12 decembrie 2011

Sa nu-ti faci chip cioplit.

 
În presa culturală se deplînge faptul că tinerii nu-și aleg cum se cuvine modelele. Și că trăiesc într-un vid axiologic, nemaifiind capabili, din această pricină, a discerne binele de rău. Dezorientarea s-ar rezolva doar printr-o opțiune corectă. Modelul prin excelență, toata lumea a convenit, e intelectualul. Adica insul ascetic, care mănîncă frugal și pe apucate, pentru că își petrece vremea în cuprinsul Bibliotecii.

O literatură abundentă susține acest punct de vedere. Nu sînt sigur, totuși, că autorii ei au întru totul dreptate. Din păcate, din cîte am observat și am trăit, modelul deține, în primul rînd, o funcție negativă. Prin fascinația sub care te așază, el te obligă să-ți anulezi căutarile, să-i preiei raspunsurile și, mai ales, certitudinile, să dai vieții exact soluția lui (a modelului, pentru a fi foarte precis). Înainte de a trezi, modelul inhibă. Dacă relația cu modelul e trăită la modul amoros-tiranic, junele se blochează într-un proiect străin. În plus, cine poate garanta că modelul a fost bine ales? Mai precis spus, că modelul întreține o vocație reală?

Sa zicem că tînărul are impresia că posedă talent literar. E firesc ca din multitudinea scriitorilor pe care îi oferă istoria el să prefere, ca figură tutelară a universului său mental, un poet, Poetul paradigmatic. Pe vremuri, acesta era, nesmintit, Eminescu. Dar, în funcție de lecturi, aspirantul la gloria literară se putea îndrepta și spre Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Toti poetii mentionați de mine au ceva în comun: anume dezordinea căutată, voită, deliberată a existenței. În relația cu modelul, facultatea discriminatorie se estompează adesea, pînă la dispariția completă a voinței proprii. Cum să cutezi a-l critica? El e un exemplu de perfecțiune și împlinire. Nu greșește și nu e susceptibil de greșală. Modelul și-a "rezolvat" în chip optim existența. În consecință, trebuie urmat fara crîcnire. Tînărul ajunge (am trăit asta pe propria-mi piele, deși modelul meu nu a fost, firește, Eminescu) să preia întocmai obsesiile, ticurile și habitudinile sale. Fără a se interoga vreodată asupra lor. Între el și model nu mai există nici o distanță. El încearcă din răsputeri să se identifice cu modelul, să-l asimileze. Și, uneori, reușește.

Orice tînăr aflat sub magia lui Eminescu va încerca să învețe germana, va dori să studieze la Berlin și Viena, va frecventa crîșmele (nu e obligatoriu), va visa să lucreze la o gazetă conservatoare și își va imagina în secret că va fi cuprins de nebunie la 33 de ani. Deși imaginea reală a lui Eminescu e alta decît imaginea mitică (G. Călinescu a avut un rol decisiv în impunerea acestui mit), tînărul o va alege negreșit pe ultima. Oricum, nici măcar asta nu contează prea mult. Nimeni nu înnebunește, de pildă, cînd vrea, la ora și locul anuntate în prealabil. Iar a ști limba germană nu strică nimănui. Ceea ce contează e faptul precis daca tînărul prezintă efectiv (ori nu), la un examen sumar, oarece vocație poetică. Dacă prezinta, existența sa mai are o șansa de a primi o soluție. Dacă nu, intervalul în care îl reproduce mimetic pe Poet e timp pierdut. În loc să caute rezolvarea enigmei vietii, el se instalează într-un răspuns.

Căci nu întrebările Modelului sînt preluate de tînăr, ci răspunsurile. Ca și iubirea, fascinația pentru un model anume nu e, firește, eternă. Mai devreme sau mai tîrziu, tînărul se trezește din iluzie. Mariajul se desface. Nu asta e problema reală. Problema e aceea a orbirii față de toate aspectele lumii care nu au intrat în raza de interes a modelului. În loc să evolueze, tînărul se rezumă la formula existențială a figurii exemplare. Trăirea modelului îi ascunde complexitatea lumii și bogăția de oferte a acesteia. El nu îndrăznește multă vreme să iasă din cadrele prescrise de altcineva. Iar cînd îndrăzneste e, uneori, prea tîrziu. Sigur, aceasta e varianta cea mai proastă.

Cazul discutat de mine este, desigur, unul pur ipotetic. Ce am vrut să spun cu asta? Întîi de toate, că modelul nu e o stație obligatorie într-o viață de om. În al doilea rînd, că optiunea pentru un model nu răspunde adesea unei înclinații reale a ucenicului (el alege greșit). În al treilea rînd, că modelul încetinește, de cele mai multe ori, ritmul unei vieți. În fine, că măcar în unele cazuri modelul (reprezentat chiar de o persoană eminentă) e nociv. Sincer vorbind, asta cred. E legitim să ne întrebăm ce modele își aleg tinerii și pe ce criterii. Dar mai potrivit e să le semnalăm pericolul la care se expun. Chiar dacă nu vom fi ascultați.

Nimeni nu învață ceva din greșelile altuia. Și nici măcar din greșelile proprii.

Valeriu Gherghel