2 iunie 2012

SCLAVI INTR-O LUME LIBERA...

1.Eliberarea spirituală a omului. Victorie împotriva spaimei şi a morţii
Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară.  
Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exterio-rizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. 
Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

Eliberarea spirituală înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Ea este în acelaşi timp o luptă permanentă. Victoria împotriva determinismului materiei nu constituie decât unul dintre aspectele problemei persoanei, şi nu cel mai important, înainte de toate, este vorba despre o victorie completă asupra sclaviei. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei e din pricina greşitei direcţii date spiritului. Opoziţia capitală nu este cea între spirit şi materie, ci între libertate şi sclavie. Victoria spiritului nu este victoria împotriva dependenţei elementare a omului în raport cu materia, căci există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu îşi dă seama. Răul se poate prezenta în existenţa umană nu numai în forme uşor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Acest lucru se întâmplă în interiorul lumii creştine. Multe dintre ideile abstracte, generale şi universale sunt un rău în forme su­blime. Asupra acestui fapt am insistat de-a lungul întregii cărţi. Nu e de ajuns să spunem că trebuie să ne eliberăm de păcat, căci păcatul ispititor nu se prezintă numai sub forma lui primitivă: putem ceda chiar obsesiei exercitate de ideea păcatului şi seducţiei unei false lupte împotriva păcatului pe care îl vedem domnind pretutindeni în viaţă. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci şi obsesia ideii păcatului care îi otrăveşte toată viaţa. Este vorba aici despre una dintre deformările servile ale vieţii spirituale. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violenţă exterioară, aţâţându-i ura, este mai puţin îngrozitor decât sclavia care îl seduce şi pe care până la urmă ajunge să o iubească. 

Orice relativ transformat în absolut, orice finit transformat în infinit, orice profan sacralizat, orice uman transformat în divin îmbracă un caracter demonic.  
Raporturile cu statul, cu civilizaţia, chiar cu biserica, pot deveni demonice. Există, într-adevăr, o biserică, în sensul existenţial al cuvântului, reprezentând o realizare a spiritului comunitar între oameni, şi sunt biserici care nu reprezintă decât obiectivări, simple instituţii sociale. Idolatria şi sclavia încep când o biserică, ca obiectivare şi instituţie socială, este proclamată sfântă şi infailibilă. Acest fapt constituie o deformare a vieţii religioase care va fi astfel invadată de un element demonic. Pradă unor pasiuni imaginare, exagerate, exaltate, unor terori religioase, naţionale şi sociale umilitoare, viaţa rătăceşte drumul. Pe acest teren se naşte aservirea omului. Omul posedă facultatea de a transforma în cea mai îngrozitoare sclavie iubirea pentru Dumnezeu şi ideea cea mai sublimă.Victoria spiritului asupra sclaviei este, înainte de toate, o victorie asupra spaimei, asupra spaimei de viaţă şi de moarte. 

CONTINUAREA AICI : 

Un comentariu: