30 martie 2012

Protest muzical.


This time, this age
This youth, in rage
Enslaved for life
A fire burns in paradise

Tyrant savior they call out
To you like Babylon's great whore
As in darkness they are dying
In this cold and senseless gore
And the lamb reject reality forever
Use perception to ignore, forever ignore

Till all misery of life fades away
With all of its horror and deeds inhumane
Where leaders of men have ruled,
Lead our souls forever astray
When all of these nightmares
Have come to an end
To hell the crucified will descend
Will those who live on after our end
Worship the crosses again,
Worship the crosses again?

Tyrant saviour they are sinking
I can feel their auras dream
Mourning scenes a burning paradise
For centurys they will scream
A kaleidoscope of echoes I am hearing
Black enormous mighty roarm a nighty roar

Till all misery of life fades away
With all of its horror and deeds inhumane
Where leaders of men have ruled,
Lead our souls forever astray
When all of these nightmares
Have come to an end
To hell the crucified will descend
Will those who live on after our end
Worship the crosses again,
Worship the crosses again?

Life is filled with nothing
But a vacuum deep inside
From one generation to the next
They spread the oldest lie
Pure depression's breaking out
A youth that's doomed to die
Beneath the surface anger lives
That nothing can disguise
No perspective for the lost,
Nothing's left to loose
Armies of the underground
With powers to refuse
Choose to follow poisoners
An omnipresent pest
You'll never be different than the rest

This is a warning to the afterborn
This is a warning to the afterborn
This is a warning to the afterborn
This is a warning to the afterborn

To the afterborn
To the afterborn

Final warning to the afterborn

To the afterborn
To the afterborn

Will the ones who live after our end
Worship the goddamn cross again?

27 martie 2012

Naqoyqatsi - Imaginea personalităţii umane

Sunt un mare amator de filme şi, cu toate acestea, am constatat că majoritatea filmelor pe care le-am văzut în ultimul timp nu mi-au stârnit interesul. Fac eforturi să pun cap la cap secvenţele unui film, să-mi aduc aminte câteva secvenţe şi replici sau să emit o concluzie la doar câteva săptămâni după ce l-am văzut şi nu reuşesc. Aproape toate datele mi s-au şters din memorie. Unele filme urmărite acum câţiva ani, însă, mi-au rămas vii în amintire, de parcă le-aş fi văzut chiar ieri. În aceste condiţii, pe cele realizate recent sau mai bine zis difuzate recent le-am catalogat drept filme de duzină, dând vina pe posturile TV care au difuzat în ultima vreme doar filme comerciale. Cele prezentate mai sus m-au determinat să apelez la mica mea arhivă de filme. În acest week-end am ales să revăd trilogia „Qatsi”, compusă din documentarele „Koyaanisqatsi”, „Powaqqatsi” şi „Naqoyqatsi”, aparţinând lui Godfrey Reggio.
Filmul documentar de acest gen are la bază trei idei. Una este dorinţa lui Raggio de a practica un tip de cinema atrăgător şi senzual în care toţi realizatorii principali – directorul de imagine, compozitorul şi regizorul – să contribuie în mod egal la produsul final. O a doua este convingerea că publicul va accepta fimele non-narative dacă acestea prezintă idei importante într-un mod accesibil şi atrăgător. În al treilea rând, este vorba de mesajul trilogiei: vechiul echilibru dintre natură şi cultură a dispărut în epoca modernă şi situaţia poate scăpa de sub control dacă dezvoltăm haotic diferite tehnologii.
Cel mai cunoscut film documentar ce prezintă omul în relaţie cu societatea şi habitatul este „Baraka” (1992), în regia lui Ron Fricke, un lung-metraj american realizat, mai degrabă, ca o colecţie de scene „fotografiate” cu profesionalism, un film fãră cuvinte, despre oameni, natură, viaţă şi distrugere. „Un film ca Baraka redă speranţa”, spunea Roger Ebert, jurnalist la Chicago Sun Times. „Oameni care se roagă dimineaţa, vulcani, călugări rostind o incantaţie, cascade, păduri, indigeni care îşi pictează tot corpul. Imagini ale sărăciei. Oraşe, fabrici, natură distrusă de explozii şi mine de teren. Un râu sacru în care se scaldã pelerinii şi unde ard ruguri funerare. Rugăciune. Natură. În această lume plină de minuni mai sunt încă locuri care nu au fost alterate de suprafeţele superficiale ale mercantilismului occidental”, adaugă jurnalistul american.
„Koyaanisqatsi” este un documentar-eseu al lui Godfrey Reggio, făcând parte din trilogia „Qatsi”, la care doresc să mă refer, iar imaginea îi aparţine lui Ron Fricke. Este, de asemenea, un concert vizual setat pe muzica obsedantă a lui Phillip Glass. Filmul se deschide pe vechi desene rupestre native americane (tribul Hopi, nordul Arizonei), în timp ce coloana sonoră este dată de „Koyaanisqatsi” (termen indian Hopi pentru „viaţa în dezechilibru”). Filmul foloseşte contrapunctul cinematografic oferit de filmarea cu „interval de timp variabil” (câte 2 fotograme la un interval de timp controlat) şi filmarea slow-motion pentru a face comparaţii între diferite tipuri de mişcare fizică. Vom vedea în scenele filmate formaţiuni de nori în mişcare acelerată sau valurile oceanului încetinite intenţionat. Tot filmul se compune din imagini cu „interval de timp variabil” și întoarceri în timp ale unor orașe și imagini ale naturii din SUA. Pelicula este un poem simfonic vizual care nu are nici dialog, nici narațiune. Filmul avansează de la mediile pur naturale la natura afectată de intervenţia omului, fiind realizat între anii 1975-1982, în aproximativ 600 de locuri diferite.
„Powaqqatsi” (1988), este un al doilea film din trilogia „Qatsi” al lui Godfrey Reggio ce prezintă diverse metode de explorare a naţiunilor în curs de dezvoltare care trec la modernizarea de tip occidental. Accentul este pus pe nativii din lumea a treia, culturi din Asia, India, Africa, Orientul Mijlociu şi America de Sud şi modul în care acestea se exprimă prin muncă şi tradiţii.

Dacă în filmul „Koyaanisqatsi” este urmărit dezechilibrul dintre natură şi societatea modernă, în „Powaqqatsi” este celebrat efortul uman la scară planetară prin intermediul muncii de zi cu zi, activitate specifică omului ce defineşte o anumită cultură. Este „modul de a trăi al vrăjitorului”, un vrăjitor care trăieşte pe seama muncii altora, un sistem care foloseşte energia şi munca altor fiinţe pentru a-şi asigura propria viaţă.
Cu toate acestea „Powaqqatsi”, spune Reggio, „nu este un film despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie. Este o impresie, o examinare a modului în care viaţa se schimbă”, explică regizorul. „Ceea ce am căutat să filmăm este personalitatea umană ca o cultură globală. Cei mai mulţi dintre noi au tendinţa de a uita acest lucru fiind prinşi în traiectoriile lor separate. A fost fascinant să amestec aceste existenţe diferite într-un singur film”, conchide Godfrey Reggio.
Filmul „Naqoyqatsi” (2002) schimbă, într-un fel, tematica trilogiei plimbându-ne într-o călătorie epică într-un tărâm care nu există nicăieri, dar este peste tot, ţara în care imaginea în sine este locaţia noastră. Precum zeii din vechime, un panteon nou de lumină apare în circuitul integrat al computerului. Adevărul său, devine adevăr în sine… Turnul Babel. Piramida cu ochiul lipsă. La fiecare etaj se joacă un act. La fiecare nivel se produce o iluminare. Se poate observa însă urâţenia sistemului, specifică multor sisteme de organizare moderne şi, nu numai…

Eram ţesuţi din supa primordială”, cum ar zice unii, „acum suntem ţesuţi din şirul binar…”, spune regizorul filmului. „Zero” cuprinde punctul de început, întregul regăsindu-se în tot, deci în nul, ceva ce nu există şi este fals, iar „Unu”, cel adevărat, permite sistemului să funcţinoneze.
na.qoy,qatsi (din limbajul indienilor hopi) înseamnă războiul (exterior şi interior) îndreptat împotriva celorlalte fiinţe şi impotriva sinelui, ca un mod de viaţă. Un război exterior care este hrănit întotdeauna de un război interior.
Mai important decât imperii, mai puternic decât religiile lumii, mai mult decât marile bătălii decisive şi schimbările cataclismice de pe pământ, „Naqoyqatsi”, într-o nanosecundă poetică este cronica în imagine şi sunet a celor mai semnificative evenimente din ultimii cinci mii de ani: trecerea de la mediul natural, la mediul tehnologic. O trilogie de care nu trebuie să uitaţi, trei documentare care vă vor sensibiliza punându-vă faţă în faţă cu problemele lumii în care trăim şi în care civilizaţia este aşezată în antiteză cu omul. Mai multe cuvinte nu-şi au rostul, documentarele prezentate în aceste câteva rânduri neavând dialog şi nici narator. Ele vorbesc prin sunet şi imagine, punând întrebări la care merită să răspundeţi după ce le vedeţi şi, probabil, măcar ceva din toată această călătorie printre oameni, locuri şi tradiţii vă va marca astfel încât să vă aduceţi aminte. Măcar fie şi-o secvenţă… ca o proprie concluzie.

21 martie 2012

Pilda tânărului (laodicean) bogat



 Pilda tânărului bogat este exemplul pe care partizanii neprihănirii prin fapte îl dau pentru a susţine ideea că trebuie să faci ceva pentru a obţine viaţa veşnică.
Stă oare în puterea noastră să facem ceva pentru a obţine desăvârşirea? Se poate ţese oare neprihănirea în jurul verbului „a face”?
Pentru că sistemul educaţional şi societatea în ansamblul ei ne formează după principiul că trebuie să faci ceva pentru a avea ceva sau pentru a fi cineva, suntem îndreptăţiţi să presupunem că se aşteaptă ceva de la noi şi în problemele spirituale.
Dar chiar dacă ne clădim personalitatea şi existenţa pe „a face”, în problemele spirituale „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29).
Contrazice oare acest verset indicaţiile pe care Domnul Hristos i le dă tânărului bogat? Nicidecum!
Dincolo de a-l învăţa ce să facă, Domnul încearcă să-l ajute să vadă un lucru extrem de important: cine este el în raport cu cine este Dumnezeu, care sunt interesele lui în raport cu interesele Domnului. Domnul nu face decât să enunţe un principiu care în viaţa tânărului bogat îşi găseşte aplicabilitatea în renunţarea la bogăţii.
Tânărul bogat era o persoană respectabilă în ochii celorlalţi şi în ochii săi. „Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire”
. Însăşi pretenţia că poate face ceva pentru a căpăta viaţa veşnică denotă faptul că avea o părere foarte bună despre sine. Domnul îi îndreaptă atenţia către porunci pentru că doreşte să-l conştientizeze de lacunele caracterului său, punându-l faţă în faţă cu legea sau caracterul Său.
Aceasta este maniera prin care Domnul lucrează cu fiecare din noi. El ne conduce pe calea desăvârşirii conştientizându-ne de propria păcătoşenie. Legea Sa (caracterul Său desăvârşit) nu este decât oglinda care ne ajută să ne vedem diformităţile, slăbiciunile şi nevrednicia.
În vechiul Israel, Ziua Ispăşirii oferea prilejul unei profunde cercetări a inimii. „Noi suntem în ziua cea mare a ispăşirii” când „credinţa lor va intra cu El în sanctuar, iar închinătorii de pe pământ îşi vor revizui cu grijă viaţa, comparând caracterul lor cu marele standard al neprihănirii. Vor vedea propriile lor defecte”
. Acordarea neprihănirii sau lucrarea de sigilare de la sfârşitul Zilei Ispăşirii este precedată de lucrarea de conştientizare a propriilor păcate şi direct legată de aceasta.
Aşadar, în discuţia cu tânărul bogat, Domnul nu încearcă să-l antreneze într-un riguros program de fapte, ci încearcă să-i arate contrastul dintre Hristos şi el, dintre neprihănirea autentică şi spoiala de neprihănire pe care o pretindea el.
Împărţirea averii la săraci nu este o condiţie pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu sau pentru a fi un ucenic al Domnului. Prin îndemnul pe care i-l face, Domnul ilustrează un alt principiu enunţat într-o altă împrejurare: „Vai de voi bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea”(Luca 6:24).
Bogăţia (şi nu doar cea materială, extrapolând ne putem gândi şi la bogăţia de ordin intelectual, afectiv sau chiar spiritual) îţi conferă siguranţă de sine şi îţi aduce şi un oarecare confort sau mângâiere. A găsi mângâiere în bogăţii înseamnă a căuta împlinire în surogate, a încerca să umpli vidul sufletesc cu altceva decât prezenţa Duhului Sfânt. Iar aceasta nu este decât o încercare zadarnică dacă ne gândim la istoria tânărului bogat.: „El nu se gândea că i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva” Problema golului sufletesc, a lipsei interioare, îşi are originea în Grădina Edenului. Goliciunea exterioară a primilor noştri părinţi oglindea o realitate mult mai profundă: Duhul Sfânt plecase din locul locuinţei Sale, Sfânta Sfintelor. Din clipa aceea locul acela a rămas gol. Încercările omului de a-l umple cu diverse lucruri au fost şi vor rămâne zadarnice.
Adevărata împlinire o putem găsi doar în părtăşia cu Hristos. Omul nu se va mai simţi gol decât atunci când va fi umplut cu plinătatea Duhului. A intra în împărăţia lui Hristos înseamnă a intra în trupul colectiv al lui
Hristos, a fi una cu Dumnezeu. Acest lucru se va întâmpla la sfârşitul Zilei Ispăşirii când Dumnezeu şi omul vor deveni în sfârşit una. Încercările omului de a găsi împlinire în diverse lucruri (bogăţie cazul nostru) sunt
inutile şi periculoase. Surogatele ne împiedică să fim una cu Hristos pentru că ele încearcă să monopolizeze locul care I se cuvine doar lui Hristos.
Privind istoria noastră prezentă prin prisma soliei către Laodicea constatăm că pilda tânărului bogat a devenit din nefericire pilda laodiceanului bogat. Pretenţia că păzim legea şi siguranţa conferită de bogăţiile doctrinare, precum şi dorinţa arzătoare de a afla ce să mai facem ca să fim mântuiţi ne califică pentru acest apelativ.
Însă noi avem infinit mai mult decât câteva replici (chiar dacă şi acestea ar fi suficiente) care să ne aducă de pe calea propriei neprihăniri pe calea neprihănirii autentice. Belşugul de lumină revărsat asupra noastră ne poate scăpa de uimirea şi consternarea ucenicilor care se întrebau cu deznădejde: „Cine poate atunci să fie mântuit?”
Nimeni nu poate fi mântuit prin puterile sau faptele sale pentru că acest lucru nu stă în puterea oamenilor. Lucrarea de mântuire, de desăvârşire a caracterului este 100% lucrarea lui Dumnezeu pentru că „în haina neprihănirii nu este niciun fir de lucrătură omenească” (COL 3.10).
Povestea tânărului bogat din Iudea secolului 1 are un final trist.
Dar este la îndemâna noastră să scriem un final glorios pentru povestea
laodiceanului bogat din secolul 21.




( Iaca, am gasit bine si la adventisti! Binele il primesc.Critic doar prostia si minciuna! )

Autor: Alina Tudorică

20 martie 2012

Amăgirea cu formalism



„…având doar o formă de evlavie…” 2 Timotei 3:5
Biblia îl prezintă pe Cristos Isus, Fiul lui Dumnezeu că e Mântuitorul lumii. Apostolul Ioan a scris: „Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). El a venit în lumea noastră, a luat asupra Sa păcatele noastre a tuturor şi prin moartea Sa a săvârşit mântuirea noastră şi ne-a deschis o intrare liberă în cer, în locul preasfânt. El e Mântuitorul, dar nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Există o cale îngustă care duce la viaţă, la fericire veşnică. Cum se face că deşi există Mântuitor, o mare parte nu sunt mântuiţi? Deşi există cale spre fericire, mulţi ajung în iad, în chinul veşnic? Care e cauza? Biblia ne dă explicaţia în Apocalipsa 12:9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui". Acelaşi lucru este scris şi în Apocalipsa 13:14; 19:20; 20:8,10. Textele acestea arată că omenirea e amăgită, e înşelată. Conform Bibliei, toţi oamenii se împart în două: în mântuiţi şi amăgiţi. Gândeşte-te tu din care faci parte? Eşti tu mântuit sau eşti amăgit?
E curios că cei amăgiţi nici nu îşi dau seama că sunt amăgiţi. Sunt ca peştele prins în mreje, dar încă nu e scos afară din apă. Când e tras afară, îşi dă seama, dar atunci e prea târziu. Apostolului Pavel Domnul i-a spus: „Te trimit ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 26:18). Aceasta e slujba tuturor vestitorilor Evangheliei: să deschidă ochii oamenilor, ca ei să vadă amăgirea în care se află, să se trezească şi să se întoarcă la Dumnezeu, înainte de a fi prea târziu. Eu vreau să fiu sincer în vestirea adevărului; oare vei fi şi tu sincer în primirea lui? Cristos Domnul a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi" (Ioan 8:32). Eu mă rog ca Domnul să-ţi dea lumină de sus.
Amăgirea cu ateismul nu prinde la toţi, şi nici cea cu evoluţia. Oamenii îşi dau seama că există Dumnezeu şi că e imposibil ca lumea să fii apărut la întâmplare. Tot ce vedem şi ce nu vedem e mărturie monumentală că există Dumnezeu, mărturie mult mai puternică decât mărturia marii piramide din Egipt că a existat Keops. Dar vrăjmaşul nu se dă bătut, ci îşi face lucrarea de înşelare. O plasă mare şi foarte periculoasă de a prinde suflete e formalismul religios, care de fapt e apostazie, lepădare de credinţă, de care oamenii nu îşi dau seama.
Ce mari ravagii a făcut amăgirea cu formalismul în biserica creştină! Cu durere trebuie să exclamăm şi noi ca David: „S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte... toţi s-au rătăcit, s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar" (Psalmul 53:1,3).
Israel era poporul lui Dumnezeu, care a fost izbăvit din sclavia Egiptului cu braţ tare, au văzut semne mari şi minuni, au avut prooroci, mesageri ai lui Dumnezeu. Israel era un popor în care trebuia să predomine sfinţenia, dar prin vieţuirea lor, s-au depărtat de Dumnezeu. Preoţii au rămas în slujbă, la Templu a continuat închinăciunea şi jertfele, numele le-a rămas de „popor al lui Dumnezeu", dar în realitate, ei nu mai erau ai lui Dumnezeu. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a zis: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Isaia 29:13). Infecţia a început dinăuntru, de sus în jos. Preoţii, care aveau menirea să apropie poporul de Dumnezeu, să fie pildă poporului, tocmai ei nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, nu-L slujeau, ci se slujeau pe ei înşişi. Prin proorocul Mica, Dumnezeu spunea: „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată" (Mica 3:11). Orice slujbă sau rugăciune trebuia plătită preotului. Aveau prooroci mincinoşi, iar preoţii stăpâneau poporul cu ajutorul lor (Ieremia 5:3l). Toţi erau interesaţi numai în câştig. „Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală" (Ieremia 6:13). Poporul lui Dumnezeu a ajuns fără Dumnezeu. „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine" - spunea Dumnezeu (Isaia 1:3). Formalismul lui Israel devenise o scârbă lui Dumnezeu. El a zis: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea... Când vă întindeţi mâinile spre Mine, îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge" (Isaia 1:13,15). Israel căzuse în apostazie. Atunci Domnul i-a lăsat în mâinile împăratului Babilonului, care a asediat Ierusalimul, i-a înfometat, apoi a pătruns în cetate, a dărâmat-o şi poporul l-a dus în robie. Proorocul Ieremia umbla plângând printre dărâmături şi zicea: „Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi în mânia Lui năpraznică a lepădat pe împărat şi pe preot. Domnul Şi-a dispreţuit altarul, Şi-a lepădat locaşul Său cel sfânt... Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele, mi se varsă ficatul pe pământ din pricina prăpădului fiicei poporului Meu... Iată roada păcatelor proorocilor şi a nelegiuirii preoţilor săi" (Plângerile lui Ieremia 2:6,7,11; 4:13). Poporul Israel a păstrat forma religiei, dar a pierdut fondul: ascultarea de Dumnezeu.
Am dat această apostazie a lui Israel, ca să recunoaştem apostazia zilelor din urmă, proorocită de apostolul Pavel şi a cărei împlinire o vedem sub ochii noştri. Domnul Isus a spus că pomul se cunoaşte după roadă, nu după nume. Mulţi din creştinii de azi au rămas doar cu numele, cu firma că sunt creştini. Mi-aduc aminte că imediat după al doilea război mondial eram la Arad şi pe bulevardul din centru, la o prăvălie era o firmă mare pe care scria „Delicatese", la alta „Mezeluri", dar când te-ai apropiat de uşă, era închisă şi rafturile erau goale. A rămas doar firma, şi ea înşela şi decepţiona pe mulţi. Aşa e cu creştinismul multora., a rămas doar firma, căci înăuntru e doar moloz, dărâmături, murdărie. E un creştinism ce nu se deosebeşte de lumea păgână. Ba da, în unele privinţe necreştinii întrec pe creştinii de nume. S-au găsit triburi în pădurile virgine ale Amazonului, care deşi umblă goi, nu trăiesc în desfrâu şi nu divorţează de soţiile lor; alţii nu folosesc deloc băuturi îmbătătoare; dacă mor părinţii, copiii sunt crescuţi de rude sau vecini, bătrânii sunt respectaţi de cei tineri. Luaţi după aspectul moral, mulţi sunt mai creştini decât creştinii de nume.
Cum aş vrea ca slujitorii altarelor şi ai amvoanelor, preoţii şi pastorii, să-şi dea seama bine de starea reală a membrilor bisericii lor! Şi aceasta până nu e prea târziu. O salcie, copac gros pe marginea unui râu, avea o înfăţişare frumoasă, dar a venit o furtună şi a doborât-o la pământ. Ea avea o coroană frumoasă, dar s-a ţinut numai în scoarţă, căci în interior a fost mâncată de putregai. Ce multe biserici frumoase ca aspect, sunt doar un fel de morgă spirituală. Nu vreau să insult pe nimeni, căci n-am nici un câştig, dar trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt. Falsitatea creştinismului mă doare. Oamenii sunt amăgiţi cu formalismul şi ajung în pierzare. De aceea caut să strig, să demasc aceasta amăgire. Oare care vor fi preoţii şi păstorii aceia gata să facă ce a zis proorocul Ioel? „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru... Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare. Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-te de poporul Tău!" (Ioel 2:12,13,15-17).
I. Amăgirea cu formalismul îl face pe oameni să se creadă creştini, când în realitate nu sunt. Aici e şiretenia ascunsă a diavolului. Preoţi şi popor se cred bine, în timp ce sunt pe marginea prăpăstiei iadului. Mă rog Domnului ca prin aceste rânduri, Duhul Sfânt să deschidă ochii multora să vadă starea gravă în care se află, cum sub numele de creştin este ascuns cel mai decăzut trai păgân. Până ce nu îşi dau seama de aceasta, nu poate fi nici o îndreptare. O scurtă paralelă între creştinismul biblic primar şi între creştinismul de azi poate convinge pe oricine de amăgirea formalismului religios.

CONTINUAREA AICI: