28 mai 2011

Nebunie ( Folie )


Nu se pune problema de a relua cartea lui Erasmus, care n-ar mai reprezenta astăzi decât un Ioc comun, destul de insipid.
  Prin nebunie înţelegem acea boală a organelor creierului care îl împiedică totalmente pe un om să gândească şi să acţioneze la fel ca ceilalţi. 
 Neputând să-si administreze bunurile, este proscris; neputând avea idei folositoare pentru societate, este exclus; dacă devine periculos, este închis; iar dacă este furios, este legat.
 
Este important totuşi să observăm că omul acesta  nu este lipsit de idei; are tot atâtea idei ca şi ceilalţi oameni în stare de veghe, şi adesea are idei şi când doarme.
 Si te întrebi cum se face că sufletul său spiritual, nemuritor, care se află în creierul sau şi care primeşte prin intermediul simţurilor idei cât se poate de clare si de distincte, nu judecă niciodată de o manieră sănătoasă. 
Vede obiectele la fel cum le vedea şi sufletul lui Aristotel şi al lui Platon, al lui Locke si al lui Newton; aude aceleaşi sunete, are acelaşi simţ al pipăitului; cum se face, aşadar, că, primind aceleaşi percepţii ca si cei mai înţelepţi dintre oameni, el construieşte un ansamblu extravagant şi nu poate să se abţină să procedeze în acest fel?
Daca această substanţă simplă şi veşnică dispune pentru acţiunile sale de aceleaşi  instrumente pe care  le au sufletele creiercior celor mai înţelepţi dintre oameni, atunci ar trebui să gândească la fel ca ei. 

Dar cine îl împiedică?

Cred cu tărie că, dacă nebunul  meu vede roşu, în timp ce toţi  înţelepţii vad albastru; dacă, atunci când  înţelepţii aud muzică, nebunul meu aude răgetul unui măgar; dacă, atunci când ei sunt la predica, nebunul meu  crede ca se află la comedie; dacă, atunci când ei aud da, el aude nu, în acest caz  înseamnă că sufletul său gândeşte pe dos faţa de celelalte. 

Dar  nebunul  meu are aceleaşi percepţii ca şi ei; aparent nu există nici un motiv pentru care sufletul său, după ce a primit prin intermediul simţurilor sale toate instrumentele, să nu se poată folosi de ele. 
Se spune că sufletul este pur; nu este supus prin el însuşi nici unei infirmităţi; iată-1 înzestrat cu toate ajutoarele necesare; chiar dacă se întâmplă ceva în trupul său, nimic nu poate să-i schimbe esenţa; totuşi este dus în învelişul său la casa de nebuni.
Această reflecţie poate sa ne dea de bănuit că facultatea de a gândi, dăruită omului de către Dumnezeu, este supusă unor dereglări la fel ca toate celelalte simţuri. 
Un nebun este un bolnav al cărui creier este în suferinţă, aşa după cum pe un bolnav de gută îl dor picioarele şi mâinile; el gândea cu creierul, tot aşa cum mergea cu picioarele, fără să cunoască nimic în legătură cu puterea sa misterioasă de a merge, şi fără să aibă habar de puterea sa, nu mai puţin de neînţeles, de a gândi. 
Ai gută la creier, după cum ai şi la picioare, în sfârşit, după mii şi mii de raţionamente, pasămite numai credinţa reuşeşte să ne convingă că o substanţă simplă şi imaterială poate să fie bolnavă.
 
Docţii sau doctorii îi vor spune nebunului: „Prietene, deşi ţi-ai pierdut bunul-simţ, sufletul  tău este la fel de spiritual, Ia fel de pur şi la fel de nemuritor ca al nostru; numai că sufletul  nostru stă undeva bine, în vreme ce al tău stă ceva  mai  prost; pentru el, ferestrele casei sunt astupate; nu are aer, se sufocă.
"
 Nebunul, în momentele lui bune, le-ar răspunde; „Prieteni, voi vă daţi cu presupusul, după obiceiul vostru, în legătură  cu  problema în cauză. 
Ferestrele mele sunt la fel de larg deschise ca şi ale voastre, întrucât şi eu văd aceleaşi obiecte şi aud aceleaşi cuvinte ca şi voi: atunci înseamnă negreşit că sufletul meu le dă simţurilor mele o întrebuinţare anapoda sau poate că sufletul meu nu este el însuşi decât un simţ viciat, o calitate deteriorată, într-un cuvânt, fie sufletul meu este nebun prin el însuşi, fie chiar nu am suflet."
 
Unul dintre doctori îi va putea răspunde: „Confratele meu, Dumnezeu, a creat poate unele suflete nebune, aşa după cum a creat şi suflete înţelepte." 

Nebunul va  replica: „Dacă aş crede ceea ce-mi spuneţi, aş fi şi mai nebun decât sunt
. Rogu-vă, voi care ştiţi atâtea, spuneţi-mi de ce sunt nebun?"
 
Dacă doctorilor le-a mai rămas un strop de bun-simţ, îi vor răspunde: „Habar nu avem.". 
Ei nu vor înţelege de ce un creier are idei incoerente; nu vor înţelege însă nici de ce un alt creier are idei normale şi bine închegate.
 Ei se vor crede înţelepţi, dar vor fi la fel de nebuni ca şi el.

Voltaire.