ca toate religiile, nu sunt şi nu vor fi vii decât atunci când vor accepta să-şi lase credincioşii să iasă din pântecele lor pentru a se naşte, în sfârşit, la ei înşişi ţi la vîrsta lor adultă. Când vor naşte discipoli pentru viaţa în eterna Prezenţă şi nu pentru propria lor continuitate. Decât atunci când vor fi surse de libertate şi deci de pace.
Suntem, vai, încă departe de aceasta. Şi, în această aşteptare, bărbaţii şi femeile merg în altă parte pentru a-şi astâmpăra setea spirituală. Dar n-a prezis Isus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr? Acest timp a venit.

SURSA: