28 ianuarie 2012

Taina Tainelor.

Articolul se doreste a fi o relatare biblica si istorica detaliata a modului, timpului si locului in care paganismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum si a motivatiei care a stat la baza acestui amestec.
Incepand de la primele zile ale existentei Babilonului si de la legendele care i-au inconjurat pe Nimrod, Semiramida si Tamuz, sunt urmarite anumite obiceiuri si ritualuri in diferitele lor evolutii, furnizind astfel chei prin care se dezleaga „Taina"!
Adevarata Biserica, de exemplu, este asemanata cu o mireasa, cu o fecioara curata, cu o femeie fara pata si ireprosabila, insa, intr-un contrast izbitor, sursa ei, este zugravita ca o femeie necurata, o femeie manjita, o curva. Daca este corect sa aplicam acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar ca el se poate referi doar la o biserica manjita si decazuta ! Cu litere majuscule, Biblia o numeste „Taina Babilonului".

Cand a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul, ca oras si imperiu, fusese deja distrus si lasat in ruine, dupa cum prevestisera profetii Vechiului Testament.
Insa conceptele si obiceiurile religioase care si-au avut originea in Babilon au continuat si au fost bine reprezentate in multe din natiunile lumii.
Care a fost insa religia Babilonului antic ?
Cum a inceput totul ?
Ce semnificatie are aceasta in era moderna ?
Cum se leaga toate acestea de ceea ce a scris Ioan in cartea Apocalipsei ?


Continuarea AICI : 

26 ianuarie 2012

Insemnarea sclavilor .

Inca din cele mai vechi timpuri, animalele foloseau trucuri vizuale, sonore sau de comportament pentru a impresiona, atrage partenere sau intimida pradatorii.
Astfel s-au dezvoltat Comportamentele mimetice, exhibitioniste sau agresive.
Oamenii Primitivi nu au scapat de acesta meteahna si au folosit aceleasi trucuri pentru aceleasi scopuri. Astfel ei au inceput sa se vopseasca, sa se tatueze si sa poarte ornamente exhibitioniste (pene, masti, coliere de scoici sau dinti, etc) si chiar mai mult de atat, au inceput sa se comporte teatral si sa dezvolte ritualuri misterioase, de neinteles dar impresionante vizual.


In timp, aceste insemne ce caracterizeaza oamenii cu slabiciuni morale si probleme comportamentale ce au devenit "conducatorii" autoimpusi, au trecut de asemenea la oamenii ce ii serveau. Astfel, proprietatile (sclavii) au fost si ele insemnate cu bratari (catuse), zgarzi (coliere sau lanturi) si cercei sau alte accesorii.
Odata cu acumularea bogatiilor, aceste insemne au fost confectionate din materiale "pretioase" (aur, argint, jad, etc.) ajunse la mare pretuire, sclavii purtatori devenind mandri de ele.

In paralel, Scolile Initiatice si-au ales insemne pe care le purtau inscriptionate pe bijuterii, pe obiecte de valoare sau direct tatuate pe piele.


Aceste peceti/stampile, sunt insemne de proprietate si arata ca purtatorul apartine unei grupari sociale (Scoala filosofica, Religie, etc.) sau unui ordin politic (nobil feudal). Mai apoi din peceti s-au dezvoltat blazoanele nobiliare pe care si astazi le putem observa la majoritatea caselor regale.

O alta forma de insemnare a proprietatii este cea militara, care arata carui stindard apartine fiecare ostean. In traditiile noastre s-a pastrat amintirea Zmeului (flamura militara) si Balaurului (Dracul, sarpele de panza cu cap de lup de bronz). La armatele moderne, pe langa steagul unitatii mai exista si insemnele de arma. Tot in armate, diversele crime infaptuite la ordinul stapanilor (Statul Major) sunt recompensate cu medalii si decoratii.


In Statele moderne, fiecarui copil nou-nascut i se atribuie un Certificat de Nastere prin care ii este recunoscuta apartenenta de Statul emitator.
La maturitate, certificatul este inlocuit cu un act de proprietate numit carte de identitate sau pasaport, fara de care individului nu i se recunosc drepturile si fara de care nu poate detine absolut nici o proprietate.





Corporatiile folosesc logo-uri, pentru a-si insemna produsele si sclavii
moderni - salariatii, prin uniformele inscriptionate pe care ii obliga sa le poarte. Deasemenea, salariatii mai sunt obligati sa poarte carduri de identitate si insigne, prin care le este certificata apartenenta la compania respectiva.



Fanii si fanaticii se leaga de bunavoie si nesiliti de nimeni prin comportament, insemne, haine, tatuaje, de catre idolii lor: vedete media sau sportive.
Uneori boala ce ii macina ii duce la automutilare prin operatii "estetice" si implanturi, si isi deformeza corpul pentru a semana cat mai mult cu Stapanul neimpus.
Sportivii si suporterii aleg sa se puna in slujba cluburilor ce ii detin, sau a simbolurilor (oras, comunitate, Stat) pe care le sustin.



In alte cazuri, oamenii isi aleg Stapani din domeniul emotional, cum ar fi Zeii Iubirii si Fericirii (hipiotii) sau Zeii Depresiei (Emo).
Altii aleg ca Zeu, Banul (bancherii), Profitul (capitalistii), eliminarea Extremelor (comunistii), Haosul (nihilistii), puritatea rasiala (arienii si semitii), superioritatea rasiala (nazistii) si toti isi aleg diverse semne ale apartenentei lor la aceste ideologii ce le stapanesc Mintile si le orbesc Judecata.



Societatile mai mult sau mai putin secrete si initiatice, oculte, mistice, acorda diferite insemne membrilor lor prin care le este atestata apartenenta la un anumit nivel de Gandire sau o anumita forma de Initiere.

Intr-o Lume de Sclavi ce se insemneaza singuri cu inele, cercei, bratari, lanturi, tatuaje, diplome, certificate, insigne, medalioane, etc., si sunt mandrii de insemnelele lor, fiecare om are mai multi Stapani pe care ii slujeste si cu cat are mai multi Stapani cu atat are mai multe insemne, iar noi nu putem sluji la mai multi Zei.
In zilele noastre, sa nu porti Semnul Sclaviei (orice fel de insemn) este semnul ca il slujesti pe Dumnezeu, este semnul ca ai evoluat de la omul Primitiv la OM.

Asadar il intreb pe prietenul meu cel mult prea insemnat cu simboluri initiatice si ale organizatiilor pe care le slujeste, cine este mai aproape de Dumnezeu: cel cu 1.000 de Stapani sau cel Fara de Insemne?
Caci " semnul diavolului " nu se afla numai pe maini (inele si bratari) ci si in frunte (piercinguri, punctul hindus) si in toate partile corpului: in piept (decoratii), la gat (medalii, lanturi, coliere, zgarzi), pe piele (tatuaje), pe reverul de la haina (insigne), pe incaltaminte si haine (logo-uri), in portofel (bani, carduri, acte), pe peretii caselor (diplome, icoane, cruci), peste tot...


Sursa

25 ianuarie 2012

Ingeri.

Suntem obisnuiti, conform educatiei de sorginte catlolica sau ortodoxa, in principal dar nu numai, ca tot ce nu se incadreaza in cadrele noastre de receptie si interpretare inguste,  ori ofenseaza ori sperie.
Sa vorbim putin despre ingeri.
Ingerii sunt aratarile alea ceresti, avand enshpe mii de aripi crescute din coloana vertebrala , care canta frumos din arfe.  Cum arata ? De unde naiba sa stiu ? I'or fi vazut cineva vreodata, anyway ?

Cica ingerii astia cantau in coruri slava lui Dumnezeu. Si'i inteleg. Aveau motive. Totul era perfect, functiona matematic, cum scrie sfanta CARTE !
Dupa ce lumea a decazut, parca n'au mai avut aceleasi motive sa zdrangane la arfa. Ba...chiar protestau ca legea naturala, aia divina nu mai functiona dupa tipar....
Da cine'i asculta?.....
Oamenii aveau alte trebi...
De la o vreme, ingerii s'au plictisit al dracu'. Si'au inceput sa protesteze. Urland ! Pt ca NIMENI  nu'i mai asculta....


Sa'i ascultam asadar , intr'o sfanta psaltire:




Oldest dream without a dream
Cold but sweet and tempting
As I look into those eyes long gone
And it feels like you were still a part
Of this restless world
From beyond you reach out for my hand
Come closer follow me

Are you willing to pay the price
To see what the future will bring
Here in the place where the weak become strong
And the lowest of life become kings
All are lost in euphoria
No failure or earthly disease
Glorious and proud, stands the beggar now crowned
Who once lived a life on his knees

Tonight I hear you whisper
Deep inside within my head
Tonight I see familiar faces
Voices of the dead calling me

Are you aware of the hate and the greed
That would fall forever from you
Do you believe that this mortal coil
Is the only path you can choose
Memories of life
Memories of death
Right here its all the same
So come on over to the other side
And let go of this life of pain

Tonight I hear you whisper
Deep inside within my head
Tonight I see familiar faces
Voices of the dead calling me

So my friend don't leave me now
There's nothing I would miss here
Let me join the cirle now and teach me how to fly
Love and hate, lust and joy
I have seen it all here
So lead me through and light my path
Embrace me as I die





23 ianuarie 2012

Multumesc Inspectoratului General al Politiei


Multumesc Inspectoratului General de Politie pt vizita. Asta demonstreaza ca am ajuns incet in lumea buna.

Din vizita asta se desprind cateva ipoteze:

1. Baietii s'au plictisit sa citeasca bloguri de rahat cum ar fi blogul lui Udrea, sau al lui Ponta si mi'au tras o vizita, alarmati de nivelul la care a ajuns IQ'ul lor.

2. Baietii n'au citit pana acum bloguri, ca fiind militieni, nu stiau sa citeasca. De aceea, pana sa ajunga sa inteleaga despre ce scriu aici, sa citeasca in prealabil blogurile lui Udrea sau a lui Ponta, sa'si antreneze neuronii.

3. Blogul mi'a fost accesat de Costel, cainele de companie, la rugamintea ofiterului de serviciu, care nu stie cum functioneaza internetul.

4.  Ca sa nu uite pe unde au mai dobandit inca o legatura neuronala noua, sa dea un bookmark, astfel nu vor mai nimeri pe blogul lui Udrea.


5. S'ar putea sa fi fost accesat de femeia de servici, care vrea sa demonstreze ca exista cineva inteligent si la Inspectorat.

Calde salutari !


22 ianuarie 2012

Statul ca Big Brother


Originea denumirii de Big Brother este celebra distopie a lui Orwell, 1984. Ea desemnează acolo pe tătucul omniscient ce decide minuţios destinul tuturor supuşilor. Este clar că ficţiunea 1984 a aproximat binişor situaţiile istorice în care s-au găsit oamenii prinşi sub năpasta comunismului. Însă trebuie mers mai departe şi afirmat cât se poate de răspicat că între comunism şi organizările politice care nefericesc lumea recentă nu este o diferenţă categorică, ci un continuum. Iar elementul comun este statul, adică, organizaţia care deţine în exclusivitate (monopolist) dreptul de a impozita şi de a legiui. Un periplu relevant şi fascinant prin acest continuum este teoria comparată a socialismelor de tip rus, social-democrat, conservatorist sau al ingineriei sociale pe care o face Hans-Hermann Hoppe în a sa Teorie a socialismului şi capitalismului. Statul este o revoltă împotriva firii, pentru că oamenii sunt liberi prin natura lor iar statul este din altă lume decât cea a libertăţii, cu principiul său de eliminare a celuilalt.

Continuarea AICI.

20 ianuarie 2012

Cauzalitate

Stiu, stiu.
Va plictisesc cu prea multa filosofie. Insa fara ea, cum am mai putea percepe macar frumusetea universului in care vietuim ? HM ? 
Let's see:




Merovingian: Here he is at last: Neo, the One himself. Right? And the legendary Morpheus. And Trinity, of course, si belle qu'elle me fait souffrir. I have heard so much, you honor me. Please, sit, join us. This is my wife Persephone. Something to eat? Drink? [chuckles] Of course such things are contrivances, like so much here. For the sake of appearances.
Neo: No, thank you.
Merovingian: Yes, of course. Who has time. Who has time? But then if we do not ever take time, how can we ever have time? [Twins smirk; Merovingian inhales, savoring the scent of his wine] Château Haut-Brion mille neuf cent cinquante neuf, magnificent wine. I love French wine, like I love the French language. I have sampled every language; French is my favorite. Fantastic language, especially to curse with. Nom de Dieu de putain de bordel de merde de saloperies de connards d'enculé de ta mère...it's like wiping your arse with silk, I love it.
Morpheus: You know why we are here.
Merovingian: [condescendingly] I am a trafficker of information, I know everything I can. The question is, do you know why you are here?
Morpheus: We are looking for the Keymaker.
Merovingian: Oh yes, it is true. The Keymaker, of course. But this is not a reason, this is not a why; the Keymaker himself, his very nature, is a means, not an end, and so to look for him is to be looking for a means to do...what?
Neo: You know the answer to that question.
Merovingian: But do you? You think you do, but you do not. You are here because you were sent here, you were told to come here and then you obeyed. [chuckles] It is of course the way of all things. You see, there is only one constant, one universal, it is the only real truth: causality. Action, reaction. Cause, effect.
Morpheus: Everything begins with choice.
Merovingian: No. Wrong. Choice is an illusion, created between those with power and those without. Look there, at that woman. My God, just look at her. Affecting everyone around her; so obvious, so bourgeois, so boring. But wait. Watch, you see, I have sent her a dessert...a very special dessert. I wrote it myself. It starts so simply; each line of the program creating a new effect, just like...poetry. First, a rush. Heat. Her heart flutters. You can see it, Neo, yes? She does not understand, why? Is it the wine? No...what is it, then, what is the reason? But soon it does not matter. Soon the why and the reason are gone, and all that matters is the feeling itself. And this is the nature of the universe; we struggle against it, we fight to deny it, but it is of course pretend, it is a lie. Beneath our poised appearance, the truth is we are completely out of control. [inhales] Causality. There is no escaping it. We are forever slaves to it. Our only hope, our only peace is to understand it, to understand the why. Why is what separates us from them, you from me. Why is the only real source of power, without it you are powerless. And this is how you come to me: without why, without power, another link in the chain. But, fear not, since I have seen how good you are at following orders, I will tell you what to do next. Run back, and give the fortune-teller this message: her time is almost up. [stands] Now, I have some real business to attend to, so I will bid you adieu and goodbye.
Neo: This isn't over.
Merovingian: Oh yes it is. The Keymaker is mine and I see no reason why I should give him up. No reason at all.
Persephone: Where are you going?
Merovingian: Please, ma cherie, I have already told you: we are all victims of causality. I drank too much wine; now I must take a piss. Cause and effect. Au revoir.
Sclipitor, nu ?





19 ianuarie 2012

Hunter Gatherers And The Golden Age Of Man

When I say hunter gatherers, you think nasty, brutish and short, and that's a misconception that's kept us in an exhausting race we can't win for 10,000 years.
They're actually generally well fed, have more time off, and better sex lives than most of us protestant work ethic fools.
The hamster wheel of our lives keeps us lunging for the dangling carrot, unaware that somewhere in a remote desert, in a land so desolate that our ancestors thought it unworthy of seizure, there are men and women with easily-filled stomachs napping and socializing as we spend our lives in toil.
Hunter gatherers still live largely-to the extend that we allow them -as they have since the dawn of man.
When we conjure up such a life in our minds, it is not lined with confetti and fireworks. We think of cold, hungry, malnourished, and generally deprived people living in squalid dwelling in remote wastelands.
We pity them, and certainly don't want to be like them. Perhaps we throw money in the collection basket in the hope of someone brightening their lives.After all, our civilization provides us with modern health care and plenty of food. We've landed men on the moon and harvested the power of the atom. We communicate across the globe in the blink of an eye and our buildings stretch up impossibly high into the sky. These are impressive feats indeed.
There are many things hunter gatherers have never done that we have, but in some ways their privileged lives put us to shame.
Besides rarely going hungry and easily meeting their limited wants, they outclass us in a number of ways.
Imagine being part of a society with are no taxes, politics, leaders, bosses, 9 to 5 jobs, little crime, and no rich or poor people.



Continuarea AICI :  

18 ianuarie 2012

Piramida apatiei sociale

Observam ca exista o apatie sociala, o boala a spiritului luptatorului. Traim intr-o era cand "motivational speakers" fac averi vanzad speranta. De ce o parte din oameni uneori sunt reticenti cu privire la informatiile care le pot schimba perceptia despre realitate si scara de valori ? Sunt mai multi factori care actioneaza negativ asupra acestora. Sa-i dezbatem pe rand, unul cate unu.

Escapismul
Escapismul este varful piramidei motivelor apatiei sociale. Lumea este atat de groteasca incat tinerii prefera sa se refugieze in Second Life si World of Warcraft (si tot felul de alte mizerii virtuale de chipurile socializare). Escapismul social este datorat complexului mesianic impus de religie si filme, respectiv vine Iisus sau Bruce Willis si ne salveaza pe toti. Virusul mental spune "nu fa tu nimic, munceste si distreaza-te ca sunt unii care or sa te salveze la o adica". Tot asteptam salvatori de neam, de rasa si de glob. In SUA, din acesta cauza Obama a ajuns presedinte, a pozat in salvatorul mesianic. Obama a vandut speranta, oamenii mergeau sa-l vada pe Obama ca sa fie fericiti, sa fie motivati ca sa poata muncii din nou. Obama este doar un motivational speaker. Discursurile lui Obama nu ofereau solutii, ofereau doar sperante. Nu se focusa pe cum sa facem se focusa doar pe ce sa facem - e o mare diferenta, una e sa stii ce vrei, alta cum sa obtii si daca este macar posibil !

Totodata multi oameni datorita stresului pe care il poate creea adevarul gol evita voit sa-l afle ; uneori mintea si psihicul acestora inventeaza mecanisme si motive prin care se vor sustrage din calea informatiilor. Evreii datorita preotimii viclene au pierdut o gramada de ocazii de a se rascula impotriva Imperiului Roman intrucat ei isi tot asteptau un Mesia (si cand aparea unul nu-l recunosteau). Va indeamn sa cititi literatura masonica. Optimismul mesianic este o dulce amagire, un drog. Noi suntem cei pe care ii asteptam defapt !

Demoralizarea

Lipsa de perspectiva, confuzia, plictiseala, rutina, frustrarile de tot felul afisate la televizor (masini, bani, sex) si rutina stresului de zi cu zi (de la aglomeratia din trafic pana serviciul plictisitor) creeaza demoralizare. Yuri Bezmenov un spion rus care a fugit in occident in anii 80 explica clar planul de infiltrare al agentilor stangisti in toate structurile statului (invatamant, entertainment, media etc) care sub masca liberalismului impun de fapt un socialism pur - menit sa bage lumea intr-o stare puternica de demoralizare pentru a putea accepta orice. Vorbesc despre zdrobirea subtila pishicului la nivel social, razboiul invizibil. Generarea traficului infernal si a gropilor perpetue nu este intamplatoare, lucreaza bine de tot la creier si psihic iti suge timp si energie, te distrage.

Mandria Personala
Pe multi mandria personala nu ii lase sa recunoasca ca si-au trait majoritatea vietii intr-o mare iluzie si minciuna. Pe altii mandria personala nu ii lasa sa admita ceea ce vad intrucat nu vor sa fie luati in deradere de catre ceilalti pinguini care sunt mai mult sau mai putin in aceasta transa colectiva. In comunism nu erau elogii si stiri in ziare despre cat de bine traieste toata lumea ? In actualul sistem oamenii nu mai o viata, ci un stil de viata - artificialitatea este clara.

Comoditatea si superficialitatea induse de sistem
Un prim aspect este dat de catre o alta piramida si anume de piramida lui Maslow ce reprezinta o ierarhizare a nevoilor indivizilor. Noua Ordine Mondiala doreste sa creeze (prin media, prin noile scari de valori, prin scoala) indivizi care vor avea fals rezolvate necesitatile din aceasta ierarhie ; oameni blocati in material la cel mai jos nivel. Asadar atata vreme cat inca vor avea ceva de mancat, de lucrat si ceva titulatura pompoasa in job description nu se vor revolta prea mult. Al doilea aspect extrem de important il reprezinta timpul, munca si rutina despre care scriu pe larg aici.

Iar toate aceste aspecte nu duc decat la dezbinare.
Trebuie sa realizezi ca se vrea ca oamenii sa fie dezbinati, intr-o apatie sociala, dar trebuie sa fim alaturi unul de altul. Multi din comoditatea indua de sistem si din frica fraternizeaza cu agresorul si spun "au ce merită", "ce căuta acolo?" sau "a facut el ceva de a ajuns în situaţia asta!"... intrucat este o explicatie facila care ii ofera un fals confort mental. Astfel abuzul nu mai este abuz, ci eroarea sau sentinta este bine meritata... cititi carti de programare neuro lingvistica.

Sper sa va placa acest post si sa va ajute in dezbaterile verbale viitoare cu cei care inca nu vor sa se trezeasca (din cauzele mai sus mentionate).


Albert EinsteinThe ruling class has the schools and press under its thumb. This enables it to sway the emotions of the masses.


Sursa: 

15 ianuarie 2012

Ellen White, profetul fals.

Iata litera Bibliei: Deuteronom 18. 22:  " Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el. "


Doamna White şi adepţii ei pretind că a avut "duhul profeţiei" din decembrie 1844, până la sfârşitul vieţii, în August, 1915 – la 71 de ani. În aceşti lungi ani, a scris cam 20 de volume. În tot acest timp, a pretins că i s-a arătat viitorul şi a prezis ce se va întâmpla. Pretenţiile ei pot fi examinate şi puse la încercare.

Profeţii lui Dumnezeu prevesteau lucruri specifice care urmau să aibă loc; numeau persoane şi oraşe şi spuneau ce se va întâmpla cu fiecare şi când. Iosif a prezis că vor fi 7 ani de bogăţie şi 7 ani de foamete. (Gen. 41); Samuel i-a spus lui  Saul că îi va fi luată împărăţia şi dată altuia (1 Sam. 15:28); Isaia l-a numit pe Cirus cu 200 de ani înainte ca acesta să se nască (Isa. 44:28); Ieremia a prezis căderea Babilonului (Ier. 51); Daniel a profeţit înălţarea şi căderea Babilonului, imperiului Medo-Persan, Greciei şi Romei (Dan. 2 şi 7); Isus a vestit distrugerea Ierusalimului (Mat. 24); Agab a prezis ce se va întâmpla lui Pavel la Ierusalim (Fapte 21:10, 11). Putem da zeci de astfel de cazuri.

Dar unde sunt prezicerile împlinite ale doamnei White din cei 70 de ani profeţii? Ce evenimente specifice a prezis că vor avea loc la date precise în locuri precise? Unde sunt aceste profeţii? Nicăieri în numeroasele ei volume. 

La început, a îndrăznit să prezică puţine lucruri specifice dar au eşuat toate. După aceea, punea totul în termeni generali, fără nici o excepţie, neîndrăznind să numească concret persoane, locuri sau date. A prezis numeroase inundaţii, furtuni, cutremure, războaie, etc., toate în termeni generali. Oricine putea face asta în siguranţă, fără un dar al profeţiei.  
Dacă avea într-adevăr duhul profeţiei, ar fi trebui ca aceasta să fie caracteristica uimitoare a cărţilor ei. În loc de asta, „Mărturiile” ei şi alte cărţi sunt dedicate în întregime problemelor personale, expoziţiunilor din Biblie şi subiectelor practice referitoare la conduita şi datoria creştină, ceea ce putea scrie şi un învăţător religios inteligent.
Odată, la începutul lucrării,a îndrăznit să prezică blestemul lui Dumnezeu asupra unei anumite persoane, Moses Hull. În 1862 era pe punctul de a renunţa la credinţa în adventism. Doamna White i-a scris: "Dacă continui cum ai început te aşteaptă mizeria şi durerea. Mâna lui Dumnezeu te va pedepsi cum nu-ţi va plăcea. Mânia lui nu va avea odihnă." ("Mărturii pentru biserică," Vol. I., p. 430, 431). Domnul Hull a trăit mulţi ani, până la o vârstă înaintată şi nu s-a împlinit nimic din ce i-a fost prezis. După aceea, a ameninţat pe mulţi dar întotdeauna în termeni generali.

Preziceri despre războiul civil

Războiul civil din 1861-65 i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea într-o postură dificilă. Nu puteau lua parte al război şi să ţină Sabatul. Erau ameninţaţi cu înrolarea. Şi acum ce? Eram unu din ei, în vârstă de 20 de ani – vârsta pentru a merge al război. Aşa că-mi amintesc cu precizie.
Trebuia făcut ceva. Speram ca doamna White să aibă o revelaţie. Şi a avut – mai multe chiar, cam 30 de pagini tipărite, cuprinse în Volumul I din "Mărturii pentru biserică." Atunci, citeam aceste revelaţii tare nerăbdători, cu speranţa că vom primi lumină. Am fost dezamăgiţi. Nu spuneau decât ceea ce ştiam cu toţii, în favoarea celor ce se opuneau guvernului şi războiului.
Era o încercare forţată de a spune ceva când n-avea nimic de spus. Citite în lumina de azi, se pare că mergea pe ghicite şi se înşela în mare parte. 

Spune "Era necesar să se spună ceva" ("Mărturii," Vol. I., p. 356). Ni se adresa în întregime nouă, o mână de oameni în număr de vreo zece mii, jumătate din noi femei, fără nici o influenţă în guvern sau în război. Profeţii Bibliei mergeau direct la rege şi-i spuneau cum să ducă războiul şi care va fi rezultatul. Profetul nostru nu avea un astfel de mesaj. 
Ea spune: "Pe 4 ianuarie 1862, mi s-au arătat unele lucruri referitoare la naţiunea noastră" (p. 253). În întregime, e o critică ascuţită la adresa administraţiei lui Lincoln şi a conducerii războiului. fiecare mişcare fusese greşită şi se profeţea doar înfrângerea. Dar verdictul istoriei este că Lincoln a fost unul din cei mai înţelepţi şi mai de succes oameni care a condus vreodată o naţiune prin criză. Întreaga lume îl onorează. Cu toate şansele împotriva lui la început, a dus războiul spre o victorie glorioasă, a păstrat unificarea, a eliberat sclavii şi a adus beneficii chiar şi sudului. În timpul orelor întunecate ale acelei bătălii cumplite, cum ar fi avut nevoie de încurajarea unui profet al lui Dumnezeu, dacă exista vreunul, după cum pretindea doamna White. Dar întregul ei mesaj conţinea opoziţie, găsire de vină, condamnare şi o profeţie de înfrângere şi eşec final – exact ce s-a întâmplat cu adversarii lui Lincoln şi a modului în care a condus războiul. Ascultaţi ce spune:
"Rebeliunea a fost abordată atât de atent, de încet. . . încât mulţi s-au alăturat Confederaţiei de sud, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate măsuri prompte şi eficiente din partea guvernului nostru mai devreme. . . Cât de puţin am câştigat! Mii de oameni au fost convinşi să se înroleze cu speranţa că acest război va aboli sclavia; dar acum că s-au prins, îşi dau seama că au fost înşelaţi; că scopul războiului nu este abolirea sclaviei ci s-o păstreze aşa cum este." "Războiul nu intenţionează să ne scape de sclavie ci doar pentru a păstra Uniunea " (p. 254, 258).
Asta se întâmpla a numai câteva luni după începerea războiului. Ca şi ea, nişte repeziţi neînţelepţi l-au sfătuit pe Lincoln să declare imediat abolirea sclaviei. Generalul Fremont a trebuit să fie înlocuit din funcţie pentru că a început să facă acest lucru în vest. Era prematur. Sentimentul general al naţiunii nu era pregătit pentru asta. Lincoln doar a aşteptat şi a pândit timpul potrivit. Apoi a fost un succes. Acum toţi recunosc înţelepciunea acţiunilor sale.
Doamna White continuă: "Ei [soldaţii] întreabă  'Dacă reuşim să reprimăm rebeliunea, ce am câştigat?' Pot doar să răspundă descurajator 'Nimic'" (p. 255). Frumoase cuvinte pentru a-l încuraja pe domnul Lincoln, soldaţii şi nordul în orele întunecate când aveau nevoie! 

Continuă: "Sistemul sclaviei, care a ruinat naţiunea noastră, e lăsat să trăiască şi să dea naştere la altă revoltă” (aceeaşi pagină). O profeţie clară şi falsă. Nu s-a întâmplat aşa ceva, după cum ştim cu toţii acum.
Apoi: "Perspectiva din faţa naţiunii noastre este descurajatoare" (aceeaşi pagină). Da, din punct de vedere omenesc. Dar ea pretindea că are revelaţii divine în privinţa viitorului. Dacă pretenţia ei era adevărată ar fi văzut victoria de la final, ceea ce neagă cuvintele ei.
Ascultaţi-o iar, cu acelaşi ton mohorât: "Când mi s-a arătat acest război, mi se părea un lucru ciudat şi nesigur ca nici un altul. . . Pare a fi imposibil ca războiul să fie condus spre succes" (p. 256). Da, pentru ea era nesigur, imposibil să reuşeşti. Dar doar atât ştia Dumnezeu despre asta? Doar asta putea spune? Amintiţi-vă că scrie sub inspiraţia lui Dumnezeu; scrie cuvintele pe care El i le spune! Tot ce scrie ea, fie într-o scrisoare privată, fie într-un articol de ziar, spune că e inspirat. 
Astfel: "Dumnezeu vorbea prin lut. . . În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă prezint ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu nici măcar un articol de ziar în care să exprim părerile mele personale. Ce scriu este ceea ce mi-a deschis Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc de la tron" ("Mărturii," Vol. V., p. 67). Iată, limpede ca lacrima – fiecare cuvânt pe care-l scrie e o rază de lumină de al tronul lui Dumnezeu! Deci, pentru Dumnezeu era un război nesigur, imposibil de câştigat! Sigur Dumnezeu a fost foarte surprins când l-au câştigat cu adevărat!
Domnul Lincoln, în nevoia sa, a cerut rugăciunile tuturor creştinilor şi a fixat zile de post şi rugăciune. Despre acestea doamna White spunea: "Am văzut că aceste posturi naţionale erau o insultă la adresa lui Iehova. . . Se proclamă un post naţional! O, ce insultă pentru Iehova!" ("Mărturii," Vol. I., p. 257). Aşa era ea alături de domnul Lincoln şi de naţiune la nevoie.
Cu o zi înaintea groaznicei bătălii de la Gettysburg, în care se decidea destinul naţiunii, domnul Lincoln a petrecut noaptea în rugăciuni fierbinţi către atotputernicul Dumnezeu. Aşa mărturiseşte biograful său. Dar nici doamna White, nici adepţii ei n-au înălţat nici o singură rugăciune pentru el sau pentru naţiune. Eram cu ea – şi cu ei – şi ştiu. În timpul celor 28 de ani cât am fost adventist nu m-am rugat niciodată pentru preşedinte, congres, vreun guvernator sau orice altă autoritate. Nu i-am auzit niciodată pe doamna White, pe liderul White sau pe oricare dintre ei s-o facă. De atunci, am luat de multe ori parte la întâlnirile lor mari dar n-am auzit nici o rugăciune pentru cineva din guvern. Totuşi, una din cele mai clare porunci din Evanghelii este să ne rugăm pentru împăraţi, domnitori şi toţi cei cu autoritate (1 Tim. 2:1, 2). De la moartea doamnei White, adventiştii au început să se roage pentru cei din guvern.
Doamna White spunea iar: "Această naţiune va i umilită în praf. . . Când Anglia declară război, toate naţiunile vor avea un interes personal şi va fi un război general " (p. 259). Pentru un timp părea probabil că aşa va fi şi toţi se temeau de asta; dar nu s-a adeverit. Iată iar o profeţie care era în întregime un eşec. Naţiunea noastră n-a fost umilită în praf. Anglia nu a declarat război. E clar că tot timpul doamna White vedea lucrurile după cum păreau să indice circumstanţele de atunci şi scria după ceea ce vorbeau cei din jurul ei. 

Dacă era adevărat, aşa cum pretindea ea, că nu scria nimic din capul ei, ci relata ce-i spunea Dumnezeu, oare i-ar fi spus El aşa ceva? Nu ştia Domnul că Anglia nu va declara război? Sigur că ştia. Dacă nu te puteai baza pe prezicerile ei atunci, nu te poţi baza pe ele nici acum. Dacă atunci n-a fost profetul lui Dumnezeu, atunci n-a fost niciodată.
Iată altă minciună: "Dacă naţiunea noastră ar fi rămas unită, ar fi avut putere; dar împărţită, trebuie să cadă." (p. 260). Nu s-a întâmplat aşa ceva. Nu era împărţită şi nici n-a căzut. Nu ştia Domul acest lucru? Ba da. Dar ea nu ştia.
Doamna White a interpretat Războiul Civil ca un semn al sfârşitului lumii, la fel cum interpretaseră adventiştii războiul european. Ea spune: "Scenele istoriei umane se închid repede." (p. 260). Sub titlul "Rebeliunea" scrie: "Singura întrebare importantă care ar trebui să fie în minţile tuturor este, Sunt pregătit pentru ziua Domnului? Nu va mai dura mult." (p. 363).
A trecut de atunci o generaţie. Doamna White, liderul White, şi toţi cei care au predicat şi au auzit atunci acest avertisment sunt morţi. N-aveau nevoie de acest avertisment, căci n-au trăit să apuce acea zi pe care a prezis-o ea. Eşec, eşec şi iar eşec, marcat de scrisori incontestabile care stau dovadă împotriva predicţiilor ei.
Observaţi acum cum le interzicea adepţilor ei să participe la sprijinirea guvernului în lupta pentru a salva Uniunea şi a elibera sclavii. "Mi s-a arătat [adică Domnul i-a arătat] că poporul lui Dumnezeu, care sunt comoara Lui nepreţuită, nu pot lua parte la acest război năucitor căci vine în contradicţie cu toate principiile credinţei lor." (p. 361). Prin urmare, nici un adventist de ziua a şaptea nu a luat parte la efortul de a salva Uniunea şi de a elibera sclavii – nici măcar nu s-au dus ca asistente medicale. Dacă toţi oamenii ar fi făcut aşa, naţiunea s-ar fi împărţit şi am avea încă sclavie.
În timpul acelor zile întunecate ale Războiului Civil, doamna White îi avertiza în ascuns pe cei căsătoriţi să nu mai facă copii. Timpul era aşa de scurt şi în curând aveau să vină cele şapte ultime plăgi încât copiii născuţi atunci erau sortiţi pieirii. Dar copiii care s-au născut de atunci sunt acum bunici!
În imaginaţia ei vie, a interpretat ororile marelui Război Civil ca dovadă că sfârşitul lumii era aproape, după cum am mai spus. A interpretat la fel şi marele război şi revoluţia din Europa din 1848. Toţi îşi amintesc că în acel an avea loc un război general în Europa, război în care erau implicate mai multe naţiuni. În ianuarie 1849, liderul Bates a publicat un pamflet intitulat  "Pecetea Dumnezeului celui viu." Interpretarea lui era că acesta era ca şi începutul necazului lui Daniel (Dan. 12:1), şi că împlinea Apoc. 11:18: "Neamurile se mâniaseră dar a venit mânia Ta." La pagina 48 a acestui pamflet el spune: "Timpul de necaz, aşa cum n-a mai fost niciodată (Dan. 12:1), a început." Ca dovadă a acestui lucru el numeşte câteva din puterile aflate în război: "Prusia, Hanovra, Sardinia, Sicilia, Napole, Veneţia, Lombardia, Tosca, Roma, Austria," etc. La pagina 15 spune: "Şi acum a început necazul, care e datoria noastră?" La paginile 24 şi 26 relatează cum, în timp ce discuta cu alţii această întrebare, doamna White a avut o viziune în care a văzut aceleaşi lucruri! Ea spunea: "A început vremea necazului. Necazul nu se va sfârşi până când pământul nu va fi curăţat de cei răi."
Liderul Bates spune după aceea: "Cele de mai sus sunt copiate cuvânt cu cuvânt după ceea ce vorbea ea în viziune, prin urmare sunt cuvintele ei neschimbate. "
Observaţi din nou cum era influenţată de  Bates să vadă în viziune exact ceea ce susţinea el în prezenţa ei. S-au înşelat amândoi.
Pe 3 Aug.1861, doamna White a avut o viziune în care i s-a arătat Războiul Civil, de abia început. Ea spune:
"Am văzut locuitorii pământului în cea mai mare confuzie. Război, vărsare de sânge, privaţiuni, nevoi, foamete şi boli se întindeau peste tot pământul " (Mărturii, Vol. I., p. 268)
Exact asta preziceau atunci toţi acei care căutau greşeli – foamete şi boli. N-a fost nici foamete, nici boală. Nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Prezicerile ei au dat greş. De unde a primit atunci acea „viziune”? Sigur că nu de la Dumnezeu ci din ideile celor din jurul ei, la fel ca şi în cazurile celorlalte „viziuni”. Evenimentele au dovedit acest lucru. 

Concluzia Bibliei:  N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să fi găsit mincinos. Prov. 30:6 

Sursa:

14 ianuarie 2012

Procesul prin care Ellen White a ajuns cunoscută ca profet!



Succesul şi geniul oricărei mişcări religioase constă în a spune membrilor ceea ce vor să audă şi să te asiguri că n-aud ceea ce tu nu vrei să audă. Nimic nu oferă ocazii mai potrivite pentru asta ca presa.  Gutenberg n-avea nici cea mai mică idee ce uşi deschidea atunci când a inventat tipograful. Din Evul Mediu, când adevărul era înlănţuit de zidul bibliotecii pentru ca nimeni să nu-l scoată afară din sală (nici chiar cu un permis de acces în bibliotecă), omenirea trebuia să primească şi să accepte ceea ce îi dădeau părinţii bisericii. Sigur că era puţin mai bine decât atunci când părinţii transmiteau cunoştinţele cu puterea pistolului ori a ciomagului, dar tot era o metodă de control.
Arta tipografiei avea să se dezvolte în aşa măsură încât scopul nu era să controlezi trupul cu armele ci să controlezi mintea cu tiparul. Liber cugetătorii au avut întotdeauna necazuri. În vremea lui Moise, dacă cineva făcea un foc pentru a-şi face un ceai de plante de sabat, era omorât cu pietre, şi asta nu în sensul modern al expresiei. Dacă se plimba prin talcioc în zilele de sabat în timpul lui Neemia, risca să i se smulgă barba sau părul. Chiar şi în vremurile Noului Testament, pentru că Anania a ascuns câţiva sicli din zeciuială ca să plătească chiria, a fost omorât de autoritatea divină.'
Aşa că apare tiparul. Presa a folosit o abordare mut mai bună; nici o mizerie de curăţat, nici un cadavru de îngropat. Doar să respecţi două legi: Spune-le oamenilor ce vrei tu să audă; nu-i lăsa să audă ceea ce tu nu vrei să audă. Prima regulă nu-i prea grea, dar a doua implică un anumit control. Dacă oamenii nu ştiu să citească, nu poţi ajunge la ei prin citit; dacă ştiu, poţi ajunge la ei dându-le de citit ceva greşit. Bisericile rezolvă acest lucru punându-l pe seama lui Dumnezeu. Şi asta e o idee veche. De multe ori s-au pus pe seama lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-a făcut; şi de a început vremii, diavolul a fost disculpat de lucrurile pe care le-a făcut. (Citiţi  Adam şi mărul din povestea Genezei Creaţiei)
Adventiştii n-au fost primii care au pus lucrurile cap la cap, dar au avut mai mult succes ca alţii. Piaţa cu care au început era mică şi împrăştiată, dar cu ajutorul lui Ellen avea să crească şi să se consolideze.  James White era un învăţător de elită şi cunoştea puterea presei – mai ales puterea presei controlate şi cu cât era mai bine ca Dumnezeu s-o controleze. Doar să-i convingă pe cititori că Dumnezeu scria ce citeau ei (conferindu-i astfel autoritate) şi că Dumnezeu  nu  era în ceea ce li se spunea să nu  citească. Nu era o idee rea pentru un grup de începători. A mers atunci şi continuă să meargă de atunci încoace – până de curând, când câţiva oameni au avut curajul să sară din tren şi să se întoarcă pentru a vedea ce punea totul în mişcare. 2
Cam atât despre sistem. Acum, cum să pui lucrurile cap la cap. Cine avea să scrie e pentru Dumnezeu? Sigur că nu James. Încercările sale în scriere cuprindeau doar patru cărţi, toate copiate aproape în întregime de la alţii. Ellen, care avea doar o educaţie de trei clase, nu scrisese deocamdată nimic remarcabil. Nu era o combinaţie prea profitabilă într-o perioadă când educaţia începea să prindă teren. Poate că într-un alt timp şi într-un alt loc. Dar treptat, a avut loc strălucitul experiment care a făcut ca lucrurile să meargă, sclipirea de geniu. De ce să nu fure tot, în numele lui Dumnezeu? '
La urma urmelor, se mai întâmplase şi înainte -   sau aşa aveau să se justifice apărătorii moderni ai credinţei adventiste după vreo sută trei zeci de ani. A ajuns să se spună că sfântul Luca a copiat de la sfântul Marcu şi că Pavel fura materiale de a greci fără să le spună măcar. Ioan care a primit apocalipsa fura ideile de la păgânii antici iar Iuda a făcut o probă cu unele lucrări mai vechi. Chiar şi Moise, în loc să ia cele zece porunci de la Dumnezeu, se spune că le-a luat de la Hammurabi, un dătător de lege antic, sau chiar de la aţii dinaintea lui. 3
Era ceva natural în zilele lui Ellen. Înainte de ea, fusese Emanuel Swedenborg, care a avut viziuni pentru rege şi familia regală cam prin 1740. E a fondat o biserică şi a văzut o grămadă de lucruri pe care aţii nu le-au văzut, din care unele s-au întâmplat. Liderul quakerilor din America, Ann Lee, ca şi Ellen, n-avea nici o educaţie dar le scria „mărturii” membrilor. Ca şi doamna White, cerea "un tip special de îmbrăcăminte," şi "era împotriva războiului şi a cărnii de porc." În 1792, Joanna Southcott, o servitoare de casă, cu părinţi săraci şi puţină educaţie, a anunţat că e proorociţă şi a declarat că transele ei i-au arătat că Hristos avea să vină în curând. 4
Joseph Smith, faimos pentru secta mormonilor, tocmai ieşise din scenă în 1844.
A fost o mare dezamăgire pentru el şi pentru adepţii săi, căci a fost împuşcat. Călătoria lui a fost scurtă. S-a născut în 1805 şi a murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă revelaţii. A fost sărac şi necunoscut până a început să aibă "viziuni" şi "revelaţii" şi să vadă îngerii şi să vorbească cu ei. A învăţat despre a doua venire şi adepţii lui aveau să devină Sfinţii zilelor din urmă (alte biserici erau păgâne sau neamuri). Ca şi adventiştii, Biserica sfinţilor din zilele din urmă a rescris Biblia prin profetul ei şi a primit noi revelaţii – deşi unele cercetări recente par să confirme faptul că materialul a fost furat. 5
Lista nu se termină. Mary Baker Eddy, faimoasa fondatoare a ştiinţei creştine, a fost prezentă în majoritatea viţii lui Ellen. Deşi gândeau diferit, discipolii amândoura credeau că profetul lor e inspirat de Dumnezeu şi că scrierile lor trebuie folosite pentru a interpreta biblia. Remarcabilul Charles T. Russell, al cărui nume e legat de Turnul de veghe şi martorii lui Iehova, a trăit şi el în perioada lui Ellen. Adepţii lui cred că sunt singura biserică adevărată şi că toate celelalte sunt "Babilonul." Adventiştii ar trebui să subscrie la ultima parte, cu excepţia faptului că se consideră pe ei singura biserică adevărată. 6
Ellen începea încet să ia materialele altora. La începutul anilor 1840 doi bărbaţi care au fost impresionaţi de mişcarea lui Miller au fost Hazen Foss şi William E. Foy. În Septembrie 1844 se presupune că Foss a primit o viziune că adventiştii, cu încercările şi persecuţiile lor, erau în drum spre Cetatea lui Dumnezeu.  I s-a spus că dac refuză să transmită mesajul celorlalţi atunci acesta va fi transmis celui mai slab dintre copiii Domnului. Foy luase şi el legătura cu viitorul şi spusese despre el în presă şi la întruniri publice din ianuarie 1842. Îl ascultase Ellen pe Foy în sala Beethoven din oraşul ei natal din Portland, Maine, pe când era copil? Fiind înrudită cu Foss prin căsătorie, nu există nici un motiv să credem că nu se poate să fi citit sau auzit despre viziunile lui şi ale lui Foy.
Scena era acum perfectă pentru Ellen şi Dumnezeu. Cei doi bărbaţi refuzaseră să vorbească public despre viziunile  lor, iar unuia din ei i se spusese că Dumnezeu le va da celui mai slab dintre cei mai slabi. Deci cine putea fi mai slab decât Ellen? La începutul anului 1842, pe când nu avea nici 15 ani, avea o grămadă de probleme fizice şi emoţionale, după cât spune ea însăşi. Avea încă probleme în 1844. Chinul ei emoţional şi fizic putea fi rezultatul dezamăgirii provocate de pierderea entuziasmului lui Miler în ce priveşte lucrurile eterne. Cu unele reţineri datorate vârstei ei şi lipsei ei de experienţă, a luat torţa din mâinile căzute ale lui  Foy şi Foss şi a pornit la drum cu prima ei viziune 8 Era o copie aproape identică a viziunilor  pe care Foy şi Foss le-au recunoscut ca fiind din partea lui Dumnezeu, şi era atât de aproape de original că garanta succesul viitor ale unuia din cele mai remarcabile cazuri de "împrumut" literar pe care le-a văzut lumea vreodată.

Definiţia plagiatului:

O ediţie a dicţionarului Webster defineşte plagiatorul astfel:
Unul care fură scrierile altuia şi le publică cu numele său.... Luarea sau imitarea limbajului, ideilor şi gândurilor altui autor şi reprezentarea lor ca fiind lucrarea personală originală.... Actul furtului lucrării literare a altuia sau al introducerii pasajelor din scrierile altuia şi prezentarea lor ca aparţinându-i lui;  hoţ literar
Oricât ar părea de dur, definiţia o caracterizează pe Ellen la vârsta de 17 ani ca fiind o hoaţă – una care a rămas aşa toată viaţa ei, cu încurajări şi ajutor enorm din partea altora. Pare să fie o judecată foarte dură. Mulţi din apologeţii din prezent ai lui Ellen White au încercat s-o disculpe din această situaţie, sugerând că poate Dumnezeu are un standard diferit pentru profeţi.9 Aţii par mulţumiţi cu gândul că "toată lumea o făcea." Se pare că le-a scăpat faptul că o asemenea logică, cerul ar fi limita comportamentului uman.
Alţii credeau că "ea pur şi simplu nu ştia." Dar sigur că muţi din aceia din jurul ei din toţi aceşti ani ştiau şi erau frământaţi. Uriah Smith, unu din editorii de la început, apoi pentru multă vreme de la Review, ştia. În 1864 a apărut următorul articol nesemnat pe pagina editorială:

Plagiatul

Acesta e un cuvânt folosit pentru a semnifica "furtul literar," sau luarea producţiilor altuia şi publicarea lor ca fiind ale tale personale. În Criza mondială din 23 Aug.1864, găsim o poezie intitulată cum era de aşteptat  "Pentru Criza mondială'  şi semnată "Luthera B. Weaver." Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că a m găsit în ea imnul nostru familiar,
"Sus pe munte obosită,
Umblă turma împrăştiată"
Această parte a fost scrisă de Annie R. Smith, şi a fost publicată prima oară în Review, vol ii, nr. 8,  pe 9 Dec.1851 şi apare în cărţile noastre de imnuri de la prima ediţie scoasă de atunci. Dar ce e mai grav e faptul că partea aceasta e mutilată, deoarece versul al doilea, cel mai semnificativ, a fost scos,
"Acum ei caută lumina adevărului, şi merg pe urmele ei;
Ţinând cele Zece porunci, sfinte, drepte şi adevărate.
Se hrănesc cu cuvintele vieţii,
Atât de plăcute la gust,
Ascultând toate vorbele Stăpânului şi plecându-se umili la picioarele Sale."
Dar poate că acesta i-ar fi trădat cu siguranţă originea, deoarece foarte puţini oameni din ziua de azi , cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea, au ceva de spus despre toate poruncile lui Dumnezeu. Dorim ca porţiuni din Review, sau oricare din cărţile noastre să fie publicate la orice scară şi tot ce cerem este ca să ni se facă dreptate, recunoscându-ni-se dreptul de autor.! 10
Editorialul cinstit al lui Smith a avut un efect de lungă durată asupra publicaţiei. În 1922, când Francis M. Wilcox a devenit editor, Review  a publicat două articolele scurte despre subiectul furtului. Unu din ele, nesemnat, era o pagină editorială cu titlul "Eşti un plagiator? Dacă da, te rog nu scrie pentru Review."" Celălalt scurt articol intitulat "Plagiatul Spiritual" de J. B. Gallion, era mai specific:
Plagiatul e actul prin care un autor sau scriitor foloseşte producţiile altuia fără să-i recunoască dreptul de autor. De exemplu, dacă ai scrie un articol în care ai băga "Psalmul vieţii" sau orice parte din el şi dacă ai permite publicarea lui cu numele tău, ca fiind propria ta producţie şi nerecunoscând dreptul poetului Longfellow, ai fi vinovat de infracţiunea plagiatului. "Ei bine," spui tu, "toată lumea ştie că  Longfellow a scris 'Psalmul vieţii.' " Mulţi ştiu, e adevărat, dar mulţi nu ştiu. Cei care nu ştiu pot fi înşelaţi uşor; dar fie că ştiu, fie că nu ştiu, aceasta nu-ţi micşorează vina. Ai luat ce nu-ţi aparţine şi prin urmare eşti vinovat de furt literar. Poate că sunt puţini aceia care cad în păcatul plagiatului în lumea literară! 12
În acelaşi ton cu politica „sinceră şi deschisă” a lui Review care pare să încurajeze cititorii să se poarte cinstit, au mai fost şi cei care au încercat s-o facă pe Ellen să adopte aceeaşi politică. Un articol din iunie din Review din anul 1980 afirma că de îndată ce i s-a spus ce greşit era să facă ceea ce făcea, e-a spus tuturor că de atunci încolo va recunoaşte oricui dreptul de autor. Un cititor scria pentru Review întrebând data acestei conversaţii şi recunoaşteri remarcabile. Iată răspunsul pe care restul publicului cititor nu l-a citit niciodată:
Cereţi data când Ellen White a dat instrucţiuni ca autorii din materialul citat să fie incluşi în notele de subsol din scrierile ei. Dat era cam prin 1909. Mai întrebaţi şi prin ce lucrări de mai târziu s-au aplicat aceste instrucţiuni. Singura carte unde s-au aplicat a fost Tragedia veacurilor care a fost apoi republicată cu aceste note de subsol în 1911? 13
Iată. În 1909, data de mai sus, Ellen avea atunci 82 de ani,cu şase ani înainte de a muri. În aproape 70 de ani de furt de idei, cuvinte, fraze, n-a mărturisit nici măcar odată ceva specific. Editorii făceau o declaraţie vagă referitoare la revizuirea Tragediei veacurilor – numai după ce cartea iscase mute controverse.
Scuza finală pentru profeţi şi văzători, atunci când descoperirile sunt prea aproape de ei, este că Dumnezeu le-a cerut să o facă,că văd şi spun lucruri pe care alţii e-au spus şi că pot să vadă şi să spună exact aceleaşi cuvinte ca şi alţii deoarece Dumnezeu li le-a dat lor mai întâi. Pur şi simplu n-au spus nimănui până n-au fost descoperite.
Robert W. Olson, actualul preşedinte de la Fundaţia White, adoptă această abordare în lucrarea lui din 1 septembrie 1978, intitulată, "Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea văzuse deja pe 15 mai 1887." Lucrarea face o comparaţie între jurnalul lui Ellen, scris în Elveţia în 1887 şi un citat a lui James A. Wylie din Istoria Protestantismului, 1876. Iată-l: 14

Ellen G. White

James A. Wylie

Zurich e plăcut situat pe malul lacului Zurich. E o întindere maiestoasă de apă, împrejmuită de mauri înalte, acoperite cu vii şi păduri de pin, din mijlocul cărora strălucesc cătune şi vile, printre copacii şi dealurile cultivate care conferă varietate şi frumuseţe priveliştii, în timp ce departe, la orizont, gheţarii strălucesc aurii printre nori. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţi se dau înapoi a ţărm şi, permiţând luminii să străbată până la suprafaţa lacului şi pe încântătoarele sale ţărmuri fertile, dă o frumuseţe peisajului pe care creionul sau pensula artistului n-ar putea s-o egaleze. Lacul vecin Zug contrastează puternic cu Zurich. Apele liniştite şi ţărmurile somnoroase par veşnic înfăşurate în umbre. [ms. 29-1887]

Zurich e plăcut situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume. E o întindere maiestoasă de apă, înconjurată de maluri ce se ridică uşor, îmbrăcate ici cu vii, acolo cu păduri de pin, printre care strălucesc cătune şi vile albe care dau viaţă peisajului, în timp ce departe, la orizont, gheţarii se amestecă cu norii aurii. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţii se dau înapoi de la ţărm şi, permiţând luminii să cadă liber pe faţa lacului şi pe ţărmurile lui încântătoare şi fertile, conferă peisajului văzut din oraş o prospeţime şi un aer care contrastează puternic cu acu învecinat Zug, ale cărui ape liniştite şi ţărmuri somnoroase par veşnic înfăşurate în umbrele munţilor maiestuoşi.

Ideea că Ellen a văzut mai întâi totul de la Dumnezeu, în cuvintele oricărei persoane de la care copia nu-i era nouă lui Olson. În 1889, la Healdsburg, California, unii din apărătorii lui White au avut o discuţie aprinsă cu membrii grupului pastoral local. După ce le-au arătat zeci de comparaţii de la autorii pe care Ellen îi folosise pentru materialul ei, pastorii din Healdsburg au spus:
Liderul Healey vrea ca acest comitet să creadă că nu e o femeie citită. Şi le-a cerut să creadă că faptele istorice şi chiar citatele i-au fost date în viziune, fără să depindă de surse obişnuite de informaţii. Observaţi că Wylie îi recunoaşte atunci când citează bula papală iar Doamna White n-o face. E important să observăm cel puţin că  Wylie, un scriitor neinspirat, a fost mai cinstit din acest punct de vedre decât doamna  White, care pretinde că toate faptele istorice şi chiar şi citatele îi sunt date în viziune. Probabil un caz de viziune defectuoasă. 15
Iată nişte pastori, care probabil credeau în inspiraţie şi viziuni, care nu vroiau să accepte ideea că Dumnezeu trecuse cu vederea mijloacele omeneşti pentru a ajunge la oameni cu ajutorul ui Ellen.
Ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când, în aşa-numitul  lor zel religios, lucrurile devin atât de încurcate ca în cazul lui Ellen şi al scrierilor ei, este să dea vina pe Dumnezeu. Adam a făcut acest lucru când Satan a înşelat-o pe Eva.  Adventiştii de la Fundaţia White au făcut acelaşi lucru când au avut ideea că Însuşi Hristos a copiat puţin când ne-a dat Porunca de aur din Matei 7:12. Presupunând că într-adevăr a luat-o de la Rabinul Hillel, care avusese această idee în urmă cu o generaţie,' 6 sigur că tehnic nu e nici o problemă ca Dumnezeu să fure, deoarece se presupune că totul Îi aparţine, dar se pare că ne dă nouă tuturor un exemplu prost.
Există două motive pentru care Ellen a furat materialul altora, ni se spune acum în lucrarea din 1979 de la Fundaţia White. Primul motiv este că nu putea să scrie prea bine. E o abordare destul de nouă pentru adventişti, deoarece i-au citat cuvintele, propoziţiile şi paragrafele cuvânt cu cuvânt timp de aproape un secol în dezbaterile lor în scris şi orale – declarând întotdeauna frumuseţea scrierilor ei. Al doilea motiv  este că Dumnezeu a lăsat afară din Canon foarte mult material necesar pentru a face întregul inteligibil. '7 Cu mult ajutor de la personalul ei, viziunile lui Ellen au reuşit şi până în secolul XX au fost adăugate la Canon mai multe lucruri decât ştia chiar Dumnezeu. Se pretindea întotdeauna că niciodată n-a adăugat nimic a Canon.  Dar când oamenii de la Fundaţia White au adunat toate cuvintele pe care le-a scris, au ajuns la cifra de 25,000,000 de cuvinte. Specialiştii spun că, chiar şi atunci când aproximăm punctele şi alte semne de punctuaţie, apar o grămadă de tunuri (lb. engl. canon -tun) care trag în oameni!
În acelaşi articol din 1979 de la Fundaţia White ni se spune că Ellen nu ştia adesea ce face.' 8 Poate că era adesea inconştientă, în acest caz deoarece membrii comitetului de la Glendale care s-au întrunit în ianuarie 1980 pentru a examina acuzaţia că ea copiase de la cei din jurul ei mult mai mult decât ştiau ceilalţi, sau cel puţin decât recunoşteau ceilalţi, au spus că furtul era mult mai mare decât se aşteptaseră şi că cifra era alarmantă! 19 ultimul grup care a ajuns să vadă şi să spună acelaşi lucru a fost cel de la conferinţa bibică din 1919. A fost dat afară din cauza eforturilor sale iar raportul său devastator „s-a pierdut” până când, de curând, cineva de a bibliotecă a dat peste raportul întrunirii. (Spectrum, cu statutul său independent, a publicat acest raport în 1979 fără formalitatea unui permis 20)
Comitetul de la Glendale din ianuarie 1980 – a încetat şi el să mai existe imediat – a purtat mute discuţii la nivel înalt referitoare la care ar fi cuvântul, cel mai potrivit pentru a fi folosit -"împrumut" "plagiat," sau "parafrazare." Nu s-a suflat nici măcar o sugestie nimănui (nici măcar în camera bărbaţilor din timpul pauzelor) că exista posibilitatea ca Ellen să fi furat materialul. 21 Dar dacă una din definiţiile dicţionarului ale cuvântului împrumut e acceptabilă ("a lua sau obţine ceva cu promisiunea de a returna acel lucru sau echivalentul lui"), atunci nici ea nici ajutoarele ei n-au simţit că „împrumutau” ceva.
Nu numai că au negat că ar fi luat vreodată ceva (până când dovezi mai recente au arătat că a făcut-o) dar s-a spus mereu că Dumnezeu a făcut-o. În 1867 Ellen a spus:

Deşi sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului în scrierea viziunilor mele ca şi atunci când le primesc, totuşi cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ce am văzut sunt ale mele. 22

În 1876 spunea:

În vremurile de demult, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin gura profeţilor şi apostolilor. În zilele acestea El le vorbeşte prin Mărturiile  Duhului Său 23

Plasându-se împreună cu scrierile sale la un nivel din ce în ce mai ridicat, spunea în 1882:

Dacă slăbiţi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care el li le-a trimis vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu la el cum au făcut-o Core, Datan şi Abiram. 24

Odată cu trecerea timpului, aceste pretenţii au crescut, până când a fost gata să se întreacă pe sine însăşi (1882):

Când am fost în Colorado, eram aşa de apăsată din cauza voastră că, în slăbiciunea mea...m-am sculat la trei dimineaţa ca să vă scriu. Dumnezeu vorbea prin lut. Puteţi spune că această comunicare era doar o scrisoare. Da, era o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu ca să vă arate lucruri care mi-au fost arătate. În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă arăt ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu un singur articol în ziar care să exprime ideile mele. Sunt ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină care strălucesc de a tron. 25

Apoi punea întrebarea:

Ce voce veţi recunoaşte ca fiind vocea lui Dumnezeu? De ce putere dispune Dumnezeu ca să vă îndrepte greşelile  şi să vă arate pe ce cale sunteţi? ... Dacă refuzaţi să credeţi fără nici o umbră de îndoială şi de nesiguranţă, nu veţi crede niciodată. Îndoiala care cere o cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei. Credinţa se bazează pe dovezi nu pe demonstraţii. Domnul ne cere să ascultăm vocea datoriei atunci când în jurul nostru sunt alte voci care ne îndeamnă să o luăm în direcţia opusă. Ni se cere atenţie sinceră pentru a distinge vocea care vine de la Dumnezeu. 26

O problemă a fost faptul că Daniel March, în cartea ui Scene nocturne din Biblie scrisese cu ani în urmă:

Nu trebuie să amânăm ascultarea noastră până când dispare orice umbră de nesiguranţă şi posibilitatea greşelii. Îndoiala care cere cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în faţa credinţei căci credinţa se bazează pe probabilitate nu pe demonstraţie.... Trebuie să ascultăm de vocea datoriei atunci când alte voci strigă împotriva ei şi e nevoie să asculţi cu atenţie pentru a distinge pe cea care vine de la Dumnezeu 27

Expresiile  mi s-a arătat au ajuns să ie un obicei, căci erau din ce în ce mai dese.

Mi s-a arătat că o cauză a stării deplorabile a lucrurilor este faptul că părinţii nu se simt obligaţi să-şi crească copiii după legile fizice. Mamele îşi iubesc copiii cu o dragoste idolatră şi le îngăduie poftele atunci când ştiu că le vor afecta sănătatea şi va atrage asupra lor boală şi nefericire.... Au păcătuit împotriva Cerului şi a copiilor lor iar Dumnezeu le va trage la răspundere. Directorii şi profesorii din şcoli …28

Dacă nu te simţi vinovat şi vrei să petreci ceva timp uitându-te prin lucrările altora, vei găsi aceleaşi lucruri, cu excepţia expresiei mi s-a arătat în lucrările unui scriitor dinaintea ei pe care-l citise şi-l admirase:

Şi părinţii au obligaţia să-şi înveţe şi să-şi oblige copiii să ascute de legile fizice pentru binele lor.... Cât e de ciudat şi de iresponsabil ca mamele să-şi iubească copiii atât de mult încât să le permită lucruri despre care ştiu că le vor face rău şi că-i vor face nefericiţi în viaţă. Fie ca muţi copii să fie feriţi de astfel de mame şi de o asemenea bunătate crudă." Directorii şi profesorii din şcoli …29

Practicile acestea pot fi unul din motivele pentru care Fundaţia White avea să scoată declaraţia interesantă de pe caseta lor din 1980, care spunea că unele din expresiile ei mi s-a arătat erau cunoscute. 30 Iată care e cuvântul. Poate avea sensul că cel puţin un motiv, dacă nu toate, pentru care au trebuit să fie schimbate expresiile mi s-a arătat  din scrierile de la început ale lui Ellen a fost faptul că ajutoarele ui Ellen începeau să cunoască problema.
Referitor la „ajutoare",  William S. Sadler avea să scrie mai târziu că cercetările arătau că majoritatea misticilor şi magicienilor timpurilor moderne îşi luaseră „precauţia de a se înconjura de complici pregătiţi şi de încredere.'' 31 Ne vom întâlni mai târziu cu complicii de încredere ai lui Ellen.
Ceea ce nu ştia Sadler despre aceste ajutoare era faptul că ei au ajutat-o pe Ellen "să împrumute" viziunile ei. În una din ilustraţiile remarcabile din înşelătoria „împrumutului”,  Ellen avea să scrie un articol în Review and Herald  din 4 aprilie 1899, care avea să apară mai târziu în Mărturiile ei către biserică. Avea să spună:

La întrunirea taberei din Queensland din 1898, mi s-au dat instrucţiuni pentru lucrătorii noştri. În viziunile din timpul nopţii, pastorii şi lucrătorii păreau să fie într-o întrunire unde se ţineau lecţii biblice. Noi am spus "Azi, Îl avem pe Marele Învăţător cu noi," şi am ascultat cu interes cuvintele Lui. E spunea: "Există o mare .. "32

Ceea ce e incredibil despre acest articol este că majoritatea materialului a fost luat din cartea Marele Învăţător, scrisă de John Harris în 1836. Astfel, ea pune cuvintele lui John Harris în gura lui Dumnezeu ca fiind viziunea ei. Nu era aşa. Cuvintele pe care le-a copiat erau de fapt scrise în introducerea cărţii lui  Harris, de către Herman Humphrey, care, ca preşedinte al colegiului Amherst, scria introducerea pentru prietenul său Harris 33
Adventiştii moderni au întrevăzut acest fiasco în publicaţia denominaţiei, Review and Herald, dar nicăieri nu s-a recunoscut că Harris îi fusese de mare ajutor lui Ellen la scrierea Dorinţei veacurilor, Faptelor apostolilor, Fundamentelor educaţiei creştine, Sfaturilor către profesori, ca şi la alte cărţi ale ei. 34 Oricâtă bravadă s-ar fi făcut în Review,  tot nu se putea da nici o explicaţie satisfăcătoare pentru felul în care Harris şi Marele Învăţător au ajuns să fie Dumnezeu, Marele Învăţător, prin intermediul lui Ellen White. Iar această tranziţie a avut loc de mai multe ori prin creionul lui Ellen. 35 

Sursa: 

9 ianuarie 2012

Personalitate furata. ( Haiku )

Personalitate multipla ...Schizofrenie avansata, creata in timp pentru a proteja libertatea de a fi unic.
tic ,tac , tic , tac ...timpul trece fara a se uita in jur . Te tareste dupa el . Cine esti? Aceiasi intrebare stupida ...

Habar nu ai cine esti...Priveste la ceea ce a trecut . Vei intelege.

Te-ai nascut intr-o famile normala, iubitoare, fara probleme, decat cele obisnuite . O viata absolut banala .Ar trebui sa fii ,,fericit".

Sa disecam banalitatea. Mareste, inlatura aparenta . 
Educatia: Asta trebuie sa fi , nu ai voie aia , asta , aia , aia , .....Trebuie asta , TREBUIE , Acum...Nu ma intereseaza , asa sa faci!. trebuie sa fi cel (cea) mai bun (a). ,,La noi au fost alte vremuri" ,,Ar trebui sa ne multumiti" . Nu ma intereseaza trebuie . Prosti, esti un copil , ai sa vezi tu . Si bla bla BLA.
Linie .
Varsta : peste 20
Ocupatia : nesemnificativ
Hobby: nu stiu
Obiective false : cariera , familie , responsabilitati
Obiective dorite: sa imi cunosc personalitatea , sa vad cine sunt , ce VREAU sa fac , ce VREAU sa fiu EU.
Sa imi recastig libertatea pe care nu am avut-o niciodata.

TU UNDE ESTI? 


8 ianuarie 2012

Poveste pentru copii prosti. Astazi, din nou, adventistii.


Zilele acestea citeam un articol al unui prieten despre viata adventistilor, traita intr’o frumoasa minciuna.   
La frumosul articol, era atasat un si mai frumos link, care’mi aduce aminte de’o frumoasa marturie a profetesei lor, Ellen G.White. Pana aici, totul frumos, n'am suparat pe nimeni.
Ma pune asadar dracu’, iar, sa recitesc viziunea. O sa trec ca de obicei peste partile in care delireaza excesiv de zgomotos, si ma opresc la o fraza care’mi zgarie ochii intr’un mod neplacut, dar vesel.

“Apoi am vãzut o pãdure, nu ca pãdurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nicidecum; ci luminoase, mãrete;”. 

Citind pasajul asta, incep sa ma simt in rai, chiar daca locuiesc in iadul de Romania. Cum de ce ? Pai la noi padurile nu’s luminoase? S’a defrisat atat de fara cap, incat sunt atat de dese poienile , ca te intrebi unde mai e padurea. Te simti orbit de lumina soarelui care patrunde nestingherit printre crengile lipsa.
Dar asta nu’I tot ! Profetesa continua sa ne binedispuna,iar si iar cu alte margaritare. De fapt margici.  Margaritarele le lasam pt epilog, sa putem termina in tromba articolul.
Iata inca una, la fel de valoroasa: 

“Am vãzut pe multi dintre sfinti intrând în case, luându-si coroanele strãlucitoare, asezându-le pe acel raft si apoi iesind pe câmpul din jurul caselor pentru a se ocupa de pãmânt  nu în modul în care facem acest lucru acum; nu, nu. O luminã plinã de slavã a strãlucit în jurul capului lor, iar ei Îl lãudau necontenit pe Dumnezeu.”.

Adicatelea, oameni aia si’au luat aurele stralucitoare pe care le purtau cu gratie pe deasupra capului, si le’au asezat pe un raft de aur. Acuma, ca omu’ curios, o sa intreb..de unde aveau aur ? Ca Isus, cand era pe pamant le’a zis sa nu’si stranga comori decat in cer, ca pe pamant le mananca moliile. Aici le’au ajuns economiile? De;aici ne dam seama ca in rai nu sunt molii ! 
Ca altfel, le’ar manca rafturile unde’si depoziteaza aurele. Si e si firesc, sa le dea jos, ca doar n’o lucra campul, chiar si ….altfel ( whatever that mean )... cum zice ‘mneaei decat pe pamant... cu ele in varfu’ capului, nu, nu.   
Ceea ce ma frapeaza insa e altceva: daca il laudau necontenit pe dumnezeu, cum mai comunicau intre ei?  In plus, devine enervant sa rostesti aceleasi laude. 
Daca nu ma credeti, rostiti timp de 30 de minute, necontenit “ Slava tie Doamne “ Dupa asta puteti spune de 3 ori  " Goosfraba " , sa va reveniti.
Sa continuam zic: 

Apoi am vãzut un câmp cu iarbã înaltã, minunatã la privit; era de un verde viu, cu reflectii argintii si aurii”


Ce’o avea femeia asta cu aurul ? Coloanele sunt din aur ( zice ea …transparent. Cum naiba o fi si’ala ? ),  mobilierul din aur, aurele din aur, si’acu’….iarba cu reflectii din aur. Daca as fi un adventist dedicat, clar mi’as taia venele, sa ajung repede in posesia raiului !   
Noroc ca sunt mai modest si iarba;mi place asa cum e:  verde. Si nu pt ca’s ungur.
Ca incheiere, am promis sa lasam la urma margaritarele cele mai mari. Iar margaritarul cel mare goes to :

“Dupã ce am privit slava templului am iesit, iar Isus ne-a pãrãsit si S-a dus în cetate. Curând am auzit din nou vocea Lui plãcutã spunând: Veniti, poporul Meu, voi ati trecut prin necazul cel mare si ati fãcut voia Mea, ati suferit pentru Mine, veniti la ospãt; cãci Eu Însumi Mã voi încinge si vã voi servi"”

Iata deci cum se termina delirul surorii White. In tromba. Dupa ce a fost pe Pamant crucificat, Isus invie pt a trai in veci ca….chelner.

 ............................................................................................
Imi permit totusi sa dau un sfat adventistilor: sa’si captuseasca bine bisericile cu burete gros. Sa nu’si sparga capetele cand vor vrea sa treaca prin pereti. 

7 ianuarie 2012

The Impossible Alternative



daniel4.jpg
The money game ... We are all forced to play it, whether we like it or not. A few leap across the Monopoly board with great gusto, building or toppling companies, gobbling up futures on resources and minerals, speculating on currencies. Some market new cultural products -- images, memes, books, lines of software code, musical jingles -- as their gambits and dice throws in the global casino. Others, dealt a worse hand, play a more brutal version of the game in the back alleys of third world cities, begging for baksheesh, selling their sex for a meager sum, sending their children to work in factories or collect bits of nickel and aluminum from toxic trash heaps. Simply by virtue of being born into this single global system, this omni-oppressive world order, we are all conscripted into a relentless contest, a ceaseless tumult.

Continuarea aici .