29 mai 2011

Let There Be Light

"A Russian scientist is trying to convince people they can change the world simply by using their own energy. He claims that thinking in a certain way can have a positive or negative effect on the surrounding environment. "We are developing the idea that our consciousness is part of the material world and that with our consciousness we can directly influence our world," said Dr. Konstantin Korotkov, a professor of physics at St. Petersburg State Technical University. To bridge our understanding of the unseen world of energy, scientific experiments are being carried out using a technique called bioelectrophotography. The assumption is that we are constantly emitting energy. Bioelectrophotography aims to capture these energy fields seen as a light around the body -- or what some people would call your aura."

28 mai 2011

Nebunie ( Folie )


Nu se pune problema de a relua cartea lui Erasmus, care n-ar mai reprezenta astăzi decât un Ioc comun, destul de insipid.
  Prin nebunie înţelegem acea boală a organelor creierului care îl împiedică totalmente pe un om să gândească şi să acţioneze la fel ca ceilalţi. 
 Neputând să-si administreze bunurile, este proscris; neputând avea idei folositoare pentru societate, este exclus; dacă devine periculos, este închis; iar dacă este furios, este legat.
 
Este important totuşi să observăm că omul acesta  nu este lipsit de idei; are tot atâtea idei ca şi ceilalţi oameni în stare de veghe, şi adesea are idei şi când doarme.
 Si te întrebi cum se face că sufletul său spiritual, nemuritor, care se află în creierul sau şi care primeşte prin intermediul simţurilor idei cât se poate de clare si de distincte, nu judecă niciodată de o manieră sănătoasă. 
Vede obiectele la fel cum le vedea şi sufletul lui Aristotel şi al lui Platon, al lui Locke si al lui Newton; aude aceleaşi sunete, are acelaşi simţ al pipăitului; cum se face, aşadar, că, primind aceleaşi percepţii ca si cei mai înţelepţi dintre oameni, el construieşte un ansamblu extravagant şi nu poate să se abţină să procedeze în acest fel?
Daca această substanţă simplă şi veşnică dispune pentru acţiunile sale de aceleaşi  instrumente pe care  le au sufletele creiercior celor mai înţelepţi dintre oameni, atunci ar trebui să gândească la fel ca ei. 

Dar cine îl împiedică?

Cred cu tărie că, dacă nebunul  meu vede roşu, în timp ce toţi  înţelepţii vad albastru; dacă, atunci când  înţelepţii aud muzică, nebunul meu aude răgetul unui măgar; dacă, atunci când ei sunt la predica, nebunul meu  crede ca se află la comedie; dacă, atunci când ei aud da, el aude nu, în acest caz  înseamnă că sufletul său gândeşte pe dos faţa de celelalte. 

Dar  nebunul  meu are aceleaşi percepţii ca şi ei; aparent nu există nici un motiv pentru care sufletul său, după ce a primit prin intermediul simţurilor sale toate instrumentele, să nu se poată folosi de ele. 
Se spune că sufletul este pur; nu este supus prin el însuşi nici unei infirmităţi; iată-1 înzestrat cu toate ajutoarele necesare; chiar dacă se întâmplă ceva în trupul său, nimic nu poate să-i schimbe esenţa; totuşi este dus în învelişul său la casa de nebuni.
Această reflecţie poate sa ne dea de bănuit că facultatea de a gândi, dăruită omului de către Dumnezeu, este supusă unor dereglări la fel ca toate celelalte simţuri. 
Un nebun este un bolnav al cărui creier este în suferinţă, aşa după cum pe un bolnav de gută îl dor picioarele şi mâinile; el gândea cu creierul, tot aşa cum mergea cu picioarele, fără să cunoască nimic în legătură cu puterea sa misterioasă de a merge, şi fără să aibă habar de puterea sa, nu mai puţin de neînţeles, de a gândi. 
Ai gută la creier, după cum ai şi la picioare, în sfârşit, după mii şi mii de raţionamente, pasămite numai credinţa reuşeşte să ne convingă că o substanţă simplă şi imaterială poate să fie bolnavă.
 
Docţii sau doctorii îi vor spune nebunului: „Prietene, deşi ţi-ai pierdut bunul-simţ, sufletul  tău este la fel de spiritual, Ia fel de pur şi la fel de nemuritor ca al nostru; numai că sufletul  nostru stă undeva bine, în vreme ce al tău stă ceva  mai  prost; pentru el, ferestrele casei sunt astupate; nu are aer, se sufocă.
"
 Nebunul, în momentele lui bune, le-ar răspunde; „Prieteni, voi vă daţi cu presupusul, după obiceiul vostru, în legătură  cu  problema în cauză. 
Ferestrele mele sunt la fel de larg deschise ca şi ale voastre, întrucât şi eu văd aceleaşi obiecte şi aud aceleaşi cuvinte ca şi voi: atunci înseamnă negreşit că sufletul meu le dă simţurilor mele o întrebuinţare anapoda sau poate că sufletul meu nu este el însuşi decât un simţ viciat, o calitate deteriorată, într-un cuvânt, fie sufletul meu este nebun prin el însuşi, fie chiar nu am suflet."
 
Unul dintre doctori îi va putea răspunde: „Confratele meu, Dumnezeu, a creat poate unele suflete nebune, aşa după cum a creat şi suflete înţelepte." 

Nebunul va  replica: „Dacă aş crede ceea ce-mi spuneţi, aş fi şi mai nebun decât sunt
. Rogu-vă, voi care ştiţi atâtea, spuneţi-mi de ce sunt nebun?"
 
Dacă doctorilor le-a mai rămas un strop de bun-simţ, îi vor răspunde: „Habar nu avem.". 
Ei nu vor înţelege de ce un creier are idei incoerente; nu vor înţelege însă nici de ce un alt creier are idei normale şi bine închegate.
 Ei se vor crede înţelepţi, dar vor fi la fel de nebuni ca şi el.

Voltaire. 

25 mai 2011

Realitatea constiintei morale.

 Prima lucrare a conştiinţei o întâlnim la protopărintele nostru Adam, pe careDumnezeu îl mustră pentru călcarea poruncilor Sale. Când Dumnezeu îl strigă, acestarăspunde:
 ,,Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns.”
Teama lui Adam vine din mustrarea de conştiinţă pentru nesocotirea poruncii lui Dumnezeu.Lucrarea conştiinţei se manifestă apoi la Cain, când acesta îl ucide pe fratele său Abel. El devine fugar pe pământ din cauza mustrărilor de conştiinţă pentru nelegiuirea pe care a făcut-o, el aude glasul fratelui său în conştiinţa sa. Asemenea lui devin toţi cei ce săvârşesc astfel de păcate, nemaigăsindu-şi locul pe pământ. Când Moise a spus,,veţi fugii când nimeni nu vă va goni”(Lev. XXVI, 17) a avut în vedere tot mustrarea conştiinţei. Psalmistul David se căieşte de păcatul făcut, un efect al mustrării sale este Psalmul 50. Solomon în proverbele sale vorbeşte despre mustrările conştiinţei care lovesc pe cei nedrepţi (Pilde 12,8).
   În Noul Testament avem numeroase cazuri de mustrări de conştiinţă.Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează cazul femeii păcătoase aduse la Mântuitorul de către evreii care cereau, potrivit legii, uciderea acesteia cu pietre. Mântuitorul le cere acuzatorilor ca cel fără de păcat să arunce primul cu piatra. Mustraţi fiind de cuget, de conştiinţă, se îndepărtează unul câte unul (Ioan 8,9). În parabola Fiului risipitor, acesta se întoarce la casa părintească după ce-şi vine în fire, însă, mustrat de conştiinţă, cere să fie primit ca servitor (Luca 15,17-20). Zaheu vameşul îşi împarte averea săracilor şi întoarce împătrit celor nedreptăţiţi pentru că ştie, îl mustră conştiinţa, că a făcut rău semenilor.Iuda Iscarioteanul, mustrat de conştiinţă, îşi pune capăt zilelor (Matei 27, 3-9). Sf. Ap.Petru găseşte izbăvirea prin căinţa de lepădarea sa (Matei 26, 75), iar Sf.Ap. Pavel declară: ,,întru aceasta mă nevoiesc ca să am cuget fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”(F.A. 24,16).Adesea sfătuia ca fiecare credincios să-şi consulte conştiinţa înainte de a purcede la lucru; fiecare să fie deplin încredinţat în cugetul său
(Rom 14,15); să se cerceteze omul pe sine( să-şi întrebe conştiinţa)şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din vin(I Cor. 11,28). Sfântul Apostol Petru arată că o conştiinţă curată îi  ruşinează pe bârfitorii creştinilor. (I Petru 3,16-21). Există şi alte dovezi din Sfânta Scriptură cu privire la existenţa conştiinţei însă ne oprim aici, prezentând, în continuare,câteva din mărturiile Sfinţilor Părinţi în acest sens.Origen numeşte conştiinţa morală o călăuză şi un educator al sufletelor care-l opreşte de la săvârşirea răului şi-l conduce la bine Sfântul Ioan Gură de Aur declară că Dumnezeu creând pe om a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şia răului,iar Fer. Augustin numeşte conştiinţa regulă a virtuţii şi aseamănă starea unei conştiinţe bune cu paradisul ceresc:
 ,,Omule poţi fugi de toate dacă vrei, numai de conştiinţa ta, nu. Intră în casă odihneşte-te în pat, retrage-te înlăuntrul tău, nici un loc nu vei afla unde să te ascunzi, dacă păcatele te vor roade.”
Toţi Sfinţii Părinţi afirmă direct sau indirect existenţa conştiinţei.
La dovezile scripturistice  am putea adăuga dovezi din istoria omenirii,literatură, etnografie sau experienţa profetică şi judecata raţională. Toate afirmă existenţa conştiinţei morale la om, dovezile ne arată că, întotdeauna omul a avut conştiinţă, că aceasta nu este rezultatul experienţei, ci un dat aprioric al fiinţei umane.

21 mai 2011

Apis.

Cum era boul Apis venerat la Memphis: ca zeu, ca simbol, sau ca bou ?

Ma tem ca fanaticii vedeau in el un zeu, inteleptii nimic altceva ca un simbol, iar prostimea adora chiar boul.  Oare a procedat bine Cambise cand a cucerit Egiptul ca omorat boul cu mana lui ?
Pai de ce nu ?
Le arata astfel neghiobilor ca zeul lor putea fi pus la frigare, fara ca natura sa se inarmeze ca sa razbune acest sacrilegiu.
Egiptenii au fost foarte mult laudati.  Eu nu cunosc insa popor mai demn de dispret; trebuie sa fi existat intotdeauna in caracterul lor si in carmuirea lor un viciu radical care i'a transformat necontenit in sclavi injositi.
Sunt de acord ca in vremuri de mult apuse au cucerit pamantul, dar in istoria recenta au fost subjugati de toti cei care si'au dat osteneala s'o faca: de asirieni, de greci, de romani, de arabi, de mameluci, de turci, in sfarsit de toata lumea.
Doar cruciatii nostri nu i'au cucerit, intrucat nesabuinta acestora a fost mai mare decat lasitatea egiptenilor.

Militia mamelucilor i'a batut pe francezi. Probabil ca la aceasta natie nu exista decat doua lucruri multumitoare: intai de toate faptul ca oamenii care venerau un bou nu si'au propus niciodata sa'i constranga pe cei care venereaza o maimuta sa'si schimbe religia, si in al doilea rand ca au scos mereu puii de gaina in clocitoare.
Se tot lauda cu piramidele lor, dar ele sunt niste monumente ale unui popor de sclavi. 
Trebuie negresit ca la ele sa fi lucrat toata suflarea, altminteri nu s'ar mai fi terminat nicicand de ridicat masele alea ingrozitoare.
La ce foloseau ele ? Pentru a conserva intr'o odaita mumia unui print sau a vreunui guvernator sau intendent, al carui suflet trebuia sa renasca la capatul a o mie de ani.
Dar daca tot sperau la aceasta inviere a corpurilor, de ce li se mai scotea creierul inainte de a'i imbalsama ?

Egiptenii trebuia oare sa invie fara creier ?


( Voltaire - " Dictionar filosofic" )

17 mai 2011

The Ubiquitous Matrix of Lies

Let's begin with beer. Every day I drive past a billboard for Coors Light with the slogan, "Coors rocks Harrisburg." Now, does anybody actually believe that Coors does in fact "rock Harrisburg"? No. Does the Coors corporation itself believe it? No. Does anyone believe that Coors believes it? No. It is a lie, everyone knows it is a lie, and no one cares. Everyone automatically writes it off as an ad slogan, an image campaign.
The next sign advertises Miller Beer with the phrase, "Fresh beer tastes better." Does anyone actually think Miller is any fresher than Budweiser, Coors, or Pabst? No. Does anyone at Miller Brewing think that? No. It is another obvious and unremarkable lie, beneath the threshold of most people's awareness. But it contributes to a feeling of living in a phony world where words don't matter and nothing is real.
Continuing on my way, I drive past the Colonial Park Mall, a generic, boxy edifice amidst a vast expanse of concrete. There is no park here, nor is there actually any connection with anything "Colonial", a word chosen to evoke an image of simple times, kind folk, and quality craftsmanship. The mall is home to a food court called "Café in the Park", evoking (who knows?) a Parisian café with outdoor tables under the shade of the trees. Basically, the entire name is an obvious lie. No café, no park, nothing Colonial. And this lie is completely unremarkable.
Increasingly, words don't mean anything anymore. In politics, campaigning candidates can get away with saying words that flatly contradict their actions and policies, and no one seems to object or even care. It is not the routine dissembling of political figures that is striking, but rather our near-complete indifference to it. We are as well almost completely inured to the vacuity of advertising copy, the words of which increasingly mean nothing at all to the reader. Does anyone really believe that GE "brings good things to life?" That a housing development, "Walnut Crossing", actually has any walnut trees or crossings? From brand names to PR slogans to political codewords, the language of the media that inundates modern life consists almost wholly of subtle lies, misdirection, and manipulation.
We live in a ubiquitous matrix of lies, a culture of mendacity so pervasive that it is nearly invisible. Because we are lied to all the time, in ways so routine they are beneath conscious notice, even the most direct lies are losing their power to shock us.
The most shocking thing about the lies of the Bush administration is that those lies are not actually shocking to most people. Why do we as a society seemingly accept our leaders' gross dishonesty as a matter of course? Why does the repeated exposure of their lies seem to arouse barely a ripple of indignation among the general public? Where is the protest, the outrage, the sense of betrayal?
The answer to these questions lies deeper than the machinations of one or another faction of the power elite. It lies deeper than the subversion and control of the media. Our society's apathy arises from a subtle and profound disempowerment: the depotentiation of the language itself, along with all other forms of symbolic culture. Words are losing their power to create and to transform. The result is a tyranny that can never be overthrown, but will only proceed toward totality until it collapses under the weight of the multiple crises it inevitably generates.
As we acclimate ourselves to a ubiquitous matrix of lies, words mean less and less to us, and we don't believe anything any more. As well we shouldn't! We are facing a crisis of language that underlies and mirrors all the other converging crises of the modern age. Just as a growing profusion of material and social technology has failed to bring about the promised Utopia of leisure, health, and justice, so also has the profusion of words and media failed to bring about better communication. Instead, the opposite has happened.
We are faced with a paradox. On the one hand, in a technological society, words are themselves actions. The entire modern world is built on language, on symbol. Any endeavor requiring the coordination of human activity beyond a very small scale requires language. You cannot build a microchip, run an airport or a government, wage a war, organize a peace movement, or build a wind turbine without a vast apparatus of codified instruction books, technical manuals, educational curricula, time schedules, planning documents, memos, instructions, measurements, and data. If the President decides to bomb Iran, do you know how he will do it? With words. He literally has the power to speak a war into being. Like the Old Testament Jehovah, we create the world with our words. Neither the President nor Congress really ever does anything but talk (and write). Unless you work with your hands as a carpenter or garbage collector, you are probably the same.
What are we to do, then, when words, our primary creative tool in the modern world, have become impotent? Surely radical activists and writers must ask this of themselves, as they shout the truth from the rooftops, loud and clear, to so little effect (yes there are some small victories, but the inferno rages on). We feel the urge to stop talking and get out there and DO something. But to do is to speak.
The exception is activists who, impatient with all the talk, go out there and do good work on a local, individual basis. They help prisoners or poor children or the sick or some other victim of the world-devouring machine. They teach teens how to become conscientious objectors. They offer legal aid or friendship to people on death row. They go into the inner city and plant gardens. They staff soup kitchens. They lie down in front of tractors. They spike trees. They blow the whistle on an injustice. They become healers. On an individual level, they make a huge difference in many people's lives, and their own lives are spiritually rewarding and emotionally fulfilling. On the societal level or the civilizational level, however, they do little to stem the tide, because on that level the main impact of such operations lies, ironically enough, in their symbolic power, which has quickly diminished (in the public consciousness) to the status of clichés,  gimmicks, or stunts.
The crisis of our civilization comes down to a crisis of language, in which words have seemingly lost their ability to create and can now only destroy. We have all the technology and all the knowledge we need to live in beautiful harmony with each other and the planet. What is needed are different collective choices. Choices arise from perceptions, perceptions arise from interpretations or stories, and stories are build of words. Today, words have lost their power and our society's stories have seemingly taken on a life of their own, propelling us toward an end that no sane person would choose and that we seem helpless to resist. And helpless we are, when all we have are impotent words.
It is as if, in "The Emperor's New Clothes," the boy has cried, "The emperor is completely naked" and everyone hears him but no one pays him heed. The parade marches on, an increasingly contrived and ruinous spectacle that no one, not even its leaders, truly believes in.
What are we as writers, then, to do? Shall we stop writing? No. But let us not labor under any illusions. The truth has been exposed again and again, but to what effect? What have forty years of correct analysis of the environmental and political state of the world brought us? The reason that the entire staff of your favorite left-wing website is not in a concentration camp is that it is not necessary. Words themselves have been robbed of their power. Thoreau said, "It takes two to speak the truth: one to speak and another to hear." Who hears now but the already-converted?
A picture is worth a thousand words -- perhaps the image can rescue us from the crisis of language. Unfortunately, it cannot. The same air of unreality has come to infect the realm of images as has debilitated the power of words. In an age of virtual reality, immersive video games, on-line interactive worlds like "Second Life", computer 3D animation, and routine graphic depictions of violence on screen, images of real atrocities are losing their power to shock. For the viewer, there is little observable difference between images of real violence and its on-screen simulation -- both are just a set of pixels and neither impacts the viewer's off-screen reality in any tangible way. It's all happening in TV-land. Perhaps this explains the absence of any national sense of shame or soul-searching in the wake of Abu Ghraib. For many, it was just another bunch of images, just as 600,000 Iraqis dead is another string of digits.
Like words, images have become divorced from the objects they are supposed to represent, until the very word "image" itself has taken on connotations of inauthenticity: a corporate image, a politician's image. In a world of lies and images, nothing is real. Immersed in such a world, is the political apathy of the American public so difficult to understand?
The danger when we operate wholly in a world of representations and images is that we begin to mistake that world for reality, and to believe that by manipulating symbols we can automatically change the reality they represent. We lose touch with the reality behind the symbols. Grisly death becomes collateral damage. Torture becomes enhanced interrogation. A bill to relax pollution controls becomes the Clear Skies Act. Defeat in Iraq becomes victory. War becomes peace. Hate becomes love. Freedom becomes slavery.
The Orwellian ambition to render language incapable of even expressing the concept "freedom" has nearly been fulfilled. Not by eliminating the word, but by converting it into a mere image, an empty shell, a brand. How can the voices of protest be effective when everyone discounts all speech as image, spin, and hype? Whatever you say, it is in the end just words.
Take heart: the evisceration of the language that makes our tyranny impregnable also ensures its eventual demise. The words, numbers, and images over which it exercises complete control are less and less congruent to reality. Such is the folly of the infamous "Brand America" campaign, designed to burnish America's "image" abroad. The image has become more important than the reality. Bombs blow up innocent civilians to send a "message" to the "terrorists". No matter that this message exists only in the fantasies of our leaders. They are, like those they rule, immersed in an increasingly impotent world of symbol and cannot understand why the world does not conform to their manipulation of its representation, the pieces on their global chess board.
However we play with the statistics to cover up the converging crises of our time, the crises continue to intensify. We can euphemize the autism crisis away, the obesity epidemic, the soil crisis, the water crisis, the energy crisis. We can dumb down standardized exams to cover up the accelerating implosion of the educational system. We can redefine people in and out of poverty and manipulate economic statistics. We can declare -- simply declare -- that the forests are not in precipitous decline. For a while we can hide the gathering collapse of environment and polity, economy and ecology, but eventually reality will break through.
As we rebuild from the wreckage that will follow, let us remember the lesson we have learned. The power of word, like all magical powers, will turn against us, wither, and die if not renewed by frequent reconnection to its source. Abstracted too many levels from its subject, language and reason itself maroons us in a factitious fantasy world, an unconscious story that turns us into its victims. Those of us dedicated to creating a more beautiful world must not lose ourselves in abstraction. Let us not imagine that we are more intelligent than the Neocons in their think tanks or the liberal professors in their universities. They are just as clever as anyone else at manipulating logic. All they say follows logically from their premises. It is the premises that are at fault, and these cannot be reasoned out. Remember that the Neocons too believe they are creating a better world. Only arrogance would say that we, being smarter than they are, can do better. Indeed, it is arrogance that defines them, and the opposite of arrogance is humility, and to be humble is to constantly open to new truth from the outside, from the real world and not one's interpretation of it.
That is the only thing that can keep us honest. Horror results when we get lost in a world of axioms and ideals. Many before us on left and right have reasoned atrocity out to a nicety. We stay honest by grounding ourselves again and again in the reality outside representation. When environmentalists focus on cost-benefit analyses and "political reality" rather than physical places, trees, ponds, and animals, they end up making all the sickening compromises of the Beltway. Liberal economists with the best of intentions cheer when a poor country raises its GDP, unaware of the unraveling of culture and community that fuels the money economy. But visit a real third-world community and the vacuity of free-trade logic is obvious. Visit a real "mountaintop removal" operation and you know that there is no compromise that is not betrayal. See the devastation of a bullet wound or a bomb strike, lives strewn across the street, and the logic of national interest seems monstrous.
Increasingly isolated in a virtual world, the mass of people fear authenticity even as they crave it. Except in the young, the fear usually prevails over the craving until something happens to make life fall apart. Following the pattern experienced by Cindy Sheehan, the fundamental corruption of first one, then all of our civilization's major institutions becomes transparent. In my various areas of activism I have seen this many times. Someone discovers that the pharmaceutical industry, or the music industry, or the oil industry, or organized religion, or Big Science, or the food industry is shockingly corrupt, but still believes in the basic soundness of the system as a whole. Eventually, in a natural process of radicalization, they discover that the rot is endemic to all of these and more. As activists for the truth, we are midwives to this process.
As the crises of our age converge and infiltrate the fortresses we have erected to preserve the virtual world of euphemism and pretense, the world is falling apart for more and more people at once. The truth is closing in. Let us speak it loud and clear, so that when they emerge into the stark glare of our true condition, someone is there to say, "Welcome to the real world."

Charles Eisenstein, May 7, 2007

16 mai 2011

Ego

  • Egoul nu este ratiune, este ratiune deformata, limitata, impusa - ca si mecanism de gandire valideaza doar informatiile benefice individului sau grupului din care face parte, informatiile contrare sunt ignorate sau chiar considerate false. Ego-ul este un cenzor al mintii si al deciziilor.

  • Ego nu inseamna egoismul neaparat. Egoismul este doar un efect al ego-ului asupra individului... din pacate ego-ul este mult mai vast si subtil dezvoltat in indivizi de catre sistem.
  • Egoul este cel mai comun element indivizilor dintr-o anumita societate. Egoul este o conditionare, un algoritm implantat sub care mintea este dresata sa functioneze (stramb, evident) dupa cum vor unii (regii, comunistii, capitalistii, preotii, corporatistii etc). 
  •  ( Preluare de pe blogspot )

13 mai 2011

Snobism.

Snobissmo ma non troppo
A coborât din metrou la „L’Enfant Plaza”, în inima Washingtonului. S-a așezat între automatele pentru bilete, rezemându-se de peretele cenușiu. Și-a scos vioara și a pus cutia jos pe ciment, cu ceva mărunțiș drept ”semințe” plantate strategic pentru a fi înmulțite de trecători. Blugi pungăliți, tricou lălâi și șapcă indicând că posesorul era suporterul echipei locale de baschet, Washington Nationals - nu se deosebea cu nimic de alți tineri ce-și făceau stagiul pe la universitățile capitalei americane.


Era opt fără zece, vineri dimineața iar aglomerația părea propice cântărețului ambulant. Acustica de asemenea, neobișnuit de bună.. Circa o mie de oameni au trecut pe lângă el în următoarea jumătate de oră, timp în care violonistul a cântat muzică de Bach, Mozart și Paganini. Trecătorii erau mai toți din aceeași categorie: angajați guvernamentali care se duceau către birou. Consultanți, experți în diferite domenii, analiști politici, contabili, într-un cuvânt funcționari. Oameni cu pregătire medie și superioară, bărbați și femei cu pretenții estetice, judecând profesionalismul proiectat de costumele impecabile, parfumurile discrete și pantofii fără cusur care punctau involuntar ritmul Ariilor de Bach.


Muzicantul nu ”le zicea d-alea d-ale noastre”- enervante polci de Crăciun, nici târlâitele country și nici scâțâieli pe două corzi ca văcarii veseli ai Texasului. Cânta cea mai pură muzică, divinul Mozart și paradisiacul Bach. Muzicanții ambulanți sunt o prezență familiară în centrele marilor orașe, iar trecătorii știau că trebuie să se decidă din mers dacă să se oprească și să asculte sau să meargă mai departe. Dacă să dea un dolar din artă-pentru-artă (ori din artă-pentru-milă) sau să treacă mai departe precum preotul și levitul din pilda samariteanului milos.


Dar in acea dimineață, alegerea a fost înregistrată de camere ascunse. Nimeni nu a știut că muzicantul din stația de metro era unul dintre cei mai aclamați violoniști ai lumii: Joshua Bell, 39 ani, cântând cu o vioară făcută în secolul 18 care a aparținut lui Fritz Kreisler. Experimentul a fost organizat de ziarul Washington Post și continuă să facă vâlvă chiar și acum, după aproape un an de la derularea lui.


Joshua Bell a strâns în acea dimineață 38 de dolari și 25 de cenți. Sute de oameni au trecut și au ascultat din mers sau chiar s-au oprit. Oameni care în mod obișnuit plătesc 150 de dolari să-l asculte pe maestrul Bell concertând. Aceleași piese, aceeași vioară, același artist. Muzicianul primește cam trei milioane de dolari anual din publicitate, înregistrări și concerte. Este adulat în toată lumea iar figura lui de star de cinema face notă aparte în clanul restrâns al violoniștilor de elită. Și cu toate acestea, sub acoperirea anonimatului, nu a reușit să adune nici măcar pentru o masă la restaurantul din vecinătate frecventat de funcționarii Departamentului de Stat aflați în pauză de masă. Poate doar la McDonalds.


În Washington Post, ziarul care a organizat experimentul, experții în psihologie și muzicologie s-au războit în teorii și explicații ale eșecului. Cum că vioara ar fi nepotrivită ca instrument de făcut bani în metrou (fostul meu profesor de vioară, Daniel Costea, aflat acum la Madrid, poate să infirme această teorie absurdă), că oamenii erau grăbiți să ajungă la serviciu (dar când nu sunt grăbiți?), că nu au știut cine cântă (păi tocmai aici a fost chichița), că era gălăgie (camerele au înregistrat totuși un nivel acceptabil de zgomot), că în Europa oamenii apreciază mai mult muzica de calitate (experimentul a fost reluat în Berlin cu aceleași rezultate), că elitismul, că așa, că pe dincolo...


Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea ”nefiravă dar hârlavă” de vineri dimineața, de duminiă seara, de toate zilele. Snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Egoismul. Nesimțirea. Păcatul. Fuga de Johann Sebastian Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu.


Mi-am adus aminte de experiment trecând săptămâna trecută prin fața acelei stații de Metro, în Washington, împreună cu colegii din corul ”The Herlads of Hope”. Cântasem pentru personalul Ambasadei României la Washington și apoi am dat o raită prin centrul capitalei. Era frig și noapte, nu erau prea mulți trecători și nici muzicanți ambulanți prin preajmă; doar turiști întârziați să vadă decorațiile de Crăciun și eșafodajul din fața Casei Albe construit pentru festivitațile de ”ungere” a noului președinte, Barack Obama. Plus gărzile de la intrarea bastionului politicii mondiale. Ne-am apucat să cântăm ca să ne mai încălzim: nimeni din preajmă nu s-a sinchisit.


Mă întreb ce-ar fi zis dacă ceream găzduire și ajutor pentru o prezumtivă tânără colegă de cor, însărcinată, cu numele Maria și pentru soțul ei Iosif?


În afară de Casa Albă nu mai era nici un grajd prin apropiere... 
( Ovidiu Radulescu )

7 mai 2011

Alt moment muzical crestin.

Hands folded to pray,Holy utterance by a split tongue
The halo of blood and ashes
2000 years of praise
2000 years fo lies
Exploited mans gullibility
Manifestations from one mouth
Testimony in many ears
Mankind tormented, the brains enslaved

Hear no evil - he's the holy one
See no evil - he's the holy one
Speak no evil - he's the holy one
Feel no evil - he's the holy one

He approached from the future
To show us the past
Beserted to the past to convey us the future
Born holy, died as a beggar on the cross
But you have to stride
The holy path for yourself
Hands folded to pray,
Holy utterance by a split tongue
The halo of blood and ashes
2000 years of praise 2000 years fo lies

Exploited mans gullibility
Manifestations from one mouth
Testimony in many ears

Mankind tormented, the brains enslaved
Hear no evil - he's the holy one
See no evil - he's the holy one
Speak no evil - he's the holy one
Feel no evil - he's the holy one
Hands folded to pray,
Holy utterance by a split tongue
The halo of blood and ashes
2000 years of praise
2000 years fo lies
Exploited mans gullibility
Manifestations from one mouth
Testimony in many ears
Mankind tormented, the brains enslaved

Hear no evil - he's the holy one
See no evil - he's the holy one
Speak no evil - he's the holy one
Feel no evil - he's the holy one


6 mai 2011

Ce este realitatea ?

Ne-am indepartat de noi insine, de adevarata noastra identitate, de esenta noastra, care ne asteapta undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce sanse avem pentru a ne elibera din conditia noastra prezenta?
Transdisciplinaritatea tinde intru recuperarea unitatii cunoasterii si a Fiintei, tinde intru unitatea stiintei si ambitioneaza sa creeze punti trainice de legatura  cu Filosofia, cu Arta.
Michel Camus vorbea despre o noua cale initiatica, ce tinde sa reuneasca Traditia cu cele mai noi descoperiri stiintifice. Transdisciplinaritatea este o cale potrivita pentru a realiza evolutia constiintei si unitatea cunoasterii in lumea actuala, marcata de numeroase provocari, criza de sens, desacralizare, degenerare morala, abuzuri multiple, fragilitatea paradigmelor umane etc. Ea ne poate scoate din pestera in care ne-am autoclaustrat, nu este o ambitie prea mare.
La nivel international au fost infiintate centre de studii transdisciplinare in peste 30 de tari, iar studiile transdisciplinare sunt tot mai prezente in curriculele universitare.
Academicianul Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii transdisciplinaritatii la nivel mondial, si-a lansat recent la Iasi cea mai recenta dintre cartile sale: Ce este realitatea?, aparuta simultan in romana, la Editura Junimea, si franceza, la Montreal, in Canada. Este o carte extrem de provocatoare, de curajoasa, in care, in acord cu Wolfgang Pauli, autorul apreciaza ca formularea unei noi idei despre realitate este sarcina cea mai grea si cea mai importanta a timpurilor noastre.
Realitatea este plastica, suntem parte din ea, dar ea se modifica odata cu gandurile, cuvintele, sentimentele si actiunile noastre, deci suntem pe deplin responsabili. Realitatea este, in acelasi timp, interioara si exterioara, cognoscibila si incognoscibila, este rationala, dar rationalitatea ei este multipla, structurata pe mai multe niveluri de realitate, care corespund unor niveluri de constiinta, intr-o fuziune a cunoasterii si a Fiintei.
Un alt autor, Andreu Sole, intr-o lucrare aparuta concomitent la Junimea, in Colectia Ananta, de studii transdisciplinare, Creatori de lumi. Posibilele si imposibilele noastre, considera ca lumea nu este decat produsul unei viziuni despre lume, ca oamenii sunt creatori de lumi, prin intermediul reprezentarilor si al imaginatiei lor. Istoria omenirii ar fi, astfel, povestea acestei pluralitati ireductibile a lumilor.
Realitatea lumii nu ar fi altceva decat ansamblul posibilelor si imposibilelor pe care oamenii nu inceteaza sa le creeze si sa le transmita, dar cu atentia necesara pentru a face imposibile o parte dintre posibilele noastre, pentru ca lumea sa nu ajunga la barbarie, desi Cioran spunea ca tocmai asta e calea salvatoare. In context, nu pot sa nu-mi amintesc definitia lui Petre Tutea, care spunea simplu si total: “Realitatea este Dumnezeu”. Dincolo de asta, nu cred ca se mai poate adauga ceva.
Mie mi se pare ca faptul fundamental in Univers este constiinta. Cu cat ne invrednicim de niveluri mai inalte de constiinta, cu atat realitatea esentiala ni se descopera, ni se releva. Pe de alta parte, se pare ca fiintam intr-unul dintre cele mai dense si mai lente planuri ale existentei, ca ne-am uitat natura divina, originile si destinul nostru cosmic. Ne-am indepartat de noi insine, de adevarata noastra identitate, de esenta noastra, care ne asteapta undeva, pe un alt nivel de realitate. Ce sanse avem pentru a ne elibera din conditia noastra prezenta? Poate accesul la o stare iluminata de constiinta, acea “turyia” despre care vorbesc Upanisadele. Sau poate arta…
Yung spunea ca tot ce se afla in noi, dar nu reusim sa constientizam, se transforma in destin. Deci trebuie sa aducem cat mai mult la suprafata din ceea ce s-a numit subconstient si sa ne oferim astfel o noua sansa, mai putin fatalista. Trebuie sa devenim mai creativi, deci mai tineri, dar mai intelepti. Cum s-ar putea oare sa folosim mai mult din capacitatile creierului, din potentialul pe care-l avem?
Eu, ca economist, cred - de pilda - ca economia viitorului se va baza, in cea mai mare parte, pe valorificarea uriasului potential de inteligenta acum nefolosita. Se spune ca toti cei aflati in viata noastra reflecta un anumit aspect din ceea ce suntem noi. Cu ajutorul lor am creat diferite sisteme morale, filosofice sau religioase, cum e si transdisciplinaritatea.
Intrebarea e daca ne ajuta ele cu adevarat in planul evolutiei spirituale sau ne autolimitam in felul acesta? Insistind asupra “complexitatii lumii” si a “constringerilor realitatii”, conducatori si experti ne explica faptul ca nu suntem liberi si ca refuzul “realismului” ne-ar azvirli in utopie. Eu nu cred asa ceva, dar ramine intrebarea: suntem sau nu liberi? Si ce este, de fapt, aceasta libertate? Face parte din posibilele sau din imposibilele noastre? Si “care sunt posibilele pe care ar trebui sa le facem imposibile pentru a evita barbaria?” (Andreu Sole), desi Cioran sublinia increzator ca tocmai aceasta ne va salva?
Platon distingea intre a scrie pe suflete si a scrie pe obiecte exterioare. Dante ajunge la adevarata cunoastere privind in ochii Beatricei. Adevarata memorie e daltuita in sufletele noastre. A cunoaste inseamna a fi.
“Nu cunosti decat ceea ce esti”, cum spunea Toma d’Aquino. Avem dreptul sa fim si sa cunoastem. Dar se pare ca suntem prea grei de carnea noastra. Avem nevoie de o reconciliere intre minte si inima. Avem nevoie de o viziune unificatoare a stiintei, religiei si filosofiei, care sa insiste asupra unitatii lumilor (”Pentru ca toti sa fie una, precum una suntem Noi” - Ioan, 17.21.), o intelegere capabila sa vindece rupturile istoriei si sa trezeasca in oameni constiinta aventurii lor planetare, intr-o perioada ce ameninta sa devina dramatica.


( preluare de pe blogspot )

3 mai 2011

Munca, rutina, timpul si gandirea

Dacă eşti ocupat să ai grijă de familie, de copii, de slujbă, este dificil să te mai focalizezi şi asupra unei Conspiraţii Globale, este dificil să te opreşti, chiar şi numai pentru un moment, din ceea ce faci şi să te gândeşti la asta. Exact asta urmăresc ei: ca noi să nu gândim, doar sa muncim si sa cheltuim. Atunci când gândim, începem să devenim periculoşi. Ei sunt mii noi suntem miliarde.

Majoritatea indivizilor perfect adaptati si integrati in societate si-au pierdut adevaratul eu la o varsta tanara, l-au inlocuit cu egoul oferit de societate. Astfel de oameni nu au niciun conflict ideologic intre ei si sistem intrucat acestia au incetat sa mai existe imediat ce egoul impus de societate a sters eul original si originar.

Tiparele lui “trebuie” repetate la infinit creeaza oameni robot, oameni care nu-si vor mai pune nici o intrebare, vor lua totul de bun, pentru ceea ce nu vor intelege vor accepta, iar pentru ce nu le va placea vor atribuii eticheta lui “trebuie” fara nici o alta intrebare.

Oamenii care au senzatia ca totul este clar si nu au nici un semn de intrebarea in toata existenta lor sunt superficiali si indolenti, sunt cea mai periculoasa “specie” de pe pamant intrucat vor accepta orbeste tot ce li se ofera in baza unor justificari foarte sumare. Superficialitate, oameni care nu mai au putere sa puna intrebari si sa se revolte dupa ce gasesc raspunsurile dureroase, ba chiar se refugiaza in dulci detalii prefabricate.


 ( preluare de pe blogspot )