30 iunie 2012

ATITUDINEA FATA DE HABITAT : ADAPTARI UMANE




 In cursul istoriei speciei noastre ,au aparut un numar de adaptari diferite vis-a-vis de habitat . Desi tranzitia intre aceste adaptari , sau stiluri de viata , e fluida , totusi antropologii au putut recunoaste cinci stiluri/moduri de viata diferite , sau cinci moduri diferite ale oamenilor de a se raporta la habitat :

1. Vanatorii-culegatori ;

2.Horticultorii ;

3.Agricultorii ;

4.Pastorii nomazi ;

5.Orasenii .

Fiecare dintre aceste feluri de a exista a comunitatilor umane are propriile sale pozitii vis-a-vis de mediul in care traiesc , de celelalte forme de viata vegetala si animala ; fiecare vede altfel rolul oamenilor in toata povestea, si fiecare priveste/concepe altfel un potential sfarsit al Lumii .

1.VANATORII-CULEGATORI

In cadrul societatilor de tip Vanatori-Culegatori , oamenii " erau pe atat de aproape de paradis pe cat au putut vreodata oamenii sa fie"(op.cit., pag 17) : oamenii aveau o existenta armonioasa ; barbatii vanau si pescuiau, iar femeile se ocupau de partea vegetala a dietei , munca era de ordinul orelor pe saptamana .Fara a romantiza acest stil de viata ,putem spune ca el este unul ideal : totusi , pamantul le oferea toate cele de trebuinta , iar ei luau doar atat cat le trebuia . Toate erau daruri ale Mamei Pamant pentru ei . Bineinteles ca exista foame sau boala sau alte genuri de incercari umane ocazional- ca in viata oricarui om , dar per total, ei duceau o viata de echilibru , in armonie cu mediul . Ei nu aspirau in nici un fel sa controleze habitatul, ci se comportau exact ca o parte a acestui habitat , ceea ce si erau . Aceasta armonie cu mediul transpare cel mai clar din obiceiurile lor de inmormantare si din mitologiile explicative a mortii oamenilor : oamenii trebuie sa moara pentru a face loc altor oameni ; la moartea unui membru al comunitatii se dadea si o petrecere pentru a alina suferinta Padurii , a Naturii care si ea era trista la plecarea raposatului sau fiu .

2.HORTICULTORII

Horticultura a aparut ca activitate specific feminina , intrucat femeile erau cele care acumulasera o cunoastere aprofundata a plantelor ; domesticirea si cultivarea plantelor nu este o activitate mai usoara decat vanatoarea sau adunarea fructelor ; explicatia cea mai plauzibila a adoptarii acestei activitati este cea care spune ca oamenii deja se inmultisera destul de mult si nu mai aveau suficient teritoriu unde sa cutreiere dupa hrana .O astfel de activitate aduce mai multe calorii per unitate de suprafata de teren , putand deci sustine densitati mai mari ale populatiei .Odata cu implementarea horticulturii, au aparut schimbari culturale majore .Oamenii s-au indepartat de habitat ; mormintele datand din acea perioada nu arata urme de activitate rituala destinata consolarii habitatului la moartea unui om , ci mai degraba se punea problema vindecarii doar a suferintei oamenilor care pierd pe cineva drag .Oamenii au inceput cu aceasta ocazie sa exercite un control agresiv asupra habitatului : lucrand pamantul , ei au fortat-o pe Mama Pamant sa le dea mai mult decat ceea ce Ea oferea de la sine , in mod liber . Aceasta reprezinta o distantare fundamentala fata de atitudinea vanatorilor-culegatori .Solutia horticulturii a fost fara niciun dubiu necesara si binevenita in perioade de mare nevoie , dar pe de alta parte a indus un imens sentiment de vinovatie cauzat de siluirea Mamei : in astfel de societati intalnim pentru prima data legende ce prezic sfarsitul lumii , ca pedeapsa finala pentru acest sacrilegiu .Un exemplu este faimoasa Profetie Hopi , deosebit de mediatizata in zilele noastre . Prin aceasta activitate apare o indepartare de habitat , perceput acum ca fiind vag ostil , vag nefamiliar , deasemeni avand o nostalgie a paradisului atasata . Aici incep sa devina importante ritualurile de metamorfoza ; ciclurile transformarii semintei in planta si iar in samanta , revelarea aspectelor alternative ale fiecarui obiect din ceea ce noi azi numim realitate ordinara .

3.AGRICULTORII

Agricultura pe scara larga s-a impus pe masura ce colectivitatile din ce in ce mai mari de oameni au inceput a avea nevoi crescute ; vederile asupra lumii generate de agricultura sunt din nou radical diferite de precedentele vederi , cele generate de stilul de viata horticultural . Lupta dintre aceste doua feluri diferite de viata , de a fi in lume , a fost dura , brutala . Tendinta de a controla mediul si alte forme de viata a fost drastic accentuata , devenind o norma sociala: la urma urmei , comunitatile umane au devenit dependente de plantele cultivate si , mai nou, de animalele domesticite . Prapastia intre cele aflate sub controlul uman si cele naturale (salbatice) s-a adancit : tot ceea ce e sub control, e bun, tot ceea ce nu e sub controlul oamenilor e rau . Clasica de-acum distinctie intre "grau" si "neghina" , demonizarea "buruienilor" de aici incepe .O data cu imperecherea animalelor domestice, puterea generatoare a falusului a fost accentuata , incepand sa apara si in arta .Ceea ce toti agricultorii au in comun este iluzia puterii ,cea de a fi in stare sa exercite controlul asupra habitatului .Totusi , ei sunt de acum legati de campurile cultivate ,de localitatile in care isi au locuintele . Ei nu mai pot cutreiera liberi , interactiunea lor cu habitatul a devenit mult mai ingusta si mai "orientata spre rezultate economice ".Habitatul era perceput deja in maniera utilitara , sentimentele de vinovatie au disparut , Pamantul e vazut ca un partener docil , numai bun de folosit .In locul sentimentelor de vinovatie ale horticultorilor, agricultorii sunt atinsi de o paranoia vis-a-vis de "plantele cele rele".Felicitas Goodman scrie ca : " in adoptarea agriculturii, oamenii au desenat un cerc magic in jurul lor si al caselor si pamanturilor lor . Ei sunt inchisi in spatele gardurilor lor , dar sunt si protejati fata de ceea ce se afla dincolo de ele. Orice intruziune este experimentata ca fiind o amenintare dusa la extrem " ( Op.cit., pag.27) .Aici apare si o schimbare in miturile sfarsitului lumii : ele devin mai informate social , lucru evident inclusiv in acele mituri in care cataclismul este plasat in trecut - cum sunt cele ale Potopului .O catastrofa , un fel de suprem exorcism , va scapa lumea de toti oamenii rai, doar cei buni vor supravietui si isi vor continua vietile in interiorul purelor si sacrelor lor granite .

4.PASTORII NOMAZI

Ei au aparut la intervale diferite in multe zone ale Pamantului care au permis dezvoltarea acestui mod de viata . Din nou, bineinteles ca modul lor de interactiune cu habitatul a fost semnificativ diferit de cele enumerate pana acum . Multe astfel de populatii au mentinut in mare parte stilul de interactiune cu habitatul al vanatorilor-culegatori , dar au practicat si horticultura . In cultura lor , animalele ocupa locul central, ca legatura principala a lor cu habitatul .Comun tuturor pastorilor este faptul ca nu isi exploateaza/modifica direct mediul , ci prin intermediul animalelor lor ; ei nu se simt in mod nemijlocit parte a habitatului , care isi mentine totusi aspecte unitare si sacre ; animalele au rolul de mediatori intre mediu si copii sai instrainati , oamenii . Complexul sacrificiu-mesager este central in experientele religioase ale pastorilor . Deasemeni este inerent logicii situatiei lor culturale faptul ca pastorii nomazi nu au traditii ale sfarsitului lumii : orice conflict dintre oameni si habitat poate fi rezolvat prin sacrificii .

5.ORASENII

Orasenii depind de un intreg complex de institutii si de alti producatori , care producatori trebuie sa munceasca mai mult decat ar fi facut-o in absenta institutiilor ce tin de oras.Orasele sunt divortate de habitat : Pamantul, Cerul, ploaia , plantele si animalele nu mai sunt parteneri in lupta oamenilor pentru castigarea existentei . Aceasta alienare a devenit si mai pronuntata odata cu industrializarea , care a si dus deja pe alocuri la disparitia taranimii traditionale , inlocuind-o cu afacerile agricole , care nu au nicio legatura cu habitatul : exploatarea are loc prin intermediul masinilor .Pamantul nu mai e decat pur si simplu locul productiei , comertului, serviciilor . Prin urmare , orasenii in general nu au sentimente de vinovatie fata de habitat si fata de alte forme de viata .Totusi , curios este ca orasenii au o atractie morbida pentru profetiile cataclismice ,cum e de exemplu cea a indienilor Hopi ; la aceasta se adauga mai recent o interpretare a unui calendar al Mayasilor , precum si alte profetii cataclismice din diverse tipuri de societati ale trecutului ;de asemeni, orasenii au produs si unele profetii noi .In profetiile urbane , in mod tipic, apare o catastrofa naturala teribila si cate o instanta extraterestra care salveaza indivizii de o calitate superioara .Tehnologia extraterestra si interventia extraterestra e o tema in concordanta cu imaginatia tehnologizata a zilelor noastre . Habitatul, indepartat , de neinteles , orb , va lovi inevitabil si legic pana la urma .Aceasta vedere asupra lumii poate fi o explicatie psihologica pentru faptul ca e atat de greu a se crea o opozitie de masa in fata amenintarii iernii nucleare :pur si simplu, iarna nucleara ireversibila si totala se potriveste in aceasta vedere asupra lumii .Partea sociala a acestui complex a dat nastere in Europa marxismului si anarhismului, care ambele au si aspecte exorcistice si asteptari milenariste .Ceea ce mi se pare demn de luat in seama este aceasta legatura profunda intre stilul de viata al oamenilor , felul in care se raporteaza ei la celelalte forme de viata si modul in care acestia se asteapta sau nu ca Lumea sa se sfarseasca .

Din punctul de vedere abia schitat mai sus ( dar detaliat pe masura importantei subiectului , in cartea din care am rezumat ) in ideile relative la cele cinci categorii de adaptari omenesti la habitat , reies destul de clar mugurii intelegerii faptului ca traim in timpuri cu mitologii amestecate ...de cand s'a inventat si perfectionat scrierea , neincetat puterea unor traditii foarte diferite se face simtita peste timp prin simpla citire , influentand vietile , atitudinile si deciziile noastre . Deasemeni reiese cat de fundamentala pentru fericirea oamenilor este atitudinea fata de mediu . Mie personal , imi da putin de gandit febra aceasta a "sfarsitului lumii" din unele cercuri ale zilelor noastre , dar din ideile de mai sus incepe sa imi fie ceva mai clara filiatia ideilor atat de fascinante pentru unii .O alta idee pe care o desprind din sumarul rezumat de mai sus este aceea ca , plenitudinea experientei de a fi uman ,se pare ca a fost atinsa mai degraba in cele mai vechi timpuri de catre mai multi oameni , decat in timpurile din ce in ce mai apropiate de zilele noastre , timpuri din ce in ce mai marcate de o separare a oamenilor de habitat si de sentimente amestecate de vinovatie , frica, dorinta de a controla .

28 iunie 2012

De la Babilon la Noul Ierusalim.



Babilonul biblic străbate Biblia aproape de la începutul până la sfârşitul ei.
În principiu, în spirit şi în dezvoltare este acelaşi Babilon de la un capăt la altul.
Deşi la suprafaţă par a exista două, cu adevărat este exact acelaşi Babilon care se reproduce pe sine: două manifestări ale aceluiaşi Babilon.
Astfel, Babilonul care se evidenţiază în mod clar, fie că este vorba de cel din vechime, fie de cel din zilele din urmă, este numai un rezultat: un rod al forţelor care se găsesc în spatele tuturor şi care constituie adevăratul Babilon.
Şi ceea ce produce Babilonul vizibil este lucrarea forţelor spirituale şi intelectuale ale lumii acesteia.
Aici se găseşte izvorul a tot ceea ce s-a descoperit vreodată a fi Babilon: aici, în aceste forţe şi în lucrarea lor se găseşte adevăratul Babilon.
Trebuie să avem totdeauna în minte gândul că primul cuvânt din inscripţia divină care descrie Babilonul din zilele de pe urmă este TAINĂ.
Această caracteristică îi aparţine în mod strict de la început până la sfârşit: Babilonul trebuie studiat totdeauna ţinând cont de această caracteristică.
Să începem cu originea Babilonului:
„Şi tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Şi s-a întâmplat că, pornind spre răsărit, au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo. Şi au zis: ‚Haide să construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer; şi să ne facem un nume pentru a nu fi împrăştiaţi pe faţa pământului.’” Geneza 11:1-4.
Primul element din această iniţiativă care a dus la apariţia Babilonului este mândria – „să ne facem un nume”.
Iar această caracteristică o însoţeşte permanent: este ea însăşi.
Şi când se spune clar adevărul despre ea, acesta este că ea e „cea mai mândră”, „O, tu, cea mai mândră” şi „cât de mult s-a slăvit pe sine însăşi.” Ieremia 50:31,32; Apocalipsa 18:7.
Şi este un egoism absolut şi o mândrie exclusivă: „Eu şi nimeni în afară de mine.” Isaia 47:8,10.
Şi această mândrie se manifestă în special împotriva Domnului: „S-a semeţit împotriva Domnului” Ieremia 50:29.
Şi această trăsătură a avut-o de la început. O inscripţie găsită în ruinele vechiului Babilon pe malul Eufratului care descrie construirea Turnului şi amestecarea limbilor, spune:
„Babilonul corupt păcatul a ales şi mici şi mari s-au amestecat pe ziduri. Cu violenţă au luptat împotriva Lui.”
A doua caracteristică manifestată în acest început este centralizarea: „Ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.”
Iar prin această centralizare se urmărea dominaţia.
Deşi acest efort deosebit în vederea centralizării şi stăpânirii a fost împiedicat prin încurcarea limbilor lor şi împrăştierea pe întregul pământ, totuşi au rămas mândria, spiritul şi ambiţia pentru centralizare şi stăpânire; şi aşa s-a întâmplat că la Babel s-au pus bazele primei împărăţii, puterii regale de Stat, împărăţiei şi imperiului.
„Nimrod a început să fie puternic” sau a fost primul om puternic – „pe pământ”.
„Şi începutul împărăţiei a fost Babel, Erec şi Acad, Calne, în ţara Şinear.” Geneza 10:8,10.
Şi aceasta s-a petrecut în acelaşi spirit al „mândriei împotriva Domnului” şi al „luptei violente împotriva Lui”.
Înaintea lui nici un conducător nu a purtat şi nici nu a pretins titlul sau rangul de rege, ci numai de „vice-rege” al zeului, care era considerat rege.
Aceasta arăta clar perioada când Dumnezeu era cunoscut ca Rege şi Conducător adevărat. Iar această perioadă era aşa de recentă, încât nici cei idolatri nu se îndepărtaseră de Dumnezeu atât de mult încât să aibă îndrăzneala de a pretinde şi purta titlul de rege.
Dar Nimrod a fost primul om din lume care a avut îndrăzneala de a face acest lucru.
Numele Nimrod înseamnă „rebeliune, sfidare” sau „rebelul extrem de nelegiuit”.
El şi-a impus autoritatea asupra religiei şi asupra tuturor celorlalte lucruri şi i-a obligat pe toţi cei care se aflau sub stăpânirea sa să adere la religia idolatră pe care o impusese.
Expresia „el a fost un vânător viteaz înaintea Domnului” implică faptul că a fost un vânător de oameni, un persecutor, prigonindu-i şi obligându-i pe oameni să se supună autorităţii sale de conducător şi religiei sale ca lui Dumnezeu.
Traducerea Spurrell redă pasajul astfel: „El a fost un tiran asupritor înaintea lui Iehova.”
A fost primul care a pus bazele puterii centralizate a unui guvern organizat, a unei împărăţii sau Stat.
După potop, prin popularea pământului, întreaga guvernare care se găsea în afara celei părinteşti era individuală – auto-guvernarea.
Exista societate, dar nu şi Stat. Iar pământul era la dispoziţia tuturor; nu existau graniţe.
Dar s-a produs o îndepărtare de Dumnezeu şi o apropiere de idolatrie, violenţă, dominare şi pierdere a stăpânirii de sine.
„O dată cu stabilirea împărăţiei lui Nimrod, întreaga lume a intrat într-o nouă perioadă istorică. Guvernarea lui a introdus în lume un nou sistem de relaţii între guvernator şi guvernaţi. Autoritatea conducătorilor de mai înainte se sprijinea pe sentimentul rudeniei, iar influenţa conducătorului era o imagine a controlului părintesc. Nimrod, dimpotrivă, stăpânea atât peste teritoriu, cât şi peste locuitorii ce-l ocupau, fără să ţină seama de legăturile de rudenie. Până în acest moment existau triburi – familii lărgite – societate; acum exista o naţiune, o comunitate politică – Statul. Istoria politică şi cea socială a lumii sunt de aici înainte distincte, dacă nu chiar complet diferite.”
Cetăţile Babel, Erec, Acad, Calne şi teritoriile lor, au constituit „începutul împărăţiei”; şi el a transformat-o în imperiu, acoperind cea mai mare parte a Mesopotamiei. Căci „din ţara aceasta a intrat în Asiria şi a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah.” Geneza 10:11,12 ASV.
Astfel, la Babel, Nimrod a fost fondatorul Statului, împărăţiei, stăpânirii mondiale şi al imperiului.
Când Nimrod a murit şi imperiul său s-a destrămat, aceasta nu a făcut decât să ofere posibilitatea altor oameni să repete istoria împărăţiei şi a imperiului, de la Ur, Acad, Elam, Egipt şi Asiria, până la marele Babilon al lui Nebucadneţar, în care ideea mândriei mondiale, imperiului mondial, puterii mondiale şi slavei mondiale au atins apogeul. Daniel 4.
Şi era la fel, atât în spirit cât şi în practică, deoarece era „ciocanul întregului pământ” care „în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri continue”, astfel că era „cel mai teribil dintre popoare”. Ieremia 50:23; Isaia 14:6; Ezechiel 30:11.
Şi era exact la fel şi în religie şi împotriva Domnului. Daniel 3.

27 iunie 2012

Adrian Nastase nu are oua!

Ce mai vanator e Adrian Nastase daca n'a fost in stare sa'si nimereasca nici capul!  Bine c'a fost viteaz cand a impuscat animale fara aparare. Mare om, mare caracter.
Dar haideti sa nu fim cinici. Putea sa'si traga in oua!  Ma ofeream eu voluntar sa i le numar dupa aia.
Ma tem ca si aici ne'a dezamagit.
Asa cum ne'a dezamagit si cu fuga de responsabilitate. Ne'a demonstrat inca odata ca nu suntem egali in fata legii. Ca sistemul invinge omul. Si cum domnia lui era omul sistemului, nu putea sa inteleaga cum EL, EL! - trebuia sa plateasca. Asa'i ca nimic nu mai e incredibil?  Si cum in "democratie" un gainar face 3 ani de puscarie, el a primit doar 2. Corect, nu?

A! Si sa nu uitam. Nu mai trebuie sa'i numaram ouale. Adrian Nastase n'are oua.
Si oricum nu credem ca s'a impuscat. Totul e manipulare media. 

Voi ce credeti?



9 iunie 2012

GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ.

„Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.”
– Ioan 14:29

Mulţi oameni, eu inclusiv, am observat evenimente înainte ca acestea să se fi produs; adică, înainte ca ele să se fi petrecut în această lume tri-dimensională. Din moment ce omul poate observa un eveniment înainte ca el să se petreacă în cele trei dimensiuni ale spaţiului, atunci viaţa pe pământ trebuie că progresează conform unui plan, şi acest plan trebuie că există altundeva, în altă dimensiune, şi că se desfăşoară lent prin spaţiul nostru.
Dacă evenimentele ce se petreceau nu existau încă în lumea asta când erau observate, atunci, urmând logica, ele trebuie să fi fost din afara acestei lumi. Şi orice e de văzut ACOLO înainte de a se petrece AICI trebuie să fie „pre-determinat” din punctul de vedere al omului treaz într-o lume tri-dimensională.
Se ridică aşadar întrebarea: „Suntem noi capabili să ne alterăm viitorul?”
Obiectivul meu în scrierea acestor pagini este acela de a indica posibilităţile intrinseci ale omului, de a arăta că omul îşi poate altera viitorul său; iar, astfel alterat, formează din nou o secvenţă determinantă ce începe din punctul de interferenţă – un viitor ce va fi compatibil cu alterarea. Cea mai remarcabilă caracteristică a viitorului omului este flexibilitatea acestuia. Este determinat de atitudinile lui, mai curând decât de acţiunile lui. Piatra de temelie pe care se zidesc toate lucrurile este conceptul omului despre sine însuşi. El se poartă aşa cum o face şi are experienţele pe care le are deoarece conceptul său despre sine este cel care este, şi nu din alte motive. De-ar fi avut un alt concept despre sine, s-ar fi purtat diferit. O schimbare a conceptului de sine îi alterează automat viitorul: iar o schimbare oarecare a seriei sale de experienţe viitoare îi alterează reciproc şi conceptul său despre sine. Asumpţiile omului, pe care el le priveşte ca fiind lipsite de importanţă, produc efecte considerabile; aşadar omul ar trebui să-şi revizuiască estimarea unei asumpţii şi să-i recunoască puterea creativă.
Toate schimbările se produc în conştienţă. Viitorul, deşi pregătit în fiecare detaliu în avans, are mai multe urmări. Avem în faţa noastră în fiecare clipă a vieţii posibilitatea de a alege pe care dintre diferitele viitoruri îl vom avea.
Sunt de fapt două perspective asupra lumii, pe care le are fiecare – un focar „firesc”, natural şi unul „duhovnicesc”, spiritual. Învăţătorii antici îi spuneau celui natural „mintea carnală” şi celuilalt, „mintea lui Hristos”. Le putem clasifica drept conştienţă trează obişnuită, guvernată de simţurile noastre, şi o imaginaţie controlată, guvernată de dorinţă.
Recunoaştem aceşti doi centri distincţi de gândire în afirmaţia, „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” [1Corinteni 2:14].
Viziunea naturală limitează realitatea la momentul numit ACUM. Pentru viziunea naturală, trecutul şi viitorul sunt pur imaginare. Viziunea spirituală, pe de altă parte, vede conţinuturile timpului. Vede evenimentele distincte şi separate ca obiecte în spaţiu. Trecutul şi viitorul sunt un întreg actual pentru viziunea spirituală. Ce e mental şi subiectiv pentru omul natural este concret şi obiectiv pentru omul spiritual.
Obişnuinţa de a vedea numai ceea ce ne permit simţurile noastre ne lasă complet orbi la ceea ce, altfel, am putea vedea. Pentru a cultiva abilitatea de a vedea nevăzutul, ar trebui să ne dezlegăm deliberat şi frecvent minţile de evidenţa simţurilor şi să ne focalizăm atenţia asupra unei stări invizibile, simţind-o mental şi percepând-o până ce dobândeşte întreaga claritate a realităţii.
Gândul zelos, concentrat, focalizat într-o anumită direcţie, închide în afară alte senzaţii şi le face să dispară. Trebuie numai să ne concentrăm asupra stării dorite pentru a o vedea. Obiceiul retragerii atenţiei dinspre zona senzorială şi concentrarea ei asupra nevăzutului ne dezvoltă perspectiva spirituală şi ne face capabili să trecem dincolo de lumea simţurilor, pentru a vedea ceea ce altfel e invizibil. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii”, Romani 1:20. Această viziune este complet independentă de facultăţile naturale. Deschide-o şi însufleţeşte-o! Fără ea, aceste instrucţiuni sunt inutile, căci „cele ale Duhului […] se judecă duhovniceşte”.
O simplă practică ne va convinge că putem, controlându-ne imaginaţia, să ne remodelăm viitorul în armonie cu dorinţa noastră. Dorinţa este motorul acţiunii. Nu am putea mişca un singur deget dacă nu am avea o dorinţă de a-l mişca. Indiferent ce facem, urmăm dorinţa care ne domină mintea la un moment-dat. Când rupem un obicei, dorinţa noastră de a-l rupe e mai mare decât dorinţa de a continua obiceiul.
Dorinţele care ne împing la acţiune sunt acelea care ne ţin atenţia. O dorinţă este numai o conştiinţă a ceva ce ne lipseşte şi de care avem nevoie pentru a ne face viaţa mai plăcută. Dorinţele au întotdeauna un câştig personal în vedere, cu cât mai mare câştigul anticipat, cu atât mai intensă dorinţa. Nu există dorinţă absolut neegoistă. Când nu e nimic de câştigat, nu există dorinţă şi, prin urmare, nici acţiune.
Omul spiritual vorbeşte omului natural prin limbajul dorinţei. Cheia de a progresa în viaţă şi de a-ţi împlini visele stă în supunerea voită vocii acestuia. Supunere neşovăielnică în faţa vocii acestuia înseamnă o asumpţie imediată a dorinţei împlinite. A dori o stare înseamnă a o avea. Cum spunea Pascal, „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”.
Omul, asumându-şi sentimentul dorinţei sale împlinite, şi apoi trăind şi purtându-se conform acestei credinţe, îşi alterează viitorul în armonie cu asumpţia sa.
 
Asumpţiile trezesc ceea ce afirmă. De îndată ce omul îşi asumă sentimentul dorinţei sale împlinite, Sinele său cvadri-dimensional găseşte căi pentru atingerea scopului, descoperă metode pentru realizarea acestuia.
Nu ştiu definiţie mai clară a mijloacelor prin care ne realizăm dorinţele decât de A EXPERIMENTA ÎN IMAGINAŢIE CEEA CE AM EXPERIMENTA ÎN CARNE ŞI OASE DACĂ NE-AM ATINGE SCOPUL. Această experimentare imaginară a finalului, prin recunoaştere, determină mijloacele. Sinele cvadri-dimensional construieşte apoi cu perspectiva sa mai largă mijloacele necesare pentru realizarea finalului recunoscut.
Minţii nedisciplinate îi pare dificil să-şi asume o stare care e negată de simţuri.
Dar iată o tehnică ce face simplă „chemarea la fiinţă a celor ce încă nu sunt” [Romani 4:17], adică, de a întâlni un eveniment înainte ca acesta să se petreacă.
Oamenii au obiceiul de a bagateliza importanţa lucrurilor simple. Dar această formulă simplă de schimbare a viitorului a fost descoperită după ani de căutare şi experimentare. 

2 iunie 2012

SCLAVI INTR-O LUME LIBERA...

1.Eliberarea spirituală a omului. Victorie împotriva spaimei şi a morţii
Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Dar omul aspiră şi spre libertate. Dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea. Şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară.  
Iubirea de libertate, aspiraţia spre eliberare sunt indicii ale unui nivel ridicat şi dovedesc că în interiorul său omul a încetat să mai fie un sclav. Există în om un principiu spiritual, independent de lume şi de determinismul ei. Eliberarea omului nu este o exigenţă a naturii, a raţiunii sau a societăţii, ci a spiritului. Şi totuşi, omul nu este numai spirit, compoziţia lui e complexă, pentru că e în acelaşi timp animal, un produs al lumii materiale, dar este spirit. Or, spiritul înseamnă libertate, iar libertatea înseamnă victorie a spiritului. Ar fi încă o greşeală să credem că sclavia este întotdeauna o manifestare a părţii animalice şi materiale a omului. Chiar partea lui spirituală poate fi grav afectată de boli: dedublare, exteriorizare, auto-alienare, pierdere a libertăţii, aservire, în acest fapt constă complexitatea problemei libertăţii şi a sclaviei spiritului. Exterio-rizându-se, lăsându-se proiectat în afară, spiritul acţionează asupra omului ca o necesitate; după care revine la sine însuşi, adică la libertate. Hegel a cunoscut o parte a acestui proces, dar nu a înţeles totul; şi nu a înţeles, probabil, un lucru esenţial. Omul liber nu trebuie să se simtă la periferia lumii obiective, ci în centrul lumii spirituale. A fi liber înseamnă tocmai a fi în centru, nu la periferie, adică în subiectivitatea reală, nu în obiectivitatea ideală. Dar con­centrarea spirituală la care ne invită toate îndemnurile vieţii spi­rituale poate avea două feluri de efecte. Ea conferă omului o forţă spirituală şi îl face independent de terifianta multiplicitate. Dar îi poate îngusta câmpul conştiinţei, lăsându-l pe om pradă obsesiei unei singure idei. Eliberarea spirituală devine atunci o nouă formă de ispită şi sclavie. Acest lucru e ştiut de toţi cei care au ales calea spiritului. 
Libertatea nu se cucereşte scotocind realitatea sau negând-o. Eliberarea spirituală nu se obţine decât prin luptă. Spiritul nu este o idee abstractă, un universalism. Nu numai fiecare om, ci chiar fiecare animal, mare sau mic, reprezintă o valoare mai existenţială decât o idee abstractă, decât generalul şi universalul. Eliberarea spirituală a omului semnifică trecerea nu spre abstract, ci spre concret. Aceasta este mărturia Evangheliei, o mărturie în favoarea personalismului. Eliberarea spirituală semnifică o victo­rie asupra forţei care tinde să îl alieneze pe om de el însuşi: acesta este sensul iubirii. Dar omul devine cu uşurinţă sclav, fără să îşi dea seama. El se eliberează datorită principiului spiritual care îi este imanent, prin puterea pe care o are de a se sustrage determinismului exterior. Or, natura omului este atât de complexă, iar existenţa lui atât de complicată încât el cade cu uşurinţă dintr-o sclavie în alta, în sclavia unei spiritualităţi abstracte, şi poate pieri în faţa puterii de determinare a unei idei generale. Spiritul este unul şi indivizibil, prezent în toate manifestările lui. Dar fiindcă omul ca atare nu este spirit, rezultă că din punct de vedere spiri­tual fiecare din actele sale se arată parţial, abstract, fals. Eliberarea definitivă nu este posibilă decât prin participarea spiritului omului la spiritul lui Dumnezeu, prin participarea omului la ceva mai profund decât propriul lui principiu spiritual, prin întoarcerea sa la Dumnezeu. Dar chiar această întoarcere poate fi lovită de boală transformându-se în idolatrie. Astfel, purificarea trebuie să fie permanentă. Dumnezeu nu poate acţiona decât din libertate în li­bertate şi prin libertate, niciodată din necesitate, în necesitate şi prin necesitate. Acţiunea lui nu se manifestă nici în legile naturii, nici în cele ale statului iată de ce doctrina Providenţei şi a graţiei trebuie revizuită, doctrina tradiţională fiind inacceptabilă.

Eliberarea spirituală înseamnă realizarea persoanei, integrali­tatea omului. Ea este în acelaşi timp o luptă permanentă. Victoria împotriva determinismului materiei nu constituie decât unul dintre aspectele problemei persoanei, şi nu cel mai important, înainte de toate, este vorba despre o victorie completă asupra sclaviei. Lumea e rea nu din cauza materiei, ci pentru că omul nu este liber, pentru că omul este aservit. Dacă materia apasă asupra noastră cu toată greutatea ei e din pricina greşitei direcţii date spiritului. Opoziţia capitală nu este cea între spirit şi materie, ci între libertate şi sclavie. Victoria spiritului nu este victoria împotriva dependenţei elementare a omului în raport cu materia, căci există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu îşi dă seama. Răul se poate prezenta în existenţa umană nu numai în forme uşor de descoperit, ci chiar sub falsul aspect al binelui. Anticristul poate seduce prin falsa asemănare cu Christos. Acest lucru se întâmplă în interiorul lumii creştine. Multe dintre ideile abstracte, generale şi universale sunt un rău în forme su­blime. Asupra acestui fapt am insistat de-a lungul întregii cărţi. Nu e de ajuns să spunem că trebuie să ne eliberăm de păcat, căci păcatul ispititor nu se prezintă numai sub forma lui primitivă: putem ceda chiar obsesiei exercitate de ideea păcatului şi seducţiei unei false lupte împotriva păcatului pe care îl vedem domnind pretutindeni în viaţă. Pe om îl face sclav nu numai păcatul real, ci şi obsesia ideii păcatului care îi otrăveşte toată viaţa. Este vorba aici despre una dintre deformările servile ale vieţii spirituale. Sclavia pe care omul o simte ca pe o violenţă exterioară, aţâţându-i ura, este mai puţin îngrozitor decât sclavia care îl seduce şi pe care până la urmă ajunge să o iubească. 

Orice relativ transformat în absolut, orice finit transformat în infinit, orice profan sacralizat, orice uman transformat în divin îmbracă un caracter demonic.  
Raporturile cu statul, cu civilizaţia, chiar cu biserica, pot deveni demonice. Există, într-adevăr, o biserică, în sensul existenţial al cuvântului, reprezentând o realizare a spiritului comunitar între oameni, şi sunt biserici care nu reprezintă decât obiectivări, simple instituţii sociale. Idolatria şi sclavia încep când o biserică, ca obiectivare şi instituţie socială, este proclamată sfântă şi infailibilă. Acest fapt constituie o deformare a vieţii religioase care va fi astfel invadată de un element demonic. Pradă unor pasiuni imaginare, exagerate, exaltate, unor terori religioase, naţionale şi sociale umilitoare, viaţa rătăceşte drumul. Pe acest teren se naşte aservirea omului. Omul posedă facultatea de a transforma în cea mai îngrozitoare sclavie iubirea pentru Dumnezeu şi ideea cea mai sublimă.Victoria spiritului asupra sclaviei este, înainte de toate, o victorie asupra spaimei, asupra spaimei de viaţă şi de moarte. 

CONTINUAREA AICI :