25 decembrie 2011

New Machine

Nailed to the cross by just words,
Crucifixion complete.
Close enough to the fire...
To feel temptation's heat.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound of fear.

There's a ring in my ears,
I'm bleeding from my heart.
Far away from love...
The execution starts.
Made us what we are today,
A lonely pile of disarray.

We are the children of a new regime
We are the children of a new machine.

Mass production, thought controlled.
No I never knew my heart.
No. Never knew the love...
That made them fall apart.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound we hear.

We are the children
Ya, the children
What of the children?
We are the children of the new machine.
What of the children?
We are the children of the new machine.
The new machine.

Ideile nu mor niciodata.




Creedy: Die! Die! Why won't you die?... Why won't you die?
V: Beneath this mask there is more than flesh. Beneath this mask there is an idea, Mr. Creedy, and ideas are bulletproof!

21 decembrie 2011

Against Tyranny.



V’s TV broadcast to his countrymen: “Good evening, London. Allow me first to apologize for this interruption.I do, like many of you, appreciate the comforts of every day routine — the security of the familiar, the tranquility of repetition. I enjoy them as much as any bloke. But in the spirit of commemoration, whereby those important events of the past, usually associated with someone's death or the end of some awful bloody struggle, are celebrated with a nice holiday, I thought we could mark this November the 5th, a day that is sadly no longer remembered, by taking some time out of our daily lives to sit down and have a little chat. There are of course those who do not want us to speak. I suspect even now, orders are being shouted into telephones, and men with guns will soon be on their way. Why? Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth. And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn't there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who's to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you're looking for the guilty, you need only look into a mirror. I know why you did it. I know you were afraid. Who wouldn't be? War, terror, disease. There were a myriad of problems which conspired to corrupt your reason and rob you of your common sense. Fear got the best of you, and in your panic you turned to the now high chancellor, Adam Sutler. He promised you order, he promised you peace, and all he demanded in return was your silent, obedient consent. Last night I sought to end that silence. Last night I destroyed the Old Bailey, to remind this country of what it has forgotten. More than 400 years ago a great citizen wished to embed the fifth of November forever in our memory. His hope was to remind the world that fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives. So if you've seen nothing, if the crimes of this government remai unknown to you then I would suggest that you allow the fifth of November to pass unmarked. But if you see what I see, if you feel as I feel, and if you would seek as I seek, then I ask you to stand beside me one year from tonight, outside the gates of Parliament, and together we shall give them a fifth of November that shall never, ever be forgot.”
This speech is a tense moment in "V for Vendetta". It is a powerful speech. "V for Vendetta" might make you want to sport a Guy Fawkes mask and stand against the tyranny with V.

19 decembrie 2011

Indoctrinare si tehnici de control a mintii.




Termenul de "spălare a creierului", a intrat în limbajul comun prin munca de jurnalistul american Edward Hunter, care a fost un expert de probleme orientale, cuvantul avand traducere directă din chineza - "Hsi-nao".
Prin "Hsi-nao" chinezii au înteles anumite tehnici în relaţiile cu adversarii şi / sau de formare a funcţionarilor. Pentru folosirea de Vest termenul de "spălare a creierului", răspândit în anii 1950 prin câteva publicaţii care descriu tratamentul de soldaţi americani de la lagărul de chinezi în timpul războiului din Coreea 1950-1953.
Mai jos este o listă a tehnicilor uzuale de control de spălare a creierului / minţii utilizat în şcoli, spitale, armata, cultele religioase, statele totalitare, cu prizonierilor politici şi dizidenţi, nebuni , unele versiuni de psihoterapie, etc, etc "îndoctrinare" este o formă mai uşoară şi mai subliminale de spălare a creierului (de exemplu, reclame). Cu toate acestea, aceste concepte sunt  interpretări controversate , care ar trebui să fie păstrate în minte în timp ce parcurgem sursele Web de mai jos.


Continuarea AICI.
 

18 decembrie 2011

Sclavia mentală.


Dacă sunteţi prins printr-o reacţiune în ciuda faptului evident că există o cale mai bună de a acţiona, sunteţi o victimă a sclaviei mentale. Aşa suntem cu totii .
Fiecare dintre noi, uneori ne trezim spunând sau făcând lucruri pe care le regretăm mai târziu, şi întrebam de ce. Ignoranţa poate fi un factor, desigur.
Cu toţii putem face greşeli bazate pe lipsa de cunoaştere. Dar aici ne referim la cazuri cand spunem, "am ştiut mai bine decât că," sau "Eu ar fi trebuit să ştiu mai mult decât atât."
În aceste cazuri am urmat îndemnurile care au aparut în mintea noastra.
Continuarea aici.


12 decembrie 2011

Sa nu-ti faci chip cioplit.

 
În presa culturală se deplînge faptul că tinerii nu-și aleg cum se cuvine modelele. Și că trăiesc într-un vid axiologic, nemaifiind capabili, din această pricină, a discerne binele de rău. Dezorientarea s-ar rezolva doar printr-o opțiune corectă. Modelul prin excelență, toata lumea a convenit, e intelectualul. Adica insul ascetic, care mănîncă frugal și pe apucate, pentru că își petrece vremea în cuprinsul Bibliotecii.

O literatură abundentă susține acest punct de vedere. Nu sînt sigur, totuși, că autorii ei au întru totul dreptate. Din păcate, din cîte am observat și am trăit, modelul deține, în primul rînd, o funcție negativă. Prin fascinația sub care te așază, el te obligă să-ți anulezi căutarile, să-i preiei raspunsurile și, mai ales, certitudinile, să dai vieții exact soluția lui (a modelului, pentru a fi foarte precis). Înainte de a trezi, modelul inhibă. Dacă relația cu modelul e trăită la modul amoros-tiranic, junele se blochează într-un proiect străin. În plus, cine poate garanta că modelul a fost bine ales? Mai precis spus, că modelul întreține o vocație reală?

Sa zicem că tînărul are impresia că posedă talent literar. E firesc ca din multitudinea scriitorilor pe care îi oferă istoria el să prefere, ca figură tutelară a universului său mental, un poet, Poetul paradigmatic. Pe vremuri, acesta era, nesmintit, Eminescu. Dar, în funcție de lecturi, aspirantul la gloria literară se putea îndrepta și spre Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Toti poetii mentionați de mine au ceva în comun: anume dezordinea căutată, voită, deliberată a existenței. În relația cu modelul, facultatea discriminatorie se estompează adesea, pînă la dispariția completă a voinței proprii. Cum să cutezi a-l critica? El e un exemplu de perfecțiune și împlinire. Nu greșește și nu e susceptibil de greșală. Modelul și-a "rezolvat" în chip optim existența. În consecință, trebuie urmat fara crîcnire. Tînărul ajunge (am trăit asta pe propria-mi piele, deși modelul meu nu a fost, firește, Eminescu) să preia întocmai obsesiile, ticurile și habitudinile sale. Fără a se interoga vreodată asupra lor. Între el și model nu mai există nici o distanță. El încearcă din răsputeri să se identifice cu modelul, să-l asimileze. Și, uneori, reușește.

Orice tînăr aflat sub magia lui Eminescu va încerca să învețe germana, va dori să studieze la Berlin și Viena, va frecventa crîșmele (nu e obligatoriu), va visa să lucreze la o gazetă conservatoare și își va imagina în secret că va fi cuprins de nebunie la 33 de ani. Deși imaginea reală a lui Eminescu e alta decît imaginea mitică (G. Călinescu a avut un rol decisiv în impunerea acestui mit), tînărul o va alege negreșit pe ultima. Oricum, nici măcar asta nu contează prea mult. Nimeni nu înnebunește, de pildă, cînd vrea, la ora și locul anuntate în prealabil. Iar a ști limba germană nu strică nimănui. Ceea ce contează e faptul precis daca tînărul prezintă efectiv (ori nu), la un examen sumar, oarece vocație poetică. Dacă prezinta, existența sa mai are o șansa de a primi o soluție. Dacă nu, intervalul în care îl reproduce mimetic pe Poet e timp pierdut. În loc să caute rezolvarea enigmei vietii, el se instalează într-un răspuns.

Căci nu întrebările Modelului sînt preluate de tînăr, ci răspunsurile. Ca și iubirea, fascinația pentru un model anume nu e, firește, eternă. Mai devreme sau mai tîrziu, tînărul se trezește din iluzie. Mariajul se desface. Nu asta e problema reală. Problema e aceea a orbirii față de toate aspectele lumii care nu au intrat în raza de interes a modelului. În loc să evolueze, tînărul se rezumă la formula existențială a figurii exemplare. Trăirea modelului îi ascunde complexitatea lumii și bogăția de oferte a acesteia. El nu îndrăznește multă vreme să iasă din cadrele prescrise de altcineva. Iar cînd îndrăzneste e, uneori, prea tîrziu. Sigur, aceasta e varianta cea mai proastă.

Cazul discutat de mine este, desigur, unul pur ipotetic. Ce am vrut să spun cu asta? Întîi de toate, că modelul nu e o stație obligatorie într-o viață de om. În al doilea rînd, că optiunea pentru un model nu răspunde adesea unei înclinații reale a ucenicului (el alege greșit). În al treilea rînd, că modelul încetinește, de cele mai multe ori, ritmul unei vieți. În fine, că măcar în unele cazuri modelul (reprezentat chiar de o persoană eminentă) e nociv. Sincer vorbind, asta cred. E legitim să ne întrebăm ce modele își aleg tinerii și pe ce criterii. Dar mai potrivit e să le semnalăm pericolul la care se expun. Chiar dacă nu vom fi ascultați.

Nimeni nu învață ceva din greșelile altuia. Și nici măcar din greșelile proprii.

Valeriu Gherghel

6 decembrie 2011

Idoli si simulacre.



Prin teoria idolilor, Francis Bacon (1561-1626) intenționează purificarea (e termenul lui) intelectului.

În opinia lui Bacon, idolii sînt prejudecățile, noțiunile false, prost definite, imaginile eronate. Francis Bacon identifică patru specii de idoli: ai tribului, peșterii, forului și teatrului.


Idolii tribului țin de natura omului. Simțurile îl înșală pe om. Intelectul lui e mărginit.

Idolii peșterii țin de ”vizuina” în care locuiește omul. Dacă idolii tribului țin de natura umană în genere, mărginită, imperfectă, idolii peșterii țin de firea proprie fiecărui om în parte.

Idolii forului își au sursa în comunitatea în care trăim. Ei sînt cuvintele și noțiunile nepotrivite, definițiile și explicațiile ce aparțin mulțimii. Idoli de acest tip sînt numele de lucruri ce nu există (soartă, prim mobil, orbite planetare, elementul focului), numele prost definite (exemplul lui Bacon e termenul echivoc al ”umedului”).

Idolii teatrului sînt dogmele filosofice. Teoriile metafizice sînt simple plăsmuiri, spune Francis Bacon, ”căci cîte sisteme filosofice au fost inventate și adoptate, tot atîtea fabule au fost create și jucate, fabule care au făcut din lume o plăsmuire sau o scenă de teatru” (Novum organum, XLIV).

1 decembrie 2011

Frica si cutremur – Soren Kierkegaard

La mijlocul secolului al XIX-lea, Søren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului.
Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), “dincolo de Bine si de Bine si de Rau” (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase (“etica ce ignora pacatul” sau “stiinta zadarnica”).
Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o”.
Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: “Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri”.
Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea “ecumenismului” prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: “Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos.” (Coloseni 2:8).
Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica.
Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel “curaj paradoxal” de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?
In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre “resemnare infinita” si “credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam.
Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia).
De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8).
Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.
In toata filozofia lui Kierkegaard se pot observa trei stadii de existenta in viata individualului: estetic, etic si religios. Aceste trei stadii nu se exclud unul pe celalat, insa pentru a atinge stadiul religios este nevoie de suspendarea teleologica a celorlalte doua. Credinta lui Avraam este rodul suspendarii teleologice a eticului, caci eticul fiind universalul, Avraam trebuie sa ajunga dincolo de universal pentru a ajunge prin credinta la Dumnezeu, care este mai presus de universal: “Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii.”
Daca in credinta individualul e mai presus decat universalul, atunci si interioritatea e mai presus decat exterioritatea, si sufletul e mai presus decat trupul, si minoritatea e mai presus decat majoritatea – absolutul nu este proprietatea unei ideologii, ci paradoxul credintei. Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de “identitati de grup” sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale “libertatii de constiinta” etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de “suspiciune” in fata politicului. Din citatul de mai sus trebuie retinut faptul ca numai si numai in credinta individualitatea este mai presus decat universalitatea si ca numai prin universalitate individualitatea devine supraordonata intr-un raport absolut cu Absolutul. Ceea ce inseamna ca in afara credintei, individualitatea decade in individualism – un viciu si un rictus al eului. In contrapartida, individualul care decade in individualism se comporta tententios cu universalitatea, el exclude universalul din actiunea sa si nu poate sa fie supraordonat si nici sa stea intr-un raport absolut cu Absolutul, ci sta intr-un raport absolut cu demonicul. Se ajunge aici la un duplicat al paradoxului – avem pe de o parte, paradoxul credintei iar pe de alta parte, paradoxul demonicului:
“Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim].” Dupa cum se observa, in paradoxul demonicului individualul e mai presus de universal prin pacat, nu prin universal.
Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi cu un gust amar: Kirkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede – “[..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste”, ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia. Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.