21 martie 2012

Pilda tânărului (laodicean) bogat



 Pilda tânărului bogat este exemplul pe care partizanii neprihănirii prin fapte îl dau pentru a susţine ideea că trebuie să faci ceva pentru a obţine viaţa veşnică.
Stă oare în puterea noastră să facem ceva pentru a obţine desăvârşirea? Se poate ţese oare neprihănirea în jurul verbului „a face”?
Pentru că sistemul educaţional şi societatea în ansamblul ei ne formează după principiul că trebuie să faci ceva pentru a avea ceva sau pentru a fi cineva, suntem îndreptăţiţi să presupunem că se aşteaptă ceva de la noi şi în problemele spirituale.
Dar chiar dacă ne clădim personalitatea şi existenţa pe „a face”, în problemele spirituale „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29).
Contrazice oare acest verset indicaţiile pe care Domnul Hristos i le dă tânărului bogat? Nicidecum!
Dincolo de a-l învăţa ce să facă, Domnul încearcă să-l ajute să vadă un lucru extrem de important: cine este el în raport cu cine este Dumnezeu, care sunt interesele lui în raport cu interesele Domnului. Domnul nu face decât să enunţe un principiu care în viaţa tânărului bogat îşi găseşte aplicabilitatea în renunţarea la bogăţii.
Tânărul bogat era o persoană respectabilă în ochii celorlalţi şi în ochii săi. „Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire”
. Însăşi pretenţia că poate face ceva pentru a căpăta viaţa veşnică denotă faptul că avea o părere foarte bună despre sine. Domnul îi îndreaptă atenţia către porunci pentru că doreşte să-l conştientizeze de lacunele caracterului său, punându-l faţă în faţă cu legea sau caracterul Său.
Aceasta este maniera prin care Domnul lucrează cu fiecare din noi. El ne conduce pe calea desăvârşirii conştientizându-ne de propria păcătoşenie. Legea Sa (caracterul Său desăvârşit) nu este decât oglinda care ne ajută să ne vedem diformităţile, slăbiciunile şi nevrednicia.
În vechiul Israel, Ziua Ispăşirii oferea prilejul unei profunde cercetări a inimii. „Noi suntem în ziua cea mare a ispăşirii” când „credinţa lor va intra cu El în sanctuar, iar închinătorii de pe pământ îşi vor revizui cu grijă viaţa, comparând caracterul lor cu marele standard al neprihănirii. Vor vedea propriile lor defecte”
. Acordarea neprihănirii sau lucrarea de sigilare de la sfârşitul Zilei Ispăşirii este precedată de lucrarea de conştientizare a propriilor păcate şi direct legată de aceasta.
Aşadar, în discuţia cu tânărul bogat, Domnul nu încearcă să-l antreneze într-un riguros program de fapte, ci încearcă să-i arate contrastul dintre Hristos şi el, dintre neprihănirea autentică şi spoiala de neprihănire pe care o pretindea el.
Împărţirea averii la săraci nu este o condiţie pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu sau pentru a fi un ucenic al Domnului. Prin îndemnul pe care i-l face, Domnul ilustrează un alt principiu enunţat într-o altă împrejurare: „Vai de voi bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea”(Luca 6:24).
Bogăţia (şi nu doar cea materială, extrapolând ne putem gândi şi la bogăţia de ordin intelectual, afectiv sau chiar spiritual) îţi conferă siguranţă de sine şi îţi aduce şi un oarecare confort sau mângâiere. A găsi mângâiere în bogăţii înseamnă a căuta împlinire în surogate, a încerca să umpli vidul sufletesc cu altceva decât prezenţa Duhului Sfânt. Iar aceasta nu este decât o încercare zadarnică dacă ne gândim la istoria tânărului bogat.: „El nu se gândea că i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva” Problema golului sufletesc, a lipsei interioare, îşi are originea în Grădina Edenului. Goliciunea exterioară a primilor noştri părinţi oglindea o realitate mult mai profundă: Duhul Sfânt plecase din locul locuinţei Sale, Sfânta Sfintelor. Din clipa aceea locul acela a rămas gol. Încercările omului de a-l umple cu diverse lucruri au fost şi vor rămâne zadarnice.
Adevărata împlinire o putem găsi doar în părtăşia cu Hristos. Omul nu se va mai simţi gol decât atunci când va fi umplut cu plinătatea Duhului. A intra în împărăţia lui Hristos înseamnă a intra în trupul colectiv al lui
Hristos, a fi una cu Dumnezeu. Acest lucru se va întâmpla la sfârşitul Zilei Ispăşirii când Dumnezeu şi omul vor deveni în sfârşit una. Încercările omului de a găsi împlinire în diverse lucruri (bogăţie cazul nostru) sunt
inutile şi periculoase. Surogatele ne împiedică să fim una cu Hristos pentru că ele încearcă să monopolizeze locul care I se cuvine doar lui Hristos.
Privind istoria noastră prezentă prin prisma soliei către Laodicea constatăm că pilda tânărului bogat a devenit din nefericire pilda laodiceanului bogat. Pretenţia că păzim legea şi siguranţa conferită de bogăţiile doctrinare, precum şi dorinţa arzătoare de a afla ce să mai facem ca să fim mântuiţi ne califică pentru acest apelativ.
Însă noi avem infinit mai mult decât câteva replici (chiar dacă şi acestea ar fi suficiente) care să ne aducă de pe calea propriei neprihăniri pe calea neprihănirii autentice. Belşugul de lumină revărsat asupra noastră ne poate scăpa de uimirea şi consternarea ucenicilor care se întrebau cu deznădejde: „Cine poate atunci să fie mântuit?”
Nimeni nu poate fi mântuit prin puterile sau faptele sale pentru că acest lucru nu stă în puterea oamenilor. Lucrarea de mântuire, de desăvârşire a caracterului este 100% lucrarea lui Dumnezeu pentru că „în haina neprihănirii nu este niciun fir de lucrătură omenească” (COL 3.10).
Povestea tânărului bogat din Iudea secolului 1 are un final trist.
Dar este la îndemâna noastră să scriem un final glorios pentru povestea
laodiceanului bogat din secolul 21.




( Iaca, am gasit bine si la adventisti! Binele il primesc.Critic doar prostia si minciuna! )

Autor: Alina Tudorică

3 comentarii:

  1. Daca adventistii n-ar fi atat de spalati la creier, ar reusi sa realizeze discrepanta intre ideea neprihanirii prin credinta si asazisa "lege desavarsita". Daca Legea ar fi "oglinda care ne ajută să ne vedem diformităţile, slăbiciunile şi nevrednicia", ma intreb cat de ipocrtit trebuie sa fie acel "Dumnezeu gelos" care nu intarzie sa pedepseasca nelegiuirea omului pana in a nu stiu cata generatie. Si daca tot veni vorba de acel Dumnezeu al legii, ma intreb cata "desavarsire" poate exista in gelozie?
    Atata timp cat sub mantaua paradoxului se vor face incercari de a impaca lumina cu intunericul, vor exista multe asemenea doctrine care la prima vedere par "a te face liber".

    RăspundețiȘtergere
  2. Acel dumnezeu nu poate fi mai gelos si mai ipocrit decat omul care l'a creeat, nefiind in stare sa'l perceapa asa cum e El. Un dumnezeu in stil cubist. Ce te faci daca mai intervine cate'un profet-minune si deformeaza si mai rau aceasta imagine! Sa vezi produsi ! Niste caricaturi, nici macar in stil cubist ! Da'...cine sa inteleaga? Nu'i mai usor sa omori criticul ? :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Sa-l deformeze mai mult de atat? De ce nu? Pana la urma nimic nu e imposibil, doar ca mintea aceea astrala ale acelei entitati care a lucrat la inventia creerii unei asemenea imagini distorsionate, si-a atins cam demult scopul, chiar daca nu l-a finalizat. Dar pana la urma, cine stie?... nebunia nu cunoaste limite.

    RăspundețiȘtergere