25 decembrie 2011

New Machine

Nailed to the cross by just words,
Crucifixion complete.
Close enough to the fire...
To feel temptation's heat.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound of fear.

There's a ring in my ears,
I'm bleeding from my heart.
Far away from love...
The execution starts.
Made us what we are today,
A lonely pile of disarray.

We are the children of a new regime
We are the children of a new machine.

Mass production, thought controlled.
No I never knew my heart.
No. Never knew the love...
That made them fall apart.
It's gone away to taste the ground,
Replaced by the incessant sound we hear.

We are the children
Ya, the children
What of the children?
We are the children of the new machine.
What of the children?
We are the children of the new machine.
The new machine.

Ideile nu mor niciodata.




Creedy: Die! Die! Why won't you die?... Why won't you die?
V: Beneath this mask there is more than flesh. Beneath this mask there is an idea, Mr. Creedy, and ideas are bulletproof!

21 decembrie 2011

Against Tyranny.



V’s TV broadcast to his countrymen: “Good evening, London. Allow me first to apologize for this interruption.I do, like many of you, appreciate the comforts of every day routine — the security of the familiar, the tranquility of repetition. I enjoy them as much as any bloke. But in the spirit of commemoration, whereby those important events of the past, usually associated with someone's death or the end of some awful bloody struggle, are celebrated with a nice holiday, I thought we could mark this November the 5th, a day that is sadly no longer remembered, by taking some time out of our daily lives to sit down and have a little chat. There are of course those who do not want us to speak. I suspect even now, orders are being shouted into telephones, and men with guns will soon be on their way. Why? Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth. And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn't there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who's to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you're looking for the guilty, you need only look into a mirror. I know why you did it. I know you were afraid. Who wouldn't be? War, terror, disease. There were a myriad of problems which conspired to corrupt your reason and rob you of your common sense. Fear got the best of you, and in your panic you turned to the now high chancellor, Adam Sutler. He promised you order, he promised you peace, and all he demanded in return was your silent, obedient consent. Last night I sought to end that silence. Last night I destroyed the Old Bailey, to remind this country of what it has forgotten. More than 400 years ago a great citizen wished to embed the fifth of November forever in our memory. His hope was to remind the world that fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives. So if you've seen nothing, if the crimes of this government remai unknown to you then I would suggest that you allow the fifth of November to pass unmarked. But if you see what I see, if you feel as I feel, and if you would seek as I seek, then I ask you to stand beside me one year from tonight, outside the gates of Parliament, and together we shall give them a fifth of November that shall never, ever be forgot.”
This speech is a tense moment in "V for Vendetta". It is a powerful speech. "V for Vendetta" might make you want to sport a Guy Fawkes mask and stand against the tyranny with V.

19 decembrie 2011

Indoctrinare si tehnici de control a mintii.




Termenul de "spălare a creierului", a intrat în limbajul comun prin munca de jurnalistul american Edward Hunter, care a fost un expert de probleme orientale, cuvantul avand traducere directă din chineza - "Hsi-nao".
Prin "Hsi-nao" chinezii au înteles anumite tehnici în relaţiile cu adversarii şi / sau de formare a funcţionarilor. Pentru folosirea de Vest termenul de "spălare a creierului", răspândit în anii 1950 prin câteva publicaţii care descriu tratamentul de soldaţi americani de la lagărul de chinezi în timpul războiului din Coreea 1950-1953.
Mai jos este o listă a tehnicilor uzuale de control de spălare a creierului / minţii utilizat în şcoli, spitale, armata, cultele religioase, statele totalitare, cu prizonierilor politici şi dizidenţi, nebuni , unele versiuni de psihoterapie, etc, etc "îndoctrinare" este o formă mai uşoară şi mai subliminale de spălare a creierului (de exemplu, reclame). Cu toate acestea, aceste concepte sunt  interpretări controversate , care ar trebui să fie păstrate în minte în timp ce parcurgem sursele Web de mai jos.


Continuarea AICI.
 

18 decembrie 2011

Sclavia mentală.


Dacă sunteţi prins printr-o reacţiune în ciuda faptului evident că există o cale mai bună de a acţiona, sunteţi o victimă a sclaviei mentale. Aşa suntem cu totii .
Fiecare dintre noi, uneori ne trezim spunând sau făcând lucruri pe care le regretăm mai târziu, şi întrebam de ce. Ignoranţa poate fi un factor, desigur.
Cu toţii putem face greşeli bazate pe lipsa de cunoaştere. Dar aici ne referim la cazuri cand spunem, "am ştiut mai bine decât că," sau "Eu ar fi trebuit să ştiu mai mult decât atât."
În aceste cazuri am urmat îndemnurile care au aparut în mintea noastra.
Continuarea aici.


12 decembrie 2011

Sa nu-ti faci chip cioplit.

 
În presa culturală se deplînge faptul că tinerii nu-și aleg cum se cuvine modelele. Și că trăiesc într-un vid axiologic, nemaifiind capabili, din această pricină, a discerne binele de rău. Dezorientarea s-ar rezolva doar printr-o opțiune corectă. Modelul prin excelență, toata lumea a convenit, e intelectualul. Adica insul ascetic, care mănîncă frugal și pe apucate, pentru că își petrece vremea în cuprinsul Bibliotecii.

O literatură abundentă susține acest punct de vedere. Nu sînt sigur, totuși, că autorii ei au întru totul dreptate. Din păcate, din cîte am observat și am trăit, modelul deține, în primul rînd, o funcție negativă. Prin fascinația sub care te așază, el te obligă să-ți anulezi căutarile, să-i preiei raspunsurile și, mai ales, certitudinile, să dai vieții exact soluția lui (a modelului, pentru a fi foarte precis). Înainte de a trezi, modelul inhibă. Dacă relația cu modelul e trăită la modul amoros-tiranic, junele se blochează într-un proiect străin. În plus, cine poate garanta că modelul a fost bine ales? Mai precis spus, că modelul întreține o vocație reală?

Sa zicem că tînărul are impresia că posedă talent literar. E firesc ca din multitudinea scriitorilor pe care îi oferă istoria el să prefere, ca figură tutelară a universului său mental, un poet, Poetul paradigmatic. Pe vremuri, acesta era, nesmintit, Eminescu. Dar, în funcție de lecturi, aspirantul la gloria literară se putea îndrepta și spre Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Toti poetii mentionați de mine au ceva în comun: anume dezordinea căutată, voită, deliberată a existenței. În relația cu modelul, facultatea discriminatorie se estompează adesea, pînă la dispariția completă a voinței proprii. Cum să cutezi a-l critica? El e un exemplu de perfecțiune și împlinire. Nu greșește și nu e susceptibil de greșală. Modelul și-a "rezolvat" în chip optim existența. În consecință, trebuie urmat fara crîcnire. Tînărul ajunge (am trăit asta pe propria-mi piele, deși modelul meu nu a fost, firește, Eminescu) să preia întocmai obsesiile, ticurile și habitudinile sale. Fără a se interoga vreodată asupra lor. Între el și model nu mai există nici o distanță. El încearcă din răsputeri să se identifice cu modelul, să-l asimileze. Și, uneori, reușește.

Orice tînăr aflat sub magia lui Eminescu va încerca să învețe germana, va dori să studieze la Berlin și Viena, va frecventa crîșmele (nu e obligatoriu), va visa să lucreze la o gazetă conservatoare și își va imagina în secret că va fi cuprins de nebunie la 33 de ani. Deși imaginea reală a lui Eminescu e alta decît imaginea mitică (G. Călinescu a avut un rol decisiv în impunerea acestui mit), tînărul o va alege negreșit pe ultima. Oricum, nici măcar asta nu contează prea mult. Nimeni nu înnebunește, de pildă, cînd vrea, la ora și locul anuntate în prealabil. Iar a ști limba germană nu strică nimănui. Ceea ce contează e faptul precis daca tînărul prezintă efectiv (ori nu), la un examen sumar, oarece vocație poetică. Dacă prezinta, existența sa mai are o șansa de a primi o soluție. Dacă nu, intervalul în care îl reproduce mimetic pe Poet e timp pierdut. În loc să caute rezolvarea enigmei vietii, el se instalează într-un răspuns.

Căci nu întrebările Modelului sînt preluate de tînăr, ci răspunsurile. Ca și iubirea, fascinația pentru un model anume nu e, firește, eternă. Mai devreme sau mai tîrziu, tînărul se trezește din iluzie. Mariajul se desface. Nu asta e problema reală. Problema e aceea a orbirii față de toate aspectele lumii care nu au intrat în raza de interes a modelului. În loc să evolueze, tînărul se rezumă la formula existențială a figurii exemplare. Trăirea modelului îi ascunde complexitatea lumii și bogăția de oferte a acesteia. El nu îndrăznește multă vreme să iasă din cadrele prescrise de altcineva. Iar cînd îndrăzneste e, uneori, prea tîrziu. Sigur, aceasta e varianta cea mai proastă.

Cazul discutat de mine este, desigur, unul pur ipotetic. Ce am vrut să spun cu asta? Întîi de toate, că modelul nu e o stație obligatorie într-o viață de om. În al doilea rînd, că optiunea pentru un model nu răspunde adesea unei înclinații reale a ucenicului (el alege greșit). În al treilea rînd, că modelul încetinește, de cele mai multe ori, ritmul unei vieți. În fine, că măcar în unele cazuri modelul (reprezentat chiar de o persoană eminentă) e nociv. Sincer vorbind, asta cred. E legitim să ne întrebăm ce modele își aleg tinerii și pe ce criterii. Dar mai potrivit e să le semnalăm pericolul la care se expun. Chiar dacă nu vom fi ascultați.

Nimeni nu învață ceva din greșelile altuia. Și nici măcar din greșelile proprii.

Valeriu Gherghel

6 decembrie 2011

Idoli si simulacre.



Prin teoria idolilor, Francis Bacon (1561-1626) intenționează purificarea (e termenul lui) intelectului.

În opinia lui Bacon, idolii sînt prejudecățile, noțiunile false, prost definite, imaginile eronate. Francis Bacon identifică patru specii de idoli: ai tribului, peșterii, forului și teatrului.


Idolii tribului țin de natura omului. Simțurile îl înșală pe om. Intelectul lui e mărginit.

Idolii peșterii țin de ”vizuina” în care locuiește omul. Dacă idolii tribului țin de natura umană în genere, mărginită, imperfectă, idolii peșterii țin de firea proprie fiecărui om în parte.

Idolii forului își au sursa în comunitatea în care trăim. Ei sînt cuvintele și noțiunile nepotrivite, definițiile și explicațiile ce aparțin mulțimii. Idoli de acest tip sînt numele de lucruri ce nu există (soartă, prim mobil, orbite planetare, elementul focului), numele prost definite (exemplul lui Bacon e termenul echivoc al ”umedului”).

Idolii teatrului sînt dogmele filosofice. Teoriile metafizice sînt simple plăsmuiri, spune Francis Bacon, ”căci cîte sisteme filosofice au fost inventate și adoptate, tot atîtea fabule au fost create și jucate, fabule care au făcut din lume o plăsmuire sau o scenă de teatru” (Novum organum, XLIV).

1 decembrie 2011

Frica si cutremur – Soren Kierkegaard

La mijlocul secolului al XIX-lea, Søren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului.
Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), “dincolo de Bine si de Bine si de Rau” (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase (“etica ce ignora pacatul” sau “stiinta zadarnica”).
Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o”.
Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: “Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri”.
Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea “ecumenismului” prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: “Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos.” (Coloseni 2:8).
Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica.
Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel “curaj paradoxal” de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?
In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre “resemnare infinita” si “credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam.
Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia).
De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8).
Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.
In toata filozofia lui Kierkegaard se pot observa trei stadii de existenta in viata individualului: estetic, etic si religios. Aceste trei stadii nu se exclud unul pe celalat, insa pentru a atinge stadiul religios este nevoie de suspendarea teleologica a celorlalte doua. Credinta lui Avraam este rodul suspendarii teleologice a eticului, caci eticul fiind universalul, Avraam trebuie sa ajunga dincolo de universal pentru a ajunge prin credinta la Dumnezeu, care este mai presus de universal: “Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii.”
Daca in credinta individualul e mai presus decat universalul, atunci si interioritatea e mai presus decat exterioritatea, si sufletul e mai presus decat trupul, si minoritatea e mai presus decat majoritatea – absolutul nu este proprietatea unei ideologii, ci paradoxul credintei. Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de “identitati de grup” sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale “libertatii de constiinta” etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de “suspiciune” in fata politicului. Din citatul de mai sus trebuie retinut faptul ca numai si numai in credinta individualitatea este mai presus decat universalitatea si ca numai prin universalitate individualitatea devine supraordonata intr-un raport absolut cu Absolutul. Ceea ce inseamna ca in afara credintei, individualitatea decade in individualism – un viciu si un rictus al eului. In contrapartida, individualul care decade in individualism se comporta tententios cu universalitatea, el exclude universalul din actiunea sa si nu poate sa fie supraordonat si nici sa stea intr-un raport absolut cu Absolutul, ci sta intr-un raport absolut cu demonicul. Se ajunge aici la un duplicat al paradoxului – avem pe de o parte, paradoxul credintei iar pe de alta parte, paradoxul demonicului:
“Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim].” Dupa cum se observa, in paradoxul demonicului individualul e mai presus de universal prin pacat, nu prin universal.
Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi cu un gust amar: Kirkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede – “[..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste”, ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia. Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.

29 noiembrie 2011

Into The Wild




Timp de doi ani cutreierã Pãmântul.


Fãrã telefon, fãrã piscinã,
fãrã animale de companie,
fãrã tigãri.

Libertatea supremã.


Un extremist. Un cãlãtor estetic
a cãrui casã este drumul.

"Hei, ascultã, bãtrâne.
Nu mã psihanaliza tu pe mine, da?"
"Taci din gurã.
Te duc acolo unde mergem."
"Unde te duci?"
"ti-am mai spus!
Mergem spre nicãieri!"

si acum, dupã doi ani de hoinãrealã,
vine ultima si cea mai mare aventurã.
Bãtãlia culminantã de a omorî
falsa fiintã din sine
si a sfârsi victorios
revolutia spiritualã.
Nemaidorind sã fie otrãvit
de civilizatie, el fuge
si strãbate de unul singur
pãmântul pentru
a se pierde în sãlbãticie.

Alexander Supertramp
Mai 1992.


26 noiembrie 2011

...si iarasi despre Ego !

“Sinucigandu-te” mental, “omorandu-ti” mintea,adevartul “eu” adevarata constiinta, cea de sine,inlocuieste constiinta mintii care este ego-ul. 

Asta se poate face refuzand sa te mai identifici cu mintea cu gandurile cu imaginea mentala despre tine si nemai memorand nici-o experienta in minte nemai luand nimic personal ci doar observand totul de deasupra mintii si ego-ului.Nu trebuiea mai credem mintea ca fiind reala pentru ca ea nu este, si nimic din  mintea noastra nu este real, si nici ea,  deasemeni nici constiinta ei care este ego-ul, daca ego-ul nu este real, nici imaginea mentala si amintirea ta despre tine ,nici personalitatea ta nu este reala.Tot ce este real este clipa si observatorul care face totul real si acel observator este constiinta aevarata este adevartul “eu”.Sinucigandu-te mental insemna sa numai crezi nimic din ce este in mintea ta ca fiind real si sa nu te mai dentifici cu ego-ul si cu imaginea mentala despre tine cu amintirile a cea ce esti si cu iluzia a ce vei putea fi.Multa lume se sperie de asta crezand ca “omorand” ego-ul refuzand sa-l mai creada ca fiind “ei” insemna sfarsitul lor, si identifica asta cu moartea, insa este fals, cand “omori” ego-ul adevarata constiinta il inlocuieste,cand ego-ul moare constiinta de sine cea adevarata revine la viata.
Ego-ul este sinele fals el este constiinta mintii nu a fiintei tale,si cum mintea nu este reala ncic ego nu este real.Ego-ul nu poate muri nciodata de cea am pus in ghilimele “omori” el nu poate fi decat ignorat,si mintea la fel ea ne ajuta sa imaginam creatia sa simtim emotii puternice si minunate insa e trebuie folosita doar in scopuri pozitive si creative,eu spun doar sa nu ne mai identificam cu ea si sa nu o mai credem reala.

de Zaharia Robert

22 noiembrie 2011

Sunt un vagabond.

               Colleges produce a lot of garbage. And Harvard, more than most.


 Simon Wilder: You asked the question, sir, now let me answer it. The beauty of the Constitution is that it can always be changed. The beauty of the Constitution is that it makes no set law other than faith in the wisdom of ordinary people to govern themselves.
Proffesor Pitkannan: Faith in the wisdom of the people is exactly what makes the Constitution incomplete and crude.
Simon Wilder: Crude? No, sir. Our "founding parents" were pompous, white, middle-aged farmers, but they were also great men. Because they knew one thing that all great men should know: that they didn't know everything. Sure, they'd make mistakes, but they made sure to leave a way to correct them. The president is not an "elected king," no matter how many bombs he can drop. Because the "crude" Constitution doesn't trust him. He's just a bum, okay Mr. Pitkannan? He's just a bum.

20 noiembrie 2011

The moonlight shows us for what we really are.

.The moonlight shows us for what we really are. 
For too long I’ve been parched and unable to quench it. Too long I’ve been starving to death and haven’t died. 
I feel nothing. Not the wind on my face nor the spray of the sea nor the warmth of a woman’s flesh. You best start believing in ghost stories, Miss Turner. You’re in one!

12 noiembrie 2011

It is hard to fill a cup which is already full.

Moat: It is hard to fill a cup which is already full.
Jake: Well, my cup is empty, trust me. Just ask Dr. Augustine. I'm no scientist.
Moat: What are you?
Jake: I was a Marine. A... A warrior of the Jarhead clan.

 Moat:
Do as we do, and learn it well. Then we will see if your insanity can be cured.

8 noiembrie 2011

Lăcomia.

Compelled By Sin, We Were, But Now We Are Consumed By It!

I just love this quote from Pirates of the Caribbean: Curse of the Black Pearl -

"We spent 'em and traded 'em and frittered 'em away on drink and food and pleasurable company. The more we gave 'em away, the more we came to realize the drink would not satisfy, food turned to ash in our mouths, and all the pleasurable company in the world could not slake our lust. We are cursed men, Miss Turner. Compelled by greed, we were, but now we are consumed by it."
The reason why I love it so much is it speaks not of a mythological pirate curse, but it speaks of the depravity within us all. We are sinners from birth (Rom 5:12, 15-17a, 18a, 19a; 1 Cor 15:21-22; Eph 2:1), and we continue in sin throughout our lives; the more we give into our sin and its promise of pleasure, the more we find it cannot satisfy and we must seek out new ways to express our depravity, becoming even more enslaved to it. Or, to tweek the words of Barbossa, compelled be sin, we were, but now we are consumed by it!

6 noiembrie 2011

Frica.


Flint Sky: Those people in the forest, what did you see on them?
Jaguar Paw: I do not understand.
Flint Sky: Fear. Deep rotting fear. They were infected by it. Did you see? Fear is a sickness. It will crawl into the soul of anyone who engages it. It has tainted your peace already. I did not raise you to see you live with fear. Strike it from your heart. Do not bring it into our village.

5 noiembrie 2011

The Old Ways

NativeAmerican_wBorder.jpg image by entr0p3te
"My Grandfather survived on this earth without using anything that did not go back into the earth. The whole world could learn from that."

--Floyd Westerman, SIOUX Our grandfathers knew how to live in harmony.
They did not create poisons or technologies that destroyed things.
They did not make their decisions based on greed or for selfish reasons.
They did not take more then they used.
Their thoughts and actions were about respect.
The Elders conducted themselves in a respectful way. We need to consider our actions around respect for Mother Earth.
 My Creator, have the grandfathers teach us today about the old ways

2 noiembrie 2011

Originea sistemului ( partea 4 ).

IV.A DOUA MIGRAŢIE NEOLITICĂ
Prima migraţie neolitică a început din Orientul Mijlociu (Siria, nordul Irakului şi sudul Turciei) şi a însemnat răspândirea tehnicilor de cultivare a plantelor în restul Orientului Mijlociu, în Europa, Africa de Nord şi probabil India. Aceasta s-a întâmplat prin migrarea fizică a fermierilor care luau cu ei seminţe, animale şi tehnici de cultivare. Migraţia lor poate fi observată prin gradientul haplogrupului genetic J2 şi s-a petrecut nu pentru că noii agricultori aveau datoria morală de a ilumina popoarele primitive cu noua lor tehnică de producere a hranei ci mutarea lor s-a produs ca urmare a unei nevoi sociale de a-şi găsi un alt loc de viaţă deoarece regiunile originare ajunseseră suprapopulate sau nu mai erau productive. Această primă migraţie a fost una de populaţie şi de tehnică.
A doua migraţie neolitică a început de la aproximativ 3.000 î.Ch., din Sumer, a fost una de ideologie politică şi a reprezentat răspândirea noii idei de stat, adică ideea că o societate trebuie să se împartă între o clasă conducătoare (care să concentreze în mâinile sale întreaga putere de decizie) şi mai multe clase subordonate cu grade diverse de autonomie. Ideea de stat, de putere instituţionalizată, nu era posibil să fi fost implementată în societăţile tribale din cauza numărului mic de indivizi care alcătuiau un trib. Aceştia erau organizaţi după regulile democraţiei tribale. De asemenea puterea instituţionalizată nu este o consecinţă directă a practicării agriculturii, deoarece înainte de 3.000 î.Ch. existau societăţi agrare sau semi-agrare care se gospodăreau fără existenţa unei ierarhii puternice care să coordoneze în mod despotic toate deciziile importante ale comunităţii.
Consider că adevărata revoluţie neolitică a fost o revoluţie în gândire, în modul de a vedea lumea şi s-a manifestat printr-o radicalizare a ideii de putere şi dominaţie. Cuvântul-cheie al noii revoluţii (care acum este deja veche de 5.000 de ani) este totalitarism, totalitarism care tinde să cuprindă şi să pătrundă toate sferele vieţii. Erich Fromm considera că dictatorii nu sunt în mod necesar răi prin natura lor ci sunt „oameni obişnuiţi cu putere neobişnuită”. Răul social s-a născut atunci când oameni obişnuiţi au primit puterea de a decide asupra soartei lor şi a altora şi de atunci s-a dorit menţinerea acestui status-quo. Bineînţeles că nu aceeaşi dinastie de conducători conduce lumea din Mesopotamia până azi, în schimb din Mesopotamia până azi acelaşi tip de putere politică, dominaţie socială şi monopol al deciziilor este urmărit de către toate sistemele politice care-şi au originea atunci. Dorinţa de a accede la acest tip de putere este cu atât mai mare cu cât aceasta nu e una de tip supranatural sau predestinată genetic, ci poate fi obţinută tocmai de către oameni obişnuiţi, în schimb este un miraj pentru că înseamnă să trăieşti într-un sistem social în care ai 99% şanse să nu obţii această putere.
Până în secolul XIX membrii culturii noastre credeau că oamenii au practicat agricultura de când au apărut şi că tehnicile agricole sunt de la începutul istoriei, istorie care avea câteva mii de ani şi începea cu Adam şi Eva, Cain, Abel şi Set. Mai târziu au aflat că oameni au existat de mult mai devreme şi că au trăit foarte bine şi fără agricultură, şi atunci au numit această perioadă preistorie şi au considerat că de aproximativ 10.000 de ani, de când au aflat că a apărut, oamenii au practicat acelaşi tip de agricultură care doar s-a perfecţionat şi specializat. Noua schimbare de mentalitate este de la a crede că acelaşi tip de agricultură se practică de zece milenii încoace către a învăţa şi accepta că sunt mai multe tipuri de a practica agricultura (mai eficiente ecologic şi socio-cultural însă necompetitive economic), însă majoritatea acestor tipuri au fost înlocuite de mentalităţile agriculturii totalitare izvorâtă din mentalităţile statului totalitar sumerian.
Agricultura fundamentală a societăţii şi economiei noastre este agricultura de tip totalitar. Totalitarismul agricol înseamnă subordonarea ecosistemului global pentru producţia de hrană pentru om. Înseamnă război cu toate celelalte forme de viaţă care nu sunt productive pentru om. Prin agricultura totalitară se poartă un război cu toate celelalte specii de plante şi animale pentru preluarea şi prelucrarea resurselor naturale în totalitatea lor.
Iniţial această agricultură nu se deosebea major de celelalte tipuri de agricultură practicată în Egipt, în Creta, în câmpia Munteniei, la Ierihon sau la Mohenjo-Daro. Făcea uz de unelte de piatră, lemn sau os, era puternic dependentă de particularităţile ecologice ale zonei şi deşi hrănea o populaţie care creştea continuu, era totuşi suficient de restrânsă geografic pentru a nu avea un impact ecologic semnificativ la scară globală sau regională. Deosebirea consta în faptul că indivizii care o practicau trăiau într-o societate de sclavi, forţaţi fiind să muncească pentru a-şi primi hrana, adăpostul şi serviciile care înainte erau gratis.
Având suficientă mână de lucru ieftină şi o nouă clasă socială de războinici, prima societate din Sumer care adoptase cultura şi agricultura totalitară a trecut în curând la următorul nivel şi anume răspândirea noii mentalităţi în restul lumii, deoarece totalitarismul prin definiţie se declară cel mai bun sistem de guvernământ şi tinde să se răspândească în toate detaliile vieţii, inclusiv fizic şi spaţial, în toate colţurile globului. Cetăţile din Mesopotamia au început să se cucerească unele pe altele, iar populaţia cucerită era trecută în sclavie. Tiranii acestor cetăţi se remarcau prin cruzime şi uşurinţa cu care se declarau trimişii şi înlocuitorii zeilor. La scurt timp noua structură socială de conducători şi conduşi a ajuns pe valea Nilului dând naştere la prima perioadă dinastică. Sumer a fost înlocuit apoi de Babilon şi Asiria. În jurul lor au apărut alte regate şi imperii care de asemenea se bazau pe cuceriri şi expansiune continuă: Urartu, Elam, Fenicia, regatul hitit. Statele sclavagiste din Troia, Knossos sau valea Indusului au fost jefuite şi incendiate de cete de migratori patriarhali venind din nord, dar după o vreme şi aceştia s-au sedentarizat şi au trecut la un sistem de producere al hranei bazat pe agricultura totalitară. Deoarece în decurs de câteva sute de ani apăruseră o seamă de regate care fiecare încerca să-şi extindă graniţele şi puterea, acestea s-au înscris într-o cursă a înarmărilor: au apărut arme de bronz şi de fier, mult mai rezistente decât cele de lemn şi piatră, au apărut care, cavaleria, unităţi specializate, s-a dezvoltat tehnica şi strategia militară. În acelaşi timp cu expansiunea teritorială şi dezvoltarea militară, neliniştea şi nemulţumirea socială în interiorul societăţilor de agricultori creştea. Crimele, războiul, foametea, sărăcia, malnutriţia au intrat în viaţa şi cultura oamenilor de atunci atât de adânc încât azi cu greu poate să creadă cineva că acestea nu sunt înscrise în mod fatalist în natura noastră umană. Peste tot în Orientul Mijlociu şi apoi în Europa, în Insulele Greceşti, la Roma, în India sau în China apar relatări de asasinate, falsificări de monede, coduri de legi, răscoale ale sclavilor din cauza presiunii sociale tot mai crescânde. Atunci când toate aceste încercări s-au soldat cu eşecuri şi s-a văzut că sistemul totalitar rămâne în picioare, o nouă idee îşi face apariţia în conştiinţa oamenilor: aceea că oamenii au nevoie să fie salvaţi, conducătorii sunt răi dar într-un fel sau altul cineva trebuie să vină să-i salveze din sărăcie, muncă şi suferinţă. Atunci când creştinismul a apărut în Palestina cu 2.000 de ani în urmă, majoritatea oamenilor aşteptau de mult un salvator, un mesia. Curând, pe lângă vechile probleme sociale,noile religii salvaţioniste (iudaism, creştinism, islamism, budism, confucianism sau zoroastrism) au introdus în societate războaiele şi persecuţiile religioase. Realitatea se împărţise în două, o parte care ţinea de lumea asta şi care era rea, nedreaptă şi plină de suferinţă, şi o altă parte, supranaturală, în care ierarhia socială se inversa şi cei bogaţi şi puternici erau înlocuiţi de cei săraci şi drepţi. Evul Mediu a fost plin de izbucniri de răscoale, ciumă şi alte epidemii, persecuţii religioase. Deşi suntem educaţi din istorie să vedem doar conflictele şi diferenţele dintre aceste regate, imperii şi state feudale, în imaginea de ansamblu ele fac parte din aceeaşi cultură a puterii şi dominaţiei bazată pe agricultura totalitară. Populaţia creştea şi curând Europa şi Orientul Mijlociu nu mai erau suficiente, ajungându-se la expediţiile denumite cruciade şi la „epoca marilor descoperiri geografice”, când cultura noastră s-a răspândit în cele două Americi, Africa şi Australia, înrobind şi exterminând populaţiile locale. Revoluţia industrială a adus greve, inflaţie, distrugerea ecosistemelor şi extincţii de specii, presa folosită constant pentru manipulare şi distorsionarea adevărului, două războaie mondiale şi mai ales colaps cultural.
Semnele culturii noastre sunt crima, asasinatul, războiul de cucerire, războiul de convertire, persecuţii religioase, mesianism, ciumă, ergotism, holeră, pelagră, răscoale, robotă, tribut, ideea că natura umană este degenerată, rea şi coruptă, consum de droguri, manipulare politică, religioasă şi educaţională, genocid, foamete, o distanţă uriaşă între cei mai bogaţi şi cei mai săraci, fanatism religios, abuz psihic şi fizic, represalii sub formă de viol, jaf şi exterminare, alienare şi tulburări psihice. Şapte miliarde de indivizi total dependenţi de o formă de agricultură care provoacă dezechilibre ecologice globale şi dezordine socială.
Chiar dacă azi avem o mobilitate mai mare, un venit mai mare, alte aşteptări şi cunoştinţe ştiinţifice mult mai avansate, chiar dacă ne-am dezvoltat numeroase modificări de tehnică şi de teritoriu, societatea modernă este aceeaşi cultură de sclavi apărută cu cinci milenii în urmă.

Sursa: Jumahess.

1 noiembrie 2011

Originea sistemului ( partea 3 ).

III.ISTORIA A ÎNCEPUT ÎN SUMER
În sudul Mesopotamiei, aproape de vărsarea râurilor Tigru şi Eufrat în Golful Persic, într-o regiune în care se practica agricultura de câteva mii de ani, se află locul de naştere a unei inovaţii care avea să schimbe lumea mai mult decât au făcut-o toate celelalte descoperiri umane din istorie.
Agricultorii din Mesopotamia au inventat o serie de tehnici de a cultiva plantele şi a gestiona recolta. Ei foloseau irigaţii şi monoculturi (cultivarea unui singur tip de plante pe suprafeţe întinse de teren).
Cea mai veche cultură de aici se numeşte Ubaid, avea o răspândire locală în sudul Irakului şi se întinde între 5.300 şi 4.100 î.Ch. Populaţia acestei perioade era formată din trei categorii principale de oameni: vânători şi pescari care trăiau în delta celor două fluvii, fermieri care cultivau cereale şi alte plante şi care veniseră din nord şi crescători de oi şi capre care îşi păşteau turmele pe pajiştile din vest şi sud-vest. Potrivit descoperirilor arheologice aceasta era o societate egalitară, în care diviziunea muncii nu era diversificată şi care pe lângă agricultura practicată prin irigaţii mai inventaseră roata şi roata olarului.
Perioada Ubaid a fost urmată de perioada Uruk (după numele unei cetăţi), de la 4.100 la 3.000 î.Ch. După Uruk urmează Jemdet Nasr când sunt descoperite proto-scrieri cuneiforme şi începe civilizaţia sumeriană.
În perioada Uruk apar primele semne clare de diferenţiere socială bazată pe posesiuni materiale şi putere de decizie. După câteva mii de ani în care baza principală a hranei era reprezentată de plantele cultivate şi după câteva inovaţii tehnice, populaţia din sudul Mesopotamiei se înmulţise suficient de mult pentru ca primele semne de nelinişte socială să îşi facă apariţia. După societatea egalitară din perioada Ubaid, societatea din Uruk era împărţită între o clasă stăpânitoare formată probabil din administratorii templelor şi a depozitelor de grâne şi majoritatea de muncitori.
Ideea originală care a apărut atunci a fost evident legată de gestionarea hranei, şi anume liderii comunităţii au considerat că mâncarea trebuie încuiată şi securizată. Se ştie că cel mai uşor mod de a dresa un animal şi a-l face mai docil şi mai receptiv la comenzile tale este să-l înfometezi câteva zile. Aici, în Mesopotamia, în această perioadă Uruk, probabil pentru prima oară în istoria vieţii şi a omului, membrilor unei comunităţi le-a fost interzis accesul la hrană, iar hrănirea lor era condiţionată de prestarea unor munci. Nu vreau să spun că înainte, în paleolitic sau mezolitic sau începutul neoliticului oamenii nu au trebuit să muncească pentru a-şi procura mâncarea, dar în această comunitate proto-sumeriană, majorităţii populaţiei nu i se oferea partea cuvenită din surplusul de alimente decât dacă munceau. Odată ce alimentele au fost depozitate în hambare, încuiate şi securizate, muncitorii nu mai aveau acces la rodul muncii lor, iar decizia de a mânca şi posibilitatea de a primi mâncare nu mai era a lor ci a altor membri din acelaşi oraş (sau aglomerare urbană).
Dacă surplusul producţiei agricole era gestionat de un grup restrâns de indivizi, aceştia puteau foarte bine să-şi aloce alimente fără să trebuiască să muncească, adică să participe activ la arat, la semănat şi recoltat, la transportul recoltei, la încărcarea şi descărcarea alimentelor în hambare, la producerea de oale şi vase de lut, la întreţinerea şi fabricarea de noi unelte, la măcinarea seminţelor şi coptul pâinii, la paza turmelor, la mulsul şi tunsul animalelor, la ţeserea hainelor, la săparea canalelor de irigaţii sau la construcţia caselor şi a templelor. Toate muncile astea le puteau face ceilalţi, iar ei doar hotărau cine şi cât primeşte.
Scrisul a apărut acum ca o nevoie de a inventaria totalitatea produselor şi a coordona toate aceste activităţi precum şi pentru listarea plăţilor către muncitori, a ofrandelor religioase sau a cadourilor. De aceea cele mai vechi tăbliţe cuneiforme prezintă o metodă arhaică de numerotare a turmelor de oi.
Societatea aceasta s-a polarizat rapid între o clasă stăpânitoare care obţinuse puterea de a lua toate deciziile importante pentru comunitate şi masa majoritară a muncitorilor şi bineînţeles că acestora din urmă le-a crescut nemulţumirea tot mai mult. Când membrii unei societăţi inechitabile sunt nemulţumiţi creşte nivelul crimei şi a infracţionalităţii astfel că pentru a asigura securitatea depozitelor de alimente cei care deţineau puterea de decizie au desemnat pe alţii care trebuiau să le păzească, în schimbul hranei şi a scutirii de muncă. Ţăranii aveau acum două clase, a factorilor de decizie şi a paznicilor, pe care trebuiau să le întreţină din acelaşi volum de muncă şi produse, astfel că au început să lucreze mai mult şi să primească mai puţin.
De câteva mii de ani, de la începuturile agriculturii, atunci când o societate agrară ajungea într-un moment de nemulţumire generalizată din cauza supraexploatării pământului care nu mai putea să ofere cantitatea necesară hrănirii unei populaţii tot mai numeroase, membrii acesteia migrau în grup spre alte regiuni. Dar dacă membrii nemulţumiţi din societatea pre-sumeriană ar fi emigrat, cei care luau deciziile şi-ar fi pierdut privilegiile şi ar fi trebuit să lucreze pământul din nou pentru a se hrăni. Ca să prevină acest lucru au transformat categoria paznicilor de hambare şi a celor însărcinaţi cu menţinerea ordinii sociale într-o clasă permanentă de războinici şi i-au trimis împotriva celor care se pregăteau să migreze. Nu ca să-i omoare ci ca să-i forţeze să rămână, să-i oblige să muncească şi să continue în mod sistematic şi comandat producţia de cereale, lapte, carne, lână, unelte, haine şi construcţii. Statul şi sclavia au intrat în istorie.

 Sursa: Jumahess

31 octombrie 2011

Once Upon A Time.

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. ( Geneza 2.15 )


Si ce'a facut omul ? Cum a ingrijit gradina? 

Originea sistemului ( partea 2 ).

II. RĂSPÂNDIREA AGRICULTURII ŞI PRIMA MIGRAŢIE NEOLITICĂ
La un moment dat, din variate motive, unele culturi primitive s-au sedentarizat iar populaţia locală s-a mărit ca o consecinţă a sedentarismului. Din nevoia de a-şi menţine acest nou mod de viaţă a apărut şi nevoia de a avea o sursă de hrană permanentă tot timpul anului, deci un surplus de alimente care trebuia depozitat. Astfel au început să se dezvolte olăritul şi construcţiile civile, pentru a avea un mod de depozitare a surplusului de alimente.
Culturile fondatoare agricole au apărut cu 9.500 de ani înainte de Cristos în estul Mediteranei. Aceste culturi erau formate din grâu primitiv (Triticum monococcum şi T. dicoccum), orz (Hordeum vulgare), linte (Lens culinaris), mazăre (Pisum sativum), năut (Cicer arietinum), in (Linum usitatissimum) şi măzăriche amară (Vicia ervilia). Cei care cultivau aceste plante trăiau în Siria, sudul Anatoliei, vestul Irakului şi Galilea de azi şi erau descendenţii culturii natufiene (12.500-9.500 î.Ch), o cultură ai cărei membri erau sedentari încă de dinainte de a fi complet agricoli.
Sedentarismul în sine este o strategie ecologică ineficientă deoarece după un anumit număr de generaţii care practică agricultura, solul îşi pierde fertilitatea şi nu mai poate oferi aceeaşi cantitate de hrană. Pe de altă parte surplusul de alimente din anii precedenţi creează condiţii optime pentru creşterea numărului de indivizi. Când o anumită regiune agricolă nu mai poate hrăni întreaga populaţie, oamenii de acolo intră în competiţie pentru resurse şi bineînţeles că atunci când cererea de produse de bază e mai mare decât oferta apar tulburări sociale şi o anumită degradare a standardelor de viaţă. Unii din cei în plus sunt nevoiţi să plece. Unii se întorc la un mod de viaţă de vânători-culegători, alţii se alătură altor comunităţi agricole iar ceilalţi migrează în alte regiuni unde înfiinţează la rândul lor societăţi agricole sedentare. Aşa a avut loc prima migraţie neolitică, când valuri de fermieri din Orientul Apropiat au pornit în toate direcţiile pentru a găsi alte locuri unde pot să-şi cultive plantele nou domesticite, deoarece regiunile-mamă nu mai reuşeau să-i hrănească, ei depăşiseră capacitatea de susţinere a mediului local.
Mesopotamia nu a fost aşadar locul de naştere al agriculturii, însă se ştie că această regiune a fost una în care plantele se cultivau din cele mai vechi timpuri din cauza solului fertil dintre cele două fluvii şi a unui climat cald tot timpul anului. Această regiune formează jumătatea dreaptă a „Semilunii roditoare” iar cultivarea plantelor de câmp s-a răspândit aici venind din jumătatea ei stângă, cu 7.000 de ani înaintea erei creştine. Pe vremea aceea zona nu era caracterizată de ariditatea şi deşertificarea specifice Irakului de azi ci era o câmpie fertilă acoperită de pajişti şi lunci. Cam în aceeaşi perioadă (sau mai devreme, la 8.000 î.Ch) au apărut şi primele urme de semănat şi recoltat în mod sistematic şi pe scară largă şi în Egipt pe valea Nilului.
În Europa cultivarea plantelor a fost adusă de fermierii din Orient cu 7.000 de ani înaintea erei noastre (dovezi arheologice, botanice şi genetice). Aceşti fermieri au format în sud-estul Europei o serie de culturi agrare foarte diverse şi interesante din punct de vedere social: Vinca-Turdaş (ideograme reprezentând o formă incipientă de scriere), Starcevo-Criş, Boian, Hamangia sau Cucuteni-Trypillie (aşezări de 10.000-15.000 locuitori).
Răspândirea animalelor a avut un traseu asemănător. Unele animale au fost domesticite de populaţiile sedentare care cultivau şi plante iar alte animale (de exemplu calul) au fost domesticite de triburi nomade.

 Sursa: Jumahess

30 octombrie 2011

Originea sistemului ( partea 1 )

I. APARIŢIA AGRICULTURII
Aceasta e interpretarea şi viziunea mea proprie a discursurilor lui B.
Societate – un grup de oameni care împart aceleaşi resurse materiale şi spirituale, o comunitate
Cultură – totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale unei societăţi la un moment dat
Civilizaţie – numele culturii noastre
Există mai multe teorii cu privire la motivele pentru care omul a început să cultive plante şi să crească animale în mod intermitent. Câteva dintre aceste ipoteze implică aglomerarea populaţiilor umane în jurul oazelor, oameni care doreau să-şi protejeze speciile favorite sau ospeţe ostentative ale şefilor de trib ca simbol al puterii şi bunăstării. Nici una din aceste teorii nu prezintă o explicaţie exhaustivă iar altele sunt contrazise direct de alte dovezi.
Ideea cum că agricultura ar răspunde unei nevoi naturale a oamenilor de a-şi asigura o rezervă permanentă de hrană a fost infirmată de ştiinţele sociale, deşi imaginea unor primitivi înfometaţi şi aflaţi permanent în căutarea hranei este larg răspândită printre oamenii de rând. Antropologia a arătat prin studiul triburilor aflate în stadiul de vânători şi culegători că membrii acestora nu sunt deloc traumatizaţi de nesiguranţă în faţa înfometării. De fapt aceştia se bucură chiar de o anumită abundenţă de hrană (bineînţeles în regiunile unde civilizaţia nu a pătruns suficient de puternic şi unde se mai găseşte destul vânat şi plante sălbatice). Primitivii nu simt nevoia de a-şi face stocuri de hrană deoarece mediul natural le oferă suficient pentru a avea un trai îndestulat. Nu au posibilitatea de a mânca orice aliment la orice oră şi în orice timp (astfel ei mănâncă în funcţie de sezon) dar nici nu sunt nevoiţi să lucreze mai mult de două-trei ore pe zi pentru a-şi asigura necesarul de mâncare şi nici nu suferă de obezitate, boli de inimă sau diabet. Cu siguranţă că suferă de foame, dar foamea este o senzaţie simţită de oricine de câteva ori pe zi în mod constant. Foametea şi sărăcia în schimb sunt două fenomene care există doar în societăţile agricole şi sunt determinate de distribuirea inechitabilă a produselor.
Agricultura nu a fost o invenţie nouă datorată unui salt calitativ în evoluţia inteligenţei oamenilor. Homo sapiens era perfect format din punct de vedere fizic încă de acum 150-200.000 de ani când încă era în Africa iar creierul modern are o vechime de 75.000 de ani după unele studii. Ce vreau să spun este că agricultura nu e o consecinţă a unei abilităţi cerebrale pe care unele triburi şi-au dezvoltat-o spre deosebire de cele care au rămas la stadiul „sub-dezvoltat” din paleolitic. Unora dintre plantele precursoare celor agricole le erau cunoscute proprietăţile culinare şi erau folosite şi dinainte de încălzirea climei. Oamenii din paleolitic foloseau plante sălbatice pe care le recoltau şi cunoşteau desigur faptul că o plantă creşte dintr-o sămânţă îngropată în pământ. Neoliticul a adus de fapt o specializare a mijloacelor de producere a hranei dinspre vânătoare şi culegere/căutare de plante sălbatice spre domesticirea acestor plante/animale sălbatice şi dependenţa socială tot mai crescută faţă aceste plante şi tehnici.
O altă ipoteză pe care o consider mai plauzibilă decât celelalte pune problema exact invers şi consideră că prima dată oamenii au devenit sedentari şi abia după adoptarea acestui mod de viaţă au avut nevoie de o rezervă de hrană independentă de ciclurile de creştere ale plantelor sau de migraţia ierbivorelor. Motivele pentru care ar fi devenit sedentari sunt fie de ordin geografic (au fost preferate locurile în care exista o reală abundenţă de hrană tot timpul anului) fie de ordin religios.
Anul trecut s-a excavat în Turcia, la Göbekli Tepe, un complex religios vechi de 11.500 de ani. Klaus Schmidt, arheologul german care lucrează acolo este de părere că templul a fost construit de populaţii migratoare la sfârşitul ultimei glaciaţii şi că era abandonat periodic, dar după un anumit timp creatorii acestor temple şi-au creat reşedinţe permanente. Dacă locurile comune de cult au fost imboldul pentru sedentarism sau nu rămâne un obiect de studiu pentru viitorul apropiat.
Procesele de semănat şi cultivat au apărut independent în mai multe locuri de pe glob la date diferite. Cele mai vechi aparţin aşa-numitelor „culturi fondatoare” din Orientul Mijlociu, dar au mai fost alte puncte de naştere al procesului de domesticire în zone foarte îndepărtate unele de altele. Astfel dacă tehnicile agricole din Asia de Sud-Vest s-au răspândit în Europa şi nordul Africii, se consideră că agricultura a apărut independent în estul Asiei (China – orez, mei, soia) de unde s-a răspândit în SE, în India (pe valea Indusului, deşi e mai probabil că agricultura a fost adusă aici din vest), în insula Noua Guinee, în America Centrală şi de Sud (porumb, tomate, cartof, fasole) sau Africa sub-sahariană (sorg, orez african).
Aceasta e o variantă de hartă care prezintă centrele de origine a cultivării plantelor:



Sursa: Jumahess

29 octombrie 2011

Great Spirit, let me accept and see all things as equal.


"People are equal partners with the plants and animals, not their masters who exploit them." 

 --Haida Gwaii, Traditional Circle of Elders--
As human beings, we are not above anything nor are we below anything. Because of being equal, we need to discuss a little about the value of respect. Not just respect when it comes to human beings, but respect when it comes to everything. We are not masters over things; we are caretakers for the Great Spirit. We need to treat all things with respect.

25 octombrie 2011

„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”


Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!...” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.
Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”... Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973). Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.
La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

Răzvan IONESCU

23 octombrie 2011

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)





Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”
Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”
Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul
Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane
Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu