31 octombrie 2011

Once Upon A Time.

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. ( Geneza 2.15 )


Si ce'a facut omul ? Cum a ingrijit gradina? 

Originea sistemului ( partea 2 ).

II. RĂSPÂNDIREA AGRICULTURII ŞI PRIMA MIGRAŢIE NEOLITICĂ
La un moment dat, din variate motive, unele culturi primitive s-au sedentarizat iar populaţia locală s-a mărit ca o consecinţă a sedentarismului. Din nevoia de a-şi menţine acest nou mod de viaţă a apărut şi nevoia de a avea o sursă de hrană permanentă tot timpul anului, deci un surplus de alimente care trebuia depozitat. Astfel au început să se dezvolte olăritul şi construcţiile civile, pentru a avea un mod de depozitare a surplusului de alimente.
Culturile fondatoare agricole au apărut cu 9.500 de ani înainte de Cristos în estul Mediteranei. Aceste culturi erau formate din grâu primitiv (Triticum monococcum şi T. dicoccum), orz (Hordeum vulgare), linte (Lens culinaris), mazăre (Pisum sativum), năut (Cicer arietinum), in (Linum usitatissimum) şi măzăriche amară (Vicia ervilia). Cei care cultivau aceste plante trăiau în Siria, sudul Anatoliei, vestul Irakului şi Galilea de azi şi erau descendenţii culturii natufiene (12.500-9.500 î.Ch), o cultură ai cărei membri erau sedentari încă de dinainte de a fi complet agricoli.
Sedentarismul în sine este o strategie ecologică ineficientă deoarece după un anumit număr de generaţii care practică agricultura, solul îşi pierde fertilitatea şi nu mai poate oferi aceeaşi cantitate de hrană. Pe de altă parte surplusul de alimente din anii precedenţi creează condiţii optime pentru creşterea numărului de indivizi. Când o anumită regiune agricolă nu mai poate hrăni întreaga populaţie, oamenii de acolo intră în competiţie pentru resurse şi bineînţeles că atunci când cererea de produse de bază e mai mare decât oferta apar tulburări sociale şi o anumită degradare a standardelor de viaţă. Unii din cei în plus sunt nevoiţi să plece. Unii se întorc la un mod de viaţă de vânători-culegători, alţii se alătură altor comunităţi agricole iar ceilalţi migrează în alte regiuni unde înfiinţează la rândul lor societăţi agricole sedentare. Aşa a avut loc prima migraţie neolitică, când valuri de fermieri din Orientul Apropiat au pornit în toate direcţiile pentru a găsi alte locuri unde pot să-şi cultive plantele nou domesticite, deoarece regiunile-mamă nu mai reuşeau să-i hrănească, ei depăşiseră capacitatea de susţinere a mediului local.
Mesopotamia nu a fost aşadar locul de naştere al agriculturii, însă se ştie că această regiune a fost una în care plantele se cultivau din cele mai vechi timpuri din cauza solului fertil dintre cele două fluvii şi a unui climat cald tot timpul anului. Această regiune formează jumătatea dreaptă a „Semilunii roditoare” iar cultivarea plantelor de câmp s-a răspândit aici venind din jumătatea ei stângă, cu 7.000 de ani înaintea erei creştine. Pe vremea aceea zona nu era caracterizată de ariditatea şi deşertificarea specifice Irakului de azi ci era o câmpie fertilă acoperită de pajişti şi lunci. Cam în aceeaşi perioadă (sau mai devreme, la 8.000 î.Ch) au apărut şi primele urme de semănat şi recoltat în mod sistematic şi pe scară largă şi în Egipt pe valea Nilului.
În Europa cultivarea plantelor a fost adusă de fermierii din Orient cu 7.000 de ani înaintea erei noastre (dovezi arheologice, botanice şi genetice). Aceşti fermieri au format în sud-estul Europei o serie de culturi agrare foarte diverse şi interesante din punct de vedere social: Vinca-Turdaş (ideograme reprezentând o formă incipientă de scriere), Starcevo-Criş, Boian, Hamangia sau Cucuteni-Trypillie (aşezări de 10.000-15.000 locuitori).
Răspândirea animalelor a avut un traseu asemănător. Unele animale au fost domesticite de populaţiile sedentare care cultivau şi plante iar alte animale (de exemplu calul) au fost domesticite de triburi nomade.

 Sursa: Jumahess

30 octombrie 2011

Originea sistemului ( partea 1 )

I. APARIŢIA AGRICULTURII
Aceasta e interpretarea şi viziunea mea proprie a discursurilor lui B.
Societate – un grup de oameni care împart aceleaşi resurse materiale şi spirituale, o comunitate
Cultură – totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale unei societăţi la un moment dat
Civilizaţie – numele culturii noastre
Există mai multe teorii cu privire la motivele pentru care omul a început să cultive plante şi să crească animale în mod intermitent. Câteva dintre aceste ipoteze implică aglomerarea populaţiilor umane în jurul oazelor, oameni care doreau să-şi protejeze speciile favorite sau ospeţe ostentative ale şefilor de trib ca simbol al puterii şi bunăstării. Nici una din aceste teorii nu prezintă o explicaţie exhaustivă iar altele sunt contrazise direct de alte dovezi.
Ideea cum că agricultura ar răspunde unei nevoi naturale a oamenilor de a-şi asigura o rezervă permanentă de hrană a fost infirmată de ştiinţele sociale, deşi imaginea unor primitivi înfometaţi şi aflaţi permanent în căutarea hranei este larg răspândită printre oamenii de rând. Antropologia a arătat prin studiul triburilor aflate în stadiul de vânători şi culegători că membrii acestora nu sunt deloc traumatizaţi de nesiguranţă în faţa înfometării. De fapt aceştia se bucură chiar de o anumită abundenţă de hrană (bineînţeles în regiunile unde civilizaţia nu a pătruns suficient de puternic şi unde se mai găseşte destul vânat şi plante sălbatice). Primitivii nu simt nevoia de a-şi face stocuri de hrană deoarece mediul natural le oferă suficient pentru a avea un trai îndestulat. Nu au posibilitatea de a mânca orice aliment la orice oră şi în orice timp (astfel ei mănâncă în funcţie de sezon) dar nici nu sunt nevoiţi să lucreze mai mult de două-trei ore pe zi pentru a-şi asigura necesarul de mâncare şi nici nu suferă de obezitate, boli de inimă sau diabet. Cu siguranţă că suferă de foame, dar foamea este o senzaţie simţită de oricine de câteva ori pe zi în mod constant. Foametea şi sărăcia în schimb sunt două fenomene care există doar în societăţile agricole şi sunt determinate de distribuirea inechitabilă a produselor.
Agricultura nu a fost o invenţie nouă datorată unui salt calitativ în evoluţia inteligenţei oamenilor. Homo sapiens era perfect format din punct de vedere fizic încă de acum 150-200.000 de ani când încă era în Africa iar creierul modern are o vechime de 75.000 de ani după unele studii. Ce vreau să spun este că agricultura nu e o consecinţă a unei abilităţi cerebrale pe care unele triburi şi-au dezvoltat-o spre deosebire de cele care au rămas la stadiul „sub-dezvoltat” din paleolitic. Unora dintre plantele precursoare celor agricole le erau cunoscute proprietăţile culinare şi erau folosite şi dinainte de încălzirea climei. Oamenii din paleolitic foloseau plante sălbatice pe care le recoltau şi cunoşteau desigur faptul că o plantă creşte dintr-o sămânţă îngropată în pământ. Neoliticul a adus de fapt o specializare a mijloacelor de producere a hranei dinspre vânătoare şi culegere/căutare de plante sălbatice spre domesticirea acestor plante/animale sălbatice şi dependenţa socială tot mai crescută faţă aceste plante şi tehnici.
O altă ipoteză pe care o consider mai plauzibilă decât celelalte pune problema exact invers şi consideră că prima dată oamenii au devenit sedentari şi abia după adoptarea acestui mod de viaţă au avut nevoie de o rezervă de hrană independentă de ciclurile de creştere ale plantelor sau de migraţia ierbivorelor. Motivele pentru care ar fi devenit sedentari sunt fie de ordin geografic (au fost preferate locurile în care exista o reală abundenţă de hrană tot timpul anului) fie de ordin religios.
Anul trecut s-a excavat în Turcia, la Göbekli Tepe, un complex religios vechi de 11.500 de ani. Klaus Schmidt, arheologul german care lucrează acolo este de părere că templul a fost construit de populaţii migratoare la sfârşitul ultimei glaciaţii şi că era abandonat periodic, dar după un anumit timp creatorii acestor temple şi-au creat reşedinţe permanente. Dacă locurile comune de cult au fost imboldul pentru sedentarism sau nu rămâne un obiect de studiu pentru viitorul apropiat.
Procesele de semănat şi cultivat au apărut independent în mai multe locuri de pe glob la date diferite. Cele mai vechi aparţin aşa-numitelor „culturi fondatoare” din Orientul Mijlociu, dar au mai fost alte puncte de naştere al procesului de domesticire în zone foarte îndepărtate unele de altele. Astfel dacă tehnicile agricole din Asia de Sud-Vest s-au răspândit în Europa şi nordul Africii, se consideră că agricultura a apărut independent în estul Asiei (China – orez, mei, soia) de unde s-a răspândit în SE, în India (pe valea Indusului, deşi e mai probabil că agricultura a fost adusă aici din vest), în insula Noua Guinee, în America Centrală şi de Sud (porumb, tomate, cartof, fasole) sau Africa sub-sahariană (sorg, orez african).
Aceasta e o variantă de hartă care prezintă centrele de origine a cultivării plantelor:



Sursa: Jumahess

29 octombrie 2011

Great Spirit, let me accept and see all things as equal.


"People are equal partners with the plants and animals, not their masters who exploit them." 

 --Haida Gwaii, Traditional Circle of Elders--
As human beings, we are not above anything nor are we below anything. Because of being equal, we need to discuss a little about the value of respect. Not just respect when it comes to human beings, but respect when it comes to everything. We are not masters over things; we are caretakers for the Great Spirit. We need to treat all things with respect.

25 octombrie 2011

„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”


Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!...” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.
Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”... Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973). Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.
La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

Răzvan IONESCU

23 octombrie 2011

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)





Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”
Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”
Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul
Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane
Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu

21 octombrie 2011

The American Way


Truth and honor faith and pride all convictions surely died honesties
time has passed time for lies is here at last truth is false I'm so fed up
how did we come to be so fucked hate fear pain death all our country
has got left
Talk to children hear them say daddy left again today brother steals and
mommy lies future lost before their eyes the sun was lost behind the
clouds they rapped it up and blacked it out acid rain fell today it came
and washed our hopes away
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way
Don't look past your t.v. all of us are what you see a looking glass into
our lives what we watch is what we buy priorities are out of whack
who is next to stab our back doesn't it make you mad to have lost all that
we've had
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way
Doesn't it fill you with disgust that there's no one left to trust is this
happening is this real my body numb I cannot feel are you happy are you
sad are emotions a thing of the past I have no tears I cannot cry no one
mourns for a world that's died
This was once the land of dreams now these dreams have turned to
greed in the midst of all this wealth the poor are left to help themselves
a capitalist's democracy no one said that freedom's free lady liberty rots
away no truth, no justice the American way

Versions Of Violence


Coercing or leaving
Shutting down and punishing
Running from rooms, defending
Withholding, justifying

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

Diagnosing, analyzing
Unsolicited advice
Explaining and controlling
Judging, opining and meddling

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

This labeling, this pointing
This sensitives unraveling
This sting I've been ignoring
I feel it way down, way down

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

These versions of violence
Sometimes subtle, sometimes clear
And the ones that go unnoticed
Still leave their mark once disappeared

20 octombrie 2011

Anti Recensământ 2011

Azi începe abuzivul Recensământ 2011. Opuneţi-vă statului trădător!

Azi, 20 octombrie, începe abuzivul Recensământ 2011.
Considerăm necesar să recapitulăm câteva aspecte importante ale acestui abuz.
1. Acest recensământ este abuziv prin natura întrebărilor prea intime.
La această acuzaţie statul bălmăjeşte că aceleaşi întrebări au fost puse şi în Germania, dar nu spune că acolo statul a fost dat în judecată. La fel s-a întamplat şi în Anglia. Şi în alte ţări europene. Sunt nemtii, englezii, francezii, spaniolii, italienii şi alţi europeni proşti? De ce am fi noi? Un recensământ urmăreşte dinamica populaţiei, nicidecum datele confidenţiale.
2. Statul minte cu neruşinare spunând că datele sunt confidenţiale.
Din moment ce recenzorul va avea acces la ele, cum pot fi confidenţiale? Când te duci şi semnezi un contract bancar sau de telefonie mobilă, există un paragraf care tratează confidenţialitatea datelor. Statul sau recenzorul nu semnează nicăieri că acele date sunt confidenţiale. Doar te asigură.
De ce face asta?
Pentru că statul minte cu neruşinare. Datele din recensământ pleacă la Eurostat şi acolo vor avea acces la ele, alte puteri străine de statul român, inclusiv companii străine.
3. Dacă nu deschideţi uşa NU primiţi amendă.
Nu puteţi primi amendă dacă nu deschideţi uşa. Nu ştie nimeni dacă sunteţi în localitate sau în afara ţării. Şi ce o să facă statul, o să amendeze aşa pe ghicite nişte sute de mii de oameni? Sau poate milioane de cetăţeni plecaţi din ţară la muncă în străinătate.
Şi nu uitaţi, că rezultatele recensământului vor fi gata in 2014. Deci până atunci statul nu ştie dacă nu aţi fost în ţară sau poate că aţi fost recenzat în altă localitate.
Să nu uităm că un stat care se împrumută pe spatele nostru, care vrea să dea aurul ţării, care a dat deja din bogăţiile naturale ale poporului cum ar fi petrolul şi gazele, care vrea să ne otrăvească cu vaccinuri şi care ne obligă sub ameninţare să îi furnizăm informaţii intime fără să ne întrebe dacă suntem de acord cu aşa ceva, acel stat nu mai este democratic. Avem de-a face cu abuzuri specifice începuturilor unui stat dictatorial.
A te împotrivi unui abuz este democratic. Noi românii, care am avut experienţa comunismului, nu ne permitem luxul de a nu ne împotrivi abuzurilor. Citiţi articolul:
Cum să ne opunem Recensământului din octombrie 2011?

17 octombrie 2011

Let Us All Unite

I'm sorry but I don't want to be an Emperor, that's not my business. I don't want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible, Jew, gentile, black man, white. We all want to help one another, human beings are like that. We all want to live by each other's happiness, not by each other's misery. We don't want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone and the earth is rich and can provide for everyone.
The way of life can be free and beautiful. But we have lost the way.
Greed has poisoned men's souls, has barricaded the world with hate;
has goose-stepped us into misery and bloodshed.
We have developed speed but we have shut ourselves in:
machinery that gives abundance has left us in want.
Our knowledge has made us cynical,
our cleverness hard and unkind.
We think too much and feel too little:
More than machinery we need humanity;
More than cleverness we need kindness and gentleness.
Without these qualities, life will be violent and all will be lost.
The aeroplane and the radio have brought us closer together. The very nature of these inventions cries out for the goodness in men, cries out for universal brotherhood for the unity of us all. Even now my voice is reaching millions throughout the world, millions of despairing men, women and little children, victims of a system that makes men torture and imprison innocent people. To those who can hear me I say "Do not despair".
The misery that is now upon us is but the passing of greed, the bitterness of men who fear the way of human progress: the hate of men will pass and dictators die and the power they took from the people, will return to the people and so long as men die [now] liberty will never perish. . .
Soldiers: don't give yourselves to brutes, men who despise you and enslave you, who regiment your lives, tell you what to do, what to think and what to feel, who drill you, diet you, treat you as cattle, as cannon fodder.
Don't give yourselves to these unnatural men, machine men, with machine minds and machine hearts. You are not machines. You are not cattle. You are men. You have the love of humanity in your hearts. You don't hate, only the unloved hate. Only the unloved and the unnatural. Soldiers: don't fight for slavery, fight for liberty.
In the seventeenth chapter of Saint Luke it is written:
"The kingdom of God is within man"
Not one man, nor a group of men, but in all men; in you, the people.
You the people have the power, the power to create machines, the power to create happiness. You the people have the power to make life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then in the name of democracy let's use that power, let us all unite. Let us fight for a new world, a decent world that will give men a chance to work, that will give you the future and old age and security. By the promise of these things, brutes have risen to power, but they lie. They do not fulfil their promise, they never will. Dictators free themselves but they enslave the people. Now let us fight to fulfil that promise. Let us fight to free the world, to do away with national barriers, do away with greed, with hate and intolerance. Let us fight for a world of reason, a world where science and progress will lead to all men's happiness.
Soldiers! In the name of democracy, let us all unite!
. . .
Look up! Look up! The clouds are lifting, the sun is breaking through. We are coming out of the darkness into the light. We are coming into a new world. A kind new world where men will rise above their hate and brutality.
The soul of man has been given wings, and at last he is beginning to fly. He is flying into the rainbow, into the light of hope, into the future, that glorious future that belongs to you, to me and to all of us. Look up. Look up.

13 octombrie 2011

1848 Reincarcat - Semnalul a fost dat.


”Cine nu învață nimic din istorie, este sortit să o repete” spune zicala.
Timpul, contextul istoric, ignoranța oamenilor, ne fac să uităm că lucrurile esențiale vieții sunt aceleași, oriunde și oricând. Dacă un sistem politic nu mai corespunde valorilor și nu răspunde nevoilor societății la momentul dat, indiferent că vorbim de democrație, teocrație, monarhie sau totalitarism, acesta se va confrunta în mod inevitabil cu o revoluție. Cine, cum și când va izbucni revoluția e o chestiune de detalii, dar gândul, cuvintele și faptele se concentrează pe așa ceva.
În mentalul colectiv s-a însămânțat ideea. Propaganda și contra-acțiunea, cinematografia, plină de mesaje subliminale,  presa tabloidă care denaturează realitatea și redă o perspectivă derizorie a vieții, incoerența de guvernare, toate acestea instigă la o schimbare profundă, la adoptarea unei atitudini anti-sistem.
Contextul global actual este pregătit pentru așa ceva. Cu toții știm că lucrurile nu se mai pot întoarce la starea de dinainte de criza economică. O criză care aparent privește doar latura economică și financiară, dar care are în profunzime trăsăturile unei crize sistemice.
Evenimentele recente din țările occidentale, protestele care au luat chiar forme violente, dar în special protestele aparent nesemnificative de la New York, inima civilizației occidentale și a lumii financiare, arată că fenomenul escaladează. Visul american se prăbușește, cărțile de joc cad una câte una, acționându-le pe toate celelalte. Din tot ce înseamnă sistem financiar se va alege praful. Nu există cale de întoarcere, repet. Lucrurile nu mai pot fi calmate cu dulcegării electorale, cu credite fără buletin, cu reclame suprarealiste la produse fără valoare reală, nici măcar cu promisiuni de salarii mai mari, bonusuri sau prime de vacanță.
Dr. Doom (Roubini) a dat iarăși zilele trecute o sentință gravă capitalismului, poate cea mai gravă de până acum: capitalismul se poate autodistruge pentru că nu poţi transfera venituri dinspre forţa de muncă spre capital fără să se înregistreze un exces de capacitate de producţie şi lipsa unei cereri agregate. Asta se întâmplă acum. Am crezut că pieţele funcţionează, dar nu este aşa.
Ceea ce părea până acum de necontestat, modelul economiei capitaliste, devine la fel de neajutorat și de blamat ca și celelalte de dinaintea lui. Aflăm că e un sistem eronat, că fundamentele sunt firave și că în esență e ineficient pentru societate.
Cu toții de dăm seama de neajunsurile capitalismului privind în viața de zi cu zi. Am scris aici care sunt efectele perverse ale sistemului. Vedem zi de zi oameni deprimați, familii destrămate, copii care cresc cu iluzii, dar lipsiți de afecțiune. Capitalismul spune: vrei bani mai mulți, ia și muncește! Și e valabil. Doar că timpul alocat muncii, diminuează timpul alocat familiei și lucrurilor cu adevărat importante. Munca și banii nu sunt un scop în sine, sunt mijloace pentru ca noi, oamenii, să ne putem bucura de sentimente cu adevărat nobile. Fericirea și bucuriile vieții le trăim rar și ele nu se vând pe bani. Capitalismul a construit o lume falsă, în care valorile inoculate sunt dominația banului și acumularea de bunuri. Lucruri efemere, nimic trainic, o iluzie pentru care ne-am vândut sufletele. Vine momentul să deschidem ochii și să privim realitatea. Atâta doar, să deschidem simțurile, pentru că acolo sunt culorile, sunetele și bucuria vieții.
Deocamdată se percepe încet, dar sunetul revoluției se apropie, exact ca o simfonie. O simfonie care va lăsa în urma ei pustiul. Pustiul din care va trebui să reîncepem să construim, să ne construim noua casă, a copiilor noștri.

Sursa:

9 octombrie 2011

In The Search Of The Primitive

  In machine based societies, the machine has incorporated the demands of the civil power or of the market, and the whole life of society, of all classes and grades, must adjust to its rhythms. Time becomes lineal, secularized, "precious"; it is reduced to an extension in space that must be filled up, and sacred time disappears. The secretary must adjust to the speed of her electric typewriter; the stenographer to the stenotype machine; the factory worker to the line or lathe, the executive to the schedule of the train or plane and the practically instantaneous transmission of the telephone; the chauffeur to the superhighways; the reader to the endless stream of printed matter from high speed presses; even the schoolboy to the precise periodization of his day and to the watch on his wrist; the person at "leisure" to a mechanized domestic environment and the flow of efficiently schedule entertainment. the machines seem to run us, crystallizing in their mechanical or electronic pulses the means of our desires. The collapse in time to a extension in space, calibrated by machines, has bowdlerized our natural and human rhythms and helped disassociate us from ourselves. Even now, we hardly love the Earth or see with eyes or listen any longer with our ears, and we scarcely feel our hearts beat before they break in protest. even now, so faithful and exact or the machines as servants that they seem an alien force, persuading us at every turn to fulfill our intentions which we have built into them and which they represent--in much the same way the perfect body servant routinizes, and finally, trivializes his master.
Of such things, actual or possible, primitive societies have no conception. Such things are literally beyond their wildest dreams, beyond their idea of alienation from village or family or he earth itself, beyond their conception of death, which does not estrange them from society or nature but completes the arc of life. There is only one rough analogy. The fear of excommunication from the kinship unit, from the personal nexus that joins man, society and nature in an endless round of growth (in short, the sense of being isolated and depersonalized and, therefore, at the mercy of demonic forces - a fear widespread among primitive peoples) may be taken as an indication of how they would react to the technically alienating processes of civilization if they were to understand them. that is, by comprehending the attitude of primitive people about excommunication from the web of social and natural kinship we can, by analogy, understand their repugnance and fear of civilization.
Primitive societies may be regarded as a system in equilibrium, spinning kaleidascopically on its axis but at a relatively fixed point. Civilization may be regarded as a system in internal dis-equilibrium; technology or ideology or social organization are always out of joint with each other - that is what propels the system along a given track. Our sense of movement, of incompleteness, contributes to the idea of progress. Hence the idea of progress is generic to civilization. And our idea of primitive society as existing in a state of dynamic equilibrium and as expressive of human and natural rhythms is a logical projection of civilized societies and is in opposition to civilization's actual state. But it also coincided with the real historical condition of primitive societies. The longing for a primitive mode of existence is no mere fantasy or sentimental whim; it is consonant with fundamental human needs, the fulfillment of which (although in different form) is precondition for our survival. Even the skeptical and civilized Samuel Johnson, who derided Boswell for his intellectual affair with Rousseau, had written:
When man began to desire private property then entered violence, and fraud, and theft, and rapine. Soon after, pride and envy broke out in the world and brought with them a new standard of wealth, for men, who till then, thought themselves rich, when they wanted nothing, now rated their demands, not by the calls of nature, but by the plenty of others; and began to consider themselves poor, when they beheld their own possession exceeded by those of their neighbors.
This may be inadequate ethnology, but it was the cri de couer of a civilized man, for a surcease from mere consumption and acquisitiveness, and so interpreted, it assumes something about primitive societies that is true, namely, predatory property, production for profits does not exist among them.
The search for the primitive is, then, as old as civilization. It is the search for the utopia of the past, projected into the future, with civilization being the middle term. It is birth, death, and transcendent rebirth, the passion called Christian, the trial of Job, the oedipal transition, the triadic metaphor of human growth, felt also in the vaster pulse of history. And this search for the primitive is inseparable from the vision of civilization. No prophet or philosopher of any consequence has spelled out the imperatives of his vision of a superior civilization without assuming certain constants in human nature and elements of a primitive condition, without, in short, engaging in the anthropological enterprise. A utopia detached from these twin pillars - a sense of human nature and a sense of pre-civilized past - becomes a nightmare. For humanity must be conceived to be infinitely adaptable and thus incapable of historic understanding or self amendment. Even Plato's utopia presumes, at least, a good if no longer viable prior state, erroneously conceived as primitive by the refined Greek when it was merely rustic; and the republic was, after all, founded on a theory of human nature that was certainly wrong. Nevertheless, it was a saving grace, for Plato believed that his perfectly civilized society would realize human possibilities not merely manipulate them.
Even the most brilliant and fearful utopian projections have been compelled to solve the problem of the human response, usually with some direct or allegorical reference to a prior or primitive level of functioning. In Zamiatin's We, a satirical work of great beauty, the collective society of the future is based on, and has become a maleficent version of, Plato's Republic. The people have been reduced to abstract ciphers, their emotions have been controlled and centralized (as in the Republic, mathematics is the most sublime language; but it is not a means of human communication, only an abstract dialogue with god); and history has ceased to exist. Zamiatin documents the growth of the internal rebel who is gradually educated in the experience of what the regime defines as love. When the revolt against this state of happiness occurs, the civili power uses two ultimate weapons: one is a method of instantaneously disintegrating the enemy. Since the enemy is legion, the other method is the "salvation" of the person, as an eternal civil servant, through a quick, efficient operation on the brain that results in a permanent dissociation between intellect and emotion without impairing technical intelligence. Zamiatin's description of the rebel rendered affectless, lucidly describing the changes on his beloved coconspirator's face and feeling nothing as she dies, anticipates Camus and transmits in its terrifying, poignant flatness a psychological truth about our time that has become a dreadful cliché. Zamiatin informs us that such a materialist, secularized and impersonal utopia can function only by altering human nature itself.
And, outside the glass wall of this utopian city which had arisen out of the ruin of the "final" war between the country and the city is a green wilderness in which primitive rebels live off the land, alive to their humanity, and seek to free the ultimately urbanized brother within. 

Stanley Diamond

8 octombrie 2011

Ego

   Egoul este chiar opusul sinelui real. 
 Voi nu sunteti una cu egoul vostru.  Acesta este doar o amagire,o iluzie creata de societate,o jucarie cu care va puteti juca,uitand astfel sa cereti adevarul. Omul se naste cu sinele sau autentic. Inca din primii ani de viata,societatea incepe insa sa construiasca in jurul lui o personalitate falsa:el este crestin, alb, profesor, bogat, etc . Societatea creeaza astfel o idee falsa despre ceea ce sunteti. Ei va dau un nume si tes in jurul acestuia o intreaga structura alcatuita din ambitii si conditionari. Incetul cu incetul(caci acest proces dureaza cam o treime din viata),ei va slefuiesc egoul prin intermediul scolii,al bisericii,al colegiului,al universitatii etc.La intoarcerea din universitate,orice om isi uita complet fiinta inocenta. Din el nu a mai ramas decat un ego urias,medaliile obtinute la scoala,premiile,diplomele sale. Acum,el se simte pregatit sa intre in lume. Acest ego are toate dorintele din lume,este plin de ambitii si isi propune sa fie intotdeauna mai presus decat ceilalti. El este un instrument de exploatare, prin care nu mai razbate nici macar un licar din sinele vostru real, in timp ce adevarata viata nu poate fi gasita decat in autenticitate. De aceea, acest ego nu poate produce altceva decat suferinta,durere, conflicte, frustrari, nebunie, sinucideri , tot felul de crime. Acesta este punctul din care trebuie sa isi inceapa cautarea cel care doreste sa descopere adevarul : orice v-a spus societatea ca sunteti, renuntati la aceasta imagine. Cu siguranta nu sunteti asa,caci nimeni nu poate sti cum sunteti cu adevarat dacat numai voi insiva-nici parintii vostri, nici profesorii,nici preotii. Cu exceptia voastra, nimeni nu poate patrunde in sanctuarul fiintei voastre. De aceea, nimeni nu poate cunoaste ceva in legatura cu voi. Orice v-au invatat pana acum ca sunteti este gresit. Renuntati la aceasta imagine. Distrugeti-va egoul bucata cu bucata,si va veti descoperi astfel adevarata fiinta. Aceasta este cea mai mare descoperire posibila, caci de aici incepe adevaratul pelerinaj catre viata eterna, catre fericirea absoluta. Nu depinde decat de voi . Puteti alege frustrarea, suferinta, durerea; in acest caz, cultivati-va egoul. Sau puteti opta pentru pace, liniste; in acest caz, va trebui sa va redescoperiti inocenta.

5 octombrie 2011

Robotii prejudecatilor versus frica de iubire





Preferăm să etichetăm bucuroşi-frustraţi în sec.21 ca: "prostii" sau "li se scoală".... manifestările Iubirii, decât să înţelegem în al 12-lea ceas că educaţia puiului de om nu se face "după ureche" sau după poveţele lu' ţaţa Leana care, acum, poate să fie chiar şi judecător
În primă şi în ultimă instanţă, viaţa ia naştere precum raza de soare: într-o nanosecundă, atunci când încerci să controlezi bătăile aripilor unui fluture sau te întrebi de ce câinii dau din coadă cu putere şi te privesc admirativ? Este acelaşi lucru cu torsul pisicii: toarce, pentru că şi ea simte CHEMAREA. Atunci... viaţa îşi dă tributul, însufleţind ca într-un Cor Universal întregul mecanism viu.

Aşa se face că omul după două mii de ani "nu ştie"ce este viaţa: el o substituie (încă)involuntar unor înşiruiri de automatisme cărora li se închină Sfântului...invizibilului instinct de supravieţuire. Mai repede "este pregătit" şi se "antrenează" pentru ea.

Omul nostru, a învăţat de la predecesori capcanele, avantajele, slăbiciunile şi diferite tertipuri(cu inteligenţă!)pentru a obţine cele necesare şi de trebuinţă doar propriului corp sau propriei familii, ABERÂND ştiinţifico-dramatic în dreptul CELUILALT. Nevoia de se îmbuiba, de a fenta moartea, de a nu se îndepărta de cele lumeşti şi din "rândul lumii" fac în continuare destule victime în rândul abonaţilor trişti ai cimitirelor, precum şi în dreptul celor care vor să meargă mai senini cu metroul.

Individul nostru nu învaţă pornind de la el. Este încă Marele Perdant în faţa obiectului său de care, este indispensabil legat, precum victima de călăul atotputernic. Chiar şi în dreptul iubirii: obiectul ei-Femeia, consideră a fi venit timpul răzbunării pe....METODELE arhaice ale PROSTULUI crescut de Mamă-Biserică-Stat!!!

....
A
titudini formate-la întâmplare mai repede decat dumnezeiesti, precum tandreţea, mângâierea şi chiar pipăirea sau atingerea "iubirii", (a evenimentului-suprinzător numit-Iubire) par să se desfiinţeze într-un cadru organizat, reglementat şi dirijat! De cine?
De acelaşi "mental colectiv" bolnav, de a afla răspunsul în faţa celuilat.
A
sta ne arată fără echivoc cum că oamenii în contiunare se fut la întâmplare, iar căldură simpla a apropierii nu se poate traduce decât.... în termenii paraşutaţi şi paraştiuţi ai "capacanei milenare" cunoscuta si sub numele de <şiretlicul speciei>
Iar MAJORITATEA/TURMA chiar intelectuală??...Ce face? Îşi perfecţionează discursul! .....Nevoia instinctual-tradiţională a făcutului de copii este net superioară iubirii, a respectului(?) şi a înţelegerii lucrurilor cele mai sensibile şi cele mai dureroase.

Frumuseţea, Naturaleţea manifestării bărbatului in societate sau a femeii au ajuns la cota maximă a absurdului, la un soi de cataclism otrăvitor mondial, în mare parte pentru că se ascund şi se feresc, deoarece se doresc orbeşte!!!

Nu există pur şi simplu:"a învăţa" sau "a respecta"... DE CE? Pentru că trebuie să rămâi robotul bisericii şi să asculţi placa cu iubitul aproapelui, întocmai ca să rămâi un PROST-SADEA dar cu foarte multe cunoştinţe!!?? Ori cumperi, ori minţi "ce trebuie"! Iată de ce nu prea avem oameni pe lângă noi. Avem doar 1 şi 2(femeia). Dorim diversitate, mister, diferenţe, dar unde să-i găseşti, să...le găseşti? Peste tot e un "el" şi o "ea", şi încercăm să tragem de chiloţi, pardon de elastic poate nu se rupe.
I
nterzicerea, ipocrizia, limitarea cu bună ştiinţă sau omisiunea capacităţilor de DESCHIDERE, atrag de la sine în acest secol: frustrare, răutate gratuită şi senină, muultă prostie, şi de asemenea un voluntariat fericit al depresivilor inocenţi nevoie mare. Eu unul, m-am săturat de mediul rural, urban, real şi virtual. Câteodată ne-adaptarea la imbecilitatea regulilor citadine îţi dau un mare damf de fericire, important rămâne să ţi-o re-Creezi.


Preluare de pe blogspot:  Joker  

2 octombrie 2011



Occupy Wall Street

We the 99% will not be silent and we will not be intimidated. This Saturday thousands more of us will march together as one to show that it is time that the 99% are heard. Join us on the 2nd week anniversary of your new movement.
This is a call for individuals, families and community and advocacy groups to march in solidarity with the #occupywallstreet movement on Saturday, October 1st at 3 p.m.
We are unions, students, teachers, veterans, first responders, families, the unemployed and underemployed. We are all races, sexes and creeds. We are the majority. We are the 99 percent. And we will no longer be silent.
As members of the 99 percent, we occupy Wall Street as a symbolic gesture of our discontent with the current economic and political climate and as an example of a better world to come. Therefore we invite the public, our fellow 99 percent, to join us in a march on SATURDAY AT THREE, starting from LIBERTY PLAZA (ZUCCOTTI PARK) at LIBERTY & BROADWAY.
March will end with a gathering and some eating at Brooklyn Bridge Park 5:30 pm.
Special Guests include Amiri Baraka and others! Food provided.

1 octombrie 2011

Global Dimming

Intunecarea globala este un termen mai putin cunoscut decat incalzirea globala, dar asta nu inseamna ca este mai putin periculos. Fenomenul este creat de reducerea graduala a cantitatii de lumina care ajunge la suprafata Pamantului, observata de-a lungul catorva decade, de cand au inceput masuratorile sistematice in anii ’50. Se crede ca se datoreaza cresterii numarului de particule poluante (fum, praf etc) eliberate in atmosfera prin activitati umane. Efectul variaza de la o locatie la alta, dar global cantitatea de lumina care atinge suprafata Pamantului a scazut cu 4% intre 1960 si 1990. Intunecarea globala creeaza un efect de racire asupra Pamantului care ar fi putut masca partial efectul de sera si al incalzirii globale. Acest lucru il face deosebit de periculos. Despre intunecarea globala pe Wikipedia.

 http://video.google.com/videoplay?docid=-1682863741742530245