4 decembrie 2016

Despre religie!

Omul religios este cel care, prin auto-cunoastere, incepe sa descopere conditionarile sale si incepe sa le rupa, sa le distruga prin aceasta cunoastere de sine; dar distrugerea acestora nu este o chestiune de timp.
Societatea nu se schimba prin exemple.
Societatea se poate reforma, i se pot aduce anumite modificari prin revolutie politica sau economica, dar numai omul religios poate creea o transformare fundamentala in societate; omul religios nu este cel care se infometeaza ca exemplu pentru a impresiona societatea.
Omul religios nu este deloc preocupat de societate, deoarece societatea se bazeaza pe acaparare, invidie, lacomie, ambitie, frica. Simpla reformare a modelului de societate, modificand doar suprafata, aduce doar o forma mult mai respectabila de ambitie.  
Deci omul religios este total in afara societatii, deoarece el nu este ambitios, nu are nici o invidie, nu mai are nici o urma de dogma, de ritual sau credinta; si acesta este singurul om care poate transforma fundamental societatea, nu reformatorul.  
Omul care isi propune sa fie un exemplu, pur si simplu da nastere conflictului, intareste frica si aduce diferite forme de tiranie. Este foarte ciudat cum noi ne inchinam la idoli, de exemplu.

Noi nu dorim ceea ce este pur, adevarat, in sine; dorim interpreti, exemple, maestri, guru, ca suport pentru a atinge cevaceea ce este un total nonsens si este folosit pentru a exploata oamenii. Daca fiecare dintre noi ar putea gandi in mod clar inca de la inceput, sau sa ne reeducam pe noi insine spre a gandi clar, atunci toate aceste exemple, maestri, guru, sisteme, ar fi absolut inutile, ceea ce oricum sunt.
Omul cu adevarat religios nu este cel care practica ceea ce numin religie, el nu are dogme sau credinte, nu face anumite ritualuri si nu urmareste cunoasterea ca o forma de satisfactie.
Omul cu adevarat religios este complet liber fata de societate, el nu are nici o responsabilitate fata de societate, el poate stabili o relatie cu societatea, dar societatea nu are nici o relatie cu el.
Societatea este organizata religios, structurata economic si social, un intreg mediu in care am fost integrati; si societatea nu il ajuta pe om sa-l gaseasca pe Dumnezeu, adevarul acesta conteaza prea putin indiferent ce nume i-ai da – si nu individul care il cauta pe Dumnezeu a creeat aceasta societate?

Asta este, individul trebuie sa se desprinda de societatea existenta, de cultura sau civilizatia sa. 

Desigur, prin aceasta rupere totala, el descopera ce este Adevarul si Adevarul este cel care creeaza noua societate, noua cultura.
O minte religioasa este libera de orice autoritate. 
Si este extrem de dificil sa fii liber de autoritate, nu doar autoritatea impusa de altii; dar deasemenea de autoritatea experientei adunate, care este trecut, care este traditia.
Si mintea religioasa nu are credinte, nu are dogme; se misca de la o realitate la alta si prin urmare, mintea religioasa este mintea stiintifica.  
Dar mintea stiintifica nu este mintea religioasa.  
Mintea religioasa cuprinde mintea stiintifica, dar mintea care este instruita in cunoasterea stiintifica nu este o minte religioasa.  
O minte religioasa este interesata de totalitate si nu de o functie particulara; de totalitatea existentei umane.
Mintea interesata de o anumita functie este specializata. Aceasta functioneaza in specializare, ca om de stiinta, medic, muzician, artist, scriitor. Ea este specializata, redusa, care creeaza separare, diviziune, nu doar in interior dar si in exterior. Omul de stiinta este considerat probabil ca cel mai important om cerut de societate, asa cum este medicul. Deci, functia devine foarte importanta; si ea aduce un statut, statutul fiind prestigiu. Deci, atunci cand exista o specializare, exista contradictii si o ingustare, o restrangere; asa functioneaza mintea.
O minte meditativa este tacuta. Nu tacerea pe care mintea o poate concepe, nu este linistea somnului; este tacerea in care gandirea – cu toate imaginile, cuvintele si perceptiile – a incetat in totalitate.

Aceasta minte meditativa este mintea religioasa, religiozitate care nu este atinsa prin biserica, in temple sau prin incantatii.

Mintea religioasa este o explozie de iubire. Este iubirea care nu cunoaste nici o separare. Aceasta nu este pentru unul sau mai multi, ci mai degraba starea in care orice separare inceteaza. Ca frumusete ea nu poate fi descrisa in cuvinte. In aceasta tacere doar mintea meditativa actioneaza.
“Ce este o minte religioasa?” – e nevoie de o revolutie radicala. Revolutia este sinonima cu religia, adica o revolutie in constiinta, pentru ca mintea sa fie capabila sa vada ceea ce este adevarat, realitatea – aceasta este calea religiei. Cred ca adevarata minte religioasa nu exista; poate exista cineva care descopera aceasta minte pentru sine, o minte care a trecut dincolo de a descoperi ce este Adevarul. Aceasta este adevarata minte religioasa.
Vreau sa aflu prin negare – ce este mintea religioasa? – consider ca prin negatie se poate afla ce este adevarat. Deci, ne vom intreba ce este mintea religioasa – prin negare.
Desigur, pentru a gasi realitatea, pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, mintea trebuie sa fie singura, intr-o stare neinfricata in care nu exista moarte; pentru mintea care este singura, nu exista moarte. Este intr-adevar extraordinar.
Daca veti patrunde acolo veti descoperi singuri ca nu exista moarte. Aceasta minte stie ca distrugerea este distrugere in creatie, astfel incat pentru mintea religioasa nu exista timp; doar mintea religioasa poate fi intr-o stare de creatie.
In aceasta creatie este frumusetea si mintea religioasa are aceasta frumusete care este diferita de frumusetea naturii, a muntilor minunati, o frumusete diferita, plina de iubire – nu poti separa frumusetea de iubire – si cu pasiune, nu poti merge mai departe fara pasiune. Frumusetea poate exista doar cand exista pasiune.
Mintea religioasa fiind in aceasta stare, are o calitate unica de concentrare. Deci, mintea religioasa nu exista, ea este in afara tuturor eforturilor umane, deoarece mintea religioasa poate primi ceea ce este nemasurabil pentru creier. Acest lucru este extraordinar. A trai in aceasta stare este adevarata minte religioasa.
Intrebare: Ce este religia?
Krishnamurti: Doresti un raspuns de la mine sau vrei sa descoperi singur? Cauti un raspuns de la cineva, oricat de minunat sau oricat de stupid ar fi? Sau tu chiar incerci cu adevarat sa afli ce este religia?
Pentru a afla cu adevarat ce este religia, trebuie sa dati deoparte tot ceea ce va sta in cale.
Daca aveti mai multe ferestre colorate sau murdare si doriti sa vedeti clar lumina soarelui, trebuie sa curatati sau sa deschideti ferestrele sau sa iesiti afara.
In mod similar pentru a afla ce este adevarata religie, mai intai trebuie sa vedeti ceea ce nu este si sa le dati deoparte. Apoi puteti afla, deoarece atunci exista perceptia directa. Deci, haideti sa vedem ce nu este religia.
A face puja, efectuarea unui ritual – este religie?
Puteti repeta din nou si din nou un anumit ritual, o anumita mantra, in fata unui anumit altar sau idol. Va poate da un sentiment de placere, un sentiment de satisfactie; dar este aceasta religie?
Purtand un fir “sacru”, numindu-te hindus, buddhist sau crestin, acceptarea unei traditii, credinte sau dogme – au toate acestea a face ceva cu religia?
Evident ca nu.  

Religia trebuie sa fie ceva ce poate fi gasit numai atunci cand mintea a inteles sa lase toate acestea deoparte.
Religia, in adevaratul sens al cuvantului, nu aduce separare, nu?
Dar ce se intampla daca sunteti musulman si eu sunt crestin, sau atunci cand eu cred in ceva si tu nu? Credintele noastre ne separa, prin urmare, credintele noastre nu au nimic de-a face cu religia.

Putem crede sau nu in Dumnezeu, are o semnificatie foarte mica, deoarece credinta sau necredinta noastra este determinata de conditionarile noastre, asa este?
Societatea din jurul  nostru, cultura in care ne-am nascut, isi pun amprentele pe orice minte; temerile si superstitiile pe care noi le numim religie, nu au nimic de-a face cu religia.
Faptul ca ei cred  intr-un fel si eu in altul, depinde in mare masura de locul in care ne-am nascut, in Anglia, India in Rusia sau America.  

Deci, credinta nu este religie, este doar rezultatul conditionarilor noastre.
Apoi, mai exista cautarea mantuirii personale.
Vreau sa fiu sigur: vreau sa ajung in Nirvana, sau in rai; trebuie sa-mi asigur un loc alaturi de Iisus, alaturi de Buddha, sau de-a dreapta Tatalui.  
Credinta ta nu-mi asigura deplina satisfactie, confortul total, asa ca trebuie sa am propria mea credinta. Si aceasta este religia? Desigur, mintea trebuie sa fie libera de toate aceste lucruri pentru a descoperi ce este adevarata religie.
Si religia este doar o chestiune de a face bine, servirea sau ajutorarea altora? Sau este ceva mai mult? Ceea ce nu inseamna ca nu trebuie sa fii generos. Dar asta e totul? Religia nu este ceva mult mai mare, mult mai pur, mult mai amplu, mai expansiv decat orice este conceput de minte?
Deci pentru a descoperi ce este adevarata religie, trebuie sa va fiti interesati si sa va intrebati despre toate acestea; si sa fiti neinfricati.  
Este ca si cum ati iesi dintr-o casa intunecoasa in lumina soarelui. Atunci nu veti mai intreba ce este adevarata religie; veti sti. 
Va veti confrunta si experimenta direct Adevarul.
Krishnamurti: Efectiv, ce este cu adevarat religia? In primul rand pentru a afla ce este religia, trebuie sa inlaturam  ceea ce nu este. Atunci ceea ce ramane, aceasta este. Este ca si cum am observa ce este iubirea. 
Iubirea nu este ura, iubirea nu este gelozie, nu este ambitie, nu este violenta. Cand negam tot ceea ce nu este, ramane ceea ce este, aceasta este compasiunea. In acelasi mod, daca negam tot ceea ce nu este religia, atunci aflam ce este adevarata religie; ce este o minte cu adevarat religioasa.
Credinta nu este religie, si autoritatea pe care bisericile si religiile organizate o presupun, nu este religie.

Nu este acolo unde exista un sentiment de supunere, de conformitate, de acceptare, de abordare ierarhica a vietii.  
Diviziunea dintre protestant, catolic, hindus, musulman, nu este religie.
Cand am negat toate acestea, ceea ce inseamna ca nu mai sunt hindus, nu mai sunt catolic, nemaiapartinand niciunei perspective sectare, atunci mintea noastra se intreaba si cauta – ce este adevarata religie?  
Fii liber de ritualurile lor, de maestrii lor, de mantuitorul lor, toate acestea nu sunt religie.
Cand mintea se elibereaza in mod inteligent de tot ceea ce a vazut ca nu este religia, atunci se poate intreba – ce este religia?
Religia nu este ceea ce gandesc eu, dar religia este sentimentul de intelegere a totalitatii existentei, in care nu exista nici o separare intre mine si tine.
Atunci exista calitatea bunatatii, care este virtute, virtutea reala, nu falsa virtute a societatii, insa in virtutea reala pot merge dincolo de minte, pentru a afla, atunci prin meditatie, prin tacere profunda, prin liniste, daca exista asa ceva in realitate.  

Prin urmare, mintea religioasa este mintea care este in mod constant constienta, sensibila, atenta, care a trecut dincolo de sine, intr-o dimensiune unde nu exista deloc timpul.
Religia organizata in credinte si dogme, nu este deloc religie.

Religia este ceva cu totul diferit de simpla acceptare a credintelor si practicarea unui ritual.  

Religia cu siguranta, este procesul de eliberare a mintii de invidie, de lacomie, de ambitie, astfel incat auto-centrarea activitatii “eu”-lui nu mai exista, si numai o astfel de minte este capabila de a urmari in totala liniste miscarea realitatii.

Iata de ce este important sa existe o revolutie religioasa – care este singura revolutie – deoarece doar revolutiile economice si politice vor esua inevitabil.
Revolutia religioasa de care vorbesc nu are nimic de-a face cu nici o religie existenta, organizata. Dimpotriva, a realiza aceasta revolutie religioasa presupune a fi liber de toate organizatiile, de orice dogma si credinta, doar atunci mintea este capabila sa se confrunte cu realitatea, cu Adevarul.

Dar din pacate majoritatea dintre noi nu acorda timp pentru acest lucru, suntem prea ocupati cu vietile noastre zilnice, cu castigarea existentei, cu lucrurile lumesti. Suntem prea ocupati cu multiplele nenorociri ale lumii, si apoi spunem: “Ce pot face eu, individual?
Daca observati, veti vedea ca doar individul iluminat, este capabil de a realiza ceva, nu multimea, nu colectivul; si individul luminat este singurul care are o cunoastere interioara de sine, a activitatii propriei minti, derularea propriilor ganduri. A fi cu adevarat constient, nu doar de functionarea superficiala a mintii, ci si a subconstientului este inceputul autocunoasterii; si fara cunoasterea de sine exista autoamagire, iluzie si prin urmare nu poti cunoaste ce este Adevarul.
Cunoasterea de sine este inceputul intelepciunii. Aceasta autocunoastere nu poate fi obtinuta din carti, dar o poti gasi pentru tine insuti prin observarea relatiei tale zilnice cu sotia sau sotul, cu copiii tai, cu seful tau, cu soferul de autobuz.  
Prin constientizarea de sine in relatia ta cu un altul, vei descoperi functionarea propriei tale minti, si aceasta intelegere de sine este inceputul eliberarii din conditionari.
Daca constientizezi profund, vei descoperi ca mintea devine foarte linistita, cu adevarat tacuta. 

Aceasta liniste nu este linistea unei minti care este disciplinata, organizata, controlata, insa in linistea care vine prin intelegerea relatiei, mintea inceteaza a mai fi un centru de auto-interes. O astfel de minte este capabila de a urmari ceea ce se afla dincolo de ea.
Intrebare: Ati realizat Adevarul. Ne puteti spune ce este Dumnezeu?
Krishnamurti: Cum stii tu ca am realizat Adevarul? Pentru a sti ca eu am inteles si realizat aceasta, tu deasemenea trebuie sa fi inteles si realizat. Nu este doar o afirmatie inteligenta.  
Pentru a cunoaste ceva, trebuie sa fii acel ceva.
Trebuie ca tu insuti sa fi avut acea experienta si prin urmare, a spune ca eu am realizat Adevarul, aparent este lipsit de sens.
Ce conteaza daca am realizat sau nu am realizat Adevarul? Adevarul este diferit de ceea ce va spun eu?
Chiar daca as fi cea mai perfecta fiinta umana, daca ceea ce spun eu nu este Adevarul de ce m-ati asculta, chiar si pe mine?

Desigur, realizarea mea nu are nimic de-a face cu ceea ce spun si omul care venereaza sau se inchina unui alt om deoarece crede ca celalalt a realizat Adevarul este de fapt o venerare si inchinare unei autoritati, si prin urmare el nu poate descoperi Adevarul.  

Pentru a intelege ceea ce s-a realizat, si pentru a realiza tu insuti aceasta, cel care deja a realizat nu este deloc important, asa este?
Stiu ca intreaga traditie spune: “Tine-te de un om care a realizat Adevarul.” Cum poti tu sa stii ca el l-a realizat? Tot ce poti face este sa stai alaturi de el, ceea ce este extrem de greu in zilele noastre.

Exista foarte putini oameni corecti si buni in adevaratul inteles al cuvantului, oameni care nu cauta ceva, care nu urmaresc ceva – oameni sinceri, dezinteresati.

Cei care cauta sau urmaresc ceva sunt niste exploatatori si, prin urmare, este foarte greu pentru cineva sa gaseasca un indrumator care sa ofere o prietenie bazata pe iubire.
Noi ii idealizam pe cei care au realizat Adevarul si speram ca ne vor da si noua ceva – atitudine care da nastere unei relatii false. Cum poate omul care a realizat Adevarul sa comunice ceva, daca nu o face cu iubire? Aceasta este dificultatea noastra.
In toate discutiile pe care le avem, nu ne iubim cu adevarat unii pe altii; suntem suspiciosi, banuitori. Doresti ceva de la mine: cunoastere, intelegere, realizarea sau prezenta mea; toate acestea sunt dovezi ca nu iubesti. Doresti ceva si prin urmare esti gata de a folosi orice mijloc pentru a-ti atinge scopul.  
Daca ne iubim cu adevarat unii pe altii, atunci comunicarea va fi imediata.
Atunci nu are importanta daca tu ai realizat si eu nu, iar pe mine nu ma intereseaza daca-mi esti superior sau inferior. Deoarece inimile noastre s-au ofilit, Dumnezeu a devenit un lucru extrem de important.
 Doresti sa-l cunosti pe Dumnezeu deoarece cantecul din inima ta a disparut, nu-i asa? Si atunci il urmezi pe cantaret si il intrebi daca te poate invata sa canti si tu.
Te poate invata tehnica, dar tehnica nu te va duce la creatie.

Nu poti fi muzician doar stiind sa canti. Poti cunoaste toti pasii de dans, dar daca in inima ta nu exista creativitate, vei functiona ca un automat.

Nu poti iubi daca scopul tau este doar de a obtine un rezultat.
Nu exista un ideal, deoarece idealul vizeaza obtinerea unui rezultat.

Frumusetea nu este un rezultat, este realitatea care exista acum si nu maine. Daca ai inima plina de iubire, vei intelege necunoscutul, vei intelege ce este Dumnezeu si nu va fi nevoie ca cineva sa ti-l explice.
Aceasta este frumusetea iubirii. Esenta ei este eternitatea.  

Deoarece nu stim ce este iubirea, dorim ca altcineva sau Dumnezeu sa ne-o dea. Cat de diferita ar fi aceasta lume daca am iubi cu adevarat! 

Am fi cu adevarat niste oameni fericiti.
Nu ar trebui sa ne cautam fericirea in lucruri, in familie, in idealuri. Ar trebui doar sa fim fericiti, iar lucrurile, oamenii si idealurile nu ne-ar mai stapani viata; sunt lucruri secundare. 

Pentru ca nu iubim, pentru ca nu suntem fericiti, investim in lucruri, crezand ca ele ne vor aduce fericirea; iar unul din lucrurile in care investim este Dumnezeu.
Doresti sa-ti spun ce este Adevarul? Poate fi explicat in cuvinte indescriptibilul? Poti masura ceea ce nu poate fi masurat? Poti prinde vantul in pumnul tau? Si daca o faci, ceea ce ai prins este oare vantul? Daca masori ceea ce nu poate fi masurat, este oare aceasta realitatea? Daca o formulezi, sau o traduci intr-un anumit fel, este aceasta realitatea? Desigur ca nu, deoarece in momentul in care descrii ceva ce nu poate fi descris, inceteaza de a mai fi real.  
In momentul in care exprimi necunoscutul prin cunoscut, el inceteaza de a mai fi cunoscut. Si totusi, acesta-i lucrul dupa care tanjim. Tot timpul dorim sa stim, deoarece atunci vom fi in stare sa continuam, atunci vom fi in stare, credem noi, sa dobandim fericirea ultima, vesnicia. Dorim sa stim deoarece nu suntem fericiti, deoarece ne luptam din greu, deoarece suntem epuizati, decazuti. Si in loc sa intelegem faptul, foarte simplu, ca suntem decazuti, marginiti, obositi, haotici, dorim sa parcurgem drumul de la cunoscut la necunoscut fara a ne da seama ca si acesta, la randul lui, va deveni cunoscut; si ca, in felul acesta, nu vom putea niciodata afla realitatea.
Prin urmare, in loc sa intrebi cine a realizat si ce a realizat, sau ce este Dumnezeu, de ce nu-ti indrepti intreaga atentie, vigilenta si luciditate catre ceea ce este?
Atunci vei intalni necunoscutul sau, mai bine zis, el va veni la tine.
Daca intelegi ce este cunoscutul, vei avea experienta acelei extraordinare taceri care nu este impusa, nici comandata, acel vid creator in care numai realitatea poate patrunde.

Realitatea nu se poate revela cuiva care se afla in devenire – cu alte cuvinte in lupta; ea se poate revela numai aceluia care pur si simplu este, care intelege ceea ce este.

Atunci vei vedea ca realitatea nu se afla departe, ca necunoscutul nu este cine stie unde; el se afla in ceea ce este. Asa cum raspunsul la o problema se afla in insasi problema respectiva, tot asa realitatea se afla in ceea ce este; daca putem intelege acest lucru, atunci vom putea cunoaste Adevarul.
Este foarte greu sa fii constient de obtuzitate, de lacomie, de reavointa, de ambitie si asa mai departe. Insusi faptul de a fi constient de ceea ce este inseamna Adevarul.  
Adevarul este cel care elibereaza si nu straduinta de a fi liber.

Realitatea nu este departe, noi suntem cei care o plasam departe, pentru ca incercam sa o folosim ca pe un mijloc de permanentizare a eu-lui. Ea este aici, acum, in clipa aceasta. Eternul, sau ceea ce este fara timp, exista acum, iar “acum” nu poate fi inteles de un om prins in plasa timpului.

 Pentru a ne elibera gandirea de timp se impune o actiune sustinuta, dar mintea este lenesa, este inceata si, in consecinta, creeaza alte obstacole. Lucrul acesta este posibil numai printr-o meditatie autentica; prin aceasta inteleg o actiune totala, nu o actiune continua. Iar actiunea totala poate fi inteleasa numai cand mintea patrunde in profunzimea procesului de continuitate care este memoria – nu memoria faptica, ci memoria psihologica. Atata vreme cat functioneaza aceasta memorie, mintea nu poate intelege ceea ce este. Numai printr-o receptivitate a intregii noastre fiinte, nu numai a mintii – in acelasi timp pasiva si vigilenta – vom putea intelege importanta si semnificatia unei solutii de continuitate, a unei incheieri. Numai ea poate declansa un proces de reinnoire, in vreme ce continuitatea duce la moarte si descompunere.
Ideile nu pot aduce transformarea in lume.
Ideile produc doar idei suplimentare in opozitie sau in concordanta, care creeaza inevitabil grupuri separate si aduc doar conflict si nefericire.  
Ideile nu pot transforma fundamental omul. Ele pot afecta viata lui superficiala, pot modifica actiunile si relatiile sale exterioare, dar ideile nu pot transforma radical fiinta umana. Omul le accepta sau li se opune si prin urmare, se izoleaza, se separa – ceea ce creeaza in continuare doar antagonism si confruntare. Doar starea de a fi poate aduce transformarea fundamentala. Aceasta stare de a fi nu este o idee sau o simpla formula, in aceasta stare intreaga gandire, toate ideile inceteaza.
Mintea nu poate rezolva problemele noastre omenesti. Mintea poate inventa teorii, sisteme, idei; poate introduce diferite modele de actiune, poate organiza existenta, poate inventa si formula. Ea nu poate rezolva problema umana, deoarece mintea in sine este problema si nu problema pe care ea o proiecteaza inafara ei. Mintea in sine a devenit problema, si inventiile sale complica si mai mult viata, aducand conflict si nefericire. Substituirea unei idei cu o alta sau schimbarea ideilor nu transforma ganditorul.
Deci ganditorul insusi a devenit problema. Gandirea se poate modifica, schimba; dar ganditorul ramane inafara acestui proces. Ganditorul este gandirea. Ei nu sunt separati, sunt un fenomen comun si nu procese separate. Ganditorul, prin manipulare, prin modificare, schimba gandirea in functie de circumstante protejandu-se pe sine prin aceasta actiune. Imaginea ramane; si doar cadrul este schimbat, insa imaginea este problema, si nu cadrul. Gandirea nu este problema ci ganditorul. Aceasta actiune de modificare, schimbare a gandirii sale, este o inselaciune desteapta din partea ganditorului, care-l conduce la iluzie, spre nesfarsite neintelegeri si conflict. Deci, doar atunci cand ganditorul inceteaza a mai fi, si ramane doar starea de a fi se poate produce transformarea radicala.
Este important sa intelegem acest lucru – ca ideile nu pot transforma omul; modificarea gandurilor nu poate aduce o revolutie radicala. Revolutia radicala exista doar atunci cand ganditorul ajunge la final. Cand aveti momente creative, un sentiment de bucurie si frumusete? Numai atunci cand ganditorul este absent, atunci procesul de gandire ia sfarsit. Atunci, in intervalul dintre doua ganduri, exista bucuria creatoare si este singura care duce la transformare.
Cum sa punem capat ganditorului va fi urmatoarea noastra intrebare, si aceasta intrebare este total eronata. Pentru ca este inca ganditorul care pune aceasta intrebare, astfel asigurandu-si continuitatea. Numai atunci cand ganditorul este constient de activitatile sale – doar atunci ganditorul ajunge la capat. In momente de mare frumusete sau in momente de mare tristete, ganditorul este temporar anihilat si atunci exista acel extraordinar sentiment de fericire infinita si extaz. Acesta este un moment creativ care aduce o revolutie de durata. Aceasta este starea de a fi, in care nu exista ganditorul, care aduce reinnoirea. In aceasta tacere, atunci cand ganditorul este absent, se intra in realitatea de a fi.
Interlocutorul: Se poate o iubire adevarata fara un om iubitor? Poate un om, fara dragoste, iubi Adevarul? Ce este pe primul loc?
Krishnamurti: Iubirea este pe primul loc. Pentru a iubi Adevarul, trebuie sa cunosti Adevarul.

Pentru a cunoaste Adevarul trebuie sa negi ceea ce nu este.

Ceea ce este cunoscut nu este Adevarul. Ceea ce se stie este deja inchis in timp si inceteaza sa mai fie Adevar. Adevarul este o miscare eterna si nu poate fi masurata in cuvinte sau in timp. Nu poate fi tinut in palma. Nu poti iubi ceva ce nu cunosti. Dar Adevarul nu poate fi gasit in carti, in imagini, in temple. El poate fi gasit in actiune, in viata.
Cautarea intensa a necunoscutului este in sine iubire, si nu puteti cauta necunoscutul departe de relatie. Nu puteti cauta realitatea, sau ceea ce este, separat, in izolare. Ea vine doar in relatie, doar atunci cand exista o relatie corecta intre oameni.  
Deci, iubirea omului este cautarea realitatii.  
Doar in relatie incep sa ma cunosc.
Relatia este oglinda in care ma descopar pe mine insumi, nu sinele meu mai mare ci intregul proces, totalitatea sinelui meu. Sinele superior si sinele inferior sunt inca in domeniul mintii. Fara intelegerea mintii ganditorul nu poate trece dincolo de gandire pentru a fi deschis fata de realitate. Deci, a ma intelege pe mine insumi este inceputul vietii. Nu stiu cum sa te iubesc – tu in relatie cu mine ajungi sa existi. Cum pot cauta realitatea si prin urmare dragostea adevarata? Eu nu pot exista fara tine. Eu nu pot fi separat. In relatia noastra, dintre mine si tine, am inceput sa ma cunosc, si intelegerea mea de sine este inceputul intelepciunii.
Cautarea realitatii este iubirea in relatie. Pentru a iubi, trebuie sa te cunosti; trebuie sa fii receptiv la toate starile tale de spirit, schimbarile, si nu prins cu totul, captiv in propriile ambitii, preocupari si dorinte. Fara tine nu pot exista. Daca eu nu inteleg aceasta relatie, cum poate exista iubirea? Fara iubire, nu exista cautare.
Pentru a rosti Adevarul trebuie sa iubesti Adevarul, trebuie sa cunosti Adevarul.
Cunoasteti Adevarul?
Stiti ce este realitatea?
Stiti ce este Dumnezeu?
Sa stii inseamna a aseza in memorie. Ceea ce este cunoscut este in domeniul timpului, si asa nu mai este Adevar. Cum poate o inima uscata cunoaste Adevarul? Nu poate.
Adevarul nu este ceva indepartat. Este aproape, dar noi nu stim cum sa-l cautam.
Pentru a fi liber, trebuie sa intelegi nu doar relatiile cu oamenii ci si cu natura, cu ideile. Trebuie sa fii deschis comuniunii; nu trebuie sa existe un proces de izolare, de retinere. Pentru a intelege trebuie sa existe iubire, si fara iubire nu poate exista intelegerea.
Deci nu omul sau Adevarul se afla pe primul loc, ci iubirea. Ea vine in fiinta doar prin intelegerea relatiei. Adevarul nu poate fi chemat. El trebuie sa vina la tine.  
Cautarea Adevarului este negarea a ceea ce Adevarul nu este. Acesta vine in fiinta ta atunci cand esti complet deschis, cand nu mai ai nici o bariera, atunci cand mintea nu mai creeaza. Acesta vine in fiinta atunci cand mintea este linistita. Aceasta liniste nu este produsa prin constrangere, repetitie sau concentrare.
Inducerea linistii este cautarea unei recompense si Adevarul nu este o recompensa. Cand exista cautarea unei recompense si evitarea durerii, nu exista Adevar.
Interlocutorul: Nu puteti construi o lume noua in modul in care o faceti acum. Este evident ca metoda prin care cativa discipoli sunt laborios pregatiti nu va produce nici o schimbare pentru omenire. Fara indoiala, va lasa urme precum Krishna, Hristos, Buddha, Mahomed si Gandhiji. Dar ei nu au schimbat lumea; si nici tu, daca nu vei descoperi un mod cu totul nou de abordare a problemei.
Krishnamurti: Cativa s-au eliberat de confuzie, conflict si durere, dar marea majoritate sunt prinsi in plasa timpului si a suferintei. Oare este posibil pentru oricine sa sparga aceasta plasa si sa fie liber? Daca ei nu au libertatea, atunci valul distrugerii si haosul vor cuprinde intotdeauna viata. Cel care intreaba spune ca invatatorii din trecut nu i-au dus pe majoritatea oamenilor in libertate. Din moment ce acestia nu sunt liberi, valul distrugerii si valul vietii sunt mereu impreuna. Interlocutorul vrea sa stie daca exista un mod cu totul nou de a aborda aceasta problema.
Valul nefericirii este mai puternic decat valul fericirii; si daca fiecare nu se trezeste, atunci valul distrugerii va fi mai puternic, si asa omul este condamnat la durere si lupta.
Aceasta este problema: este posibil ca fiecare sa iasa din aceasta plasa a conflictului si durerii, din aceasta plasa a timpului? Puteti voi, care sunteti aici, sa va eliberati imediat de suferinta, de durere? Daca puteti, veti fi capabili sa il ajutati pe altul sa se transforme imediat.  
Daca crezi ca vei deveni liber de durere, atunci nu vei fi niciodata liber, devenind o parte a acestui val distrugator. Fiecare intelege acum sau niciodata.  

Acum, este mereu in prezent, si in prezent nu exista timp.  

Prezentul este deasemenea maine. Amanarea din acum pana maine nu este prezent; este chemarea valului distrugerii.
Atata timp cat gandesti a deveni sau a fi ceva de maine, atunci creezi procesul de conflict si durere. Confuzia exista deoarece gandesti in termenii devenirii. Poate aceasta devenire lua sfarsit? Doar atunci poate exista o transformare radicala.  
Devenirea este un proces al timpului si – a fi – este liber de timp. Cand exista un proces psihologic al timpului, trebuie sa existe deasemenea valul distrugerii si al nefericirii. Transformarea poate exista doar in a fi si nu in devenire. Doar prin sfarsit, exista reinnoirea si nu prin continuitate. Deci poate fiecare dintre noi sa inceteze a gandi procesul devenirii? Eu spun ca se poate face. Poti sa o faci doar atunci cand exista un interes profund, atunci cand procesul gandirii inceteaza in totalitate.
Ganditorul este cel care se straduieste mereu sa devina.
El este creatorul timpului.  
Procesul devenirii ia sfarsit doar atunci cand ganditorul inceteaza a mai exista. Doar atunci cand veti oferi mintii si inimii posibilitatea intelegerii integrale, atunci Adevarul singur vine in fiinta ta – singurul care te elibereaza de durere. Numai atunci va exista o transformare radicala. Puteti incepe sa mergeti pe malul unui rau din orice punct. Raul devenirii este distrugere si durere. Raul devenirii se opreste atunci cand ati inteles procesul timpului. Dar, pentru a intelege, trebuie sa va eliberati inima si mintea.
Interlocutorul: Cand te ascult, totul pare a fi clar si nou. Acasa reapar vechile si plictisitoarele nelinisti. Ce este in neregula cu mine?
Krishnamurti: Existenta este provocare si reactie. Provocarea este mereu noua si raspunsul intotdeauna vechi. M-ai intalnit ieri, dar de ieri m-am schimbat; ai imaginea mea de ieri; deci “eu” sunt deja invechit. Tu ma intalnesti din nou. Ai doar imaginea mea de ieri. Deci, raspunsul tau la provocare este mereu conditionat. In timp ce ma asculti, uiti temporar toate nelinistile, toate conflictele si durerile tale. Asculti in liniste, incercand sa intelegi. Dar, cand vei pleca de aici, esti inapoi in vechiul tipar de viata sau de actiune. Noul este intotdeauna absorbit in vechi – vechile obiceiuri, traditii, amintiri si idei.
Deci, problema este cum sa eliberam gandirea de vechi, de ieri, astfel incat sa traim continuu in nou. De ce nu intalnim iar noul in fiecare minut? De ce vechiul absoarbe noul si il modifica? Oare nu pentru ca ganditorul este intotdeauna vechi?  
Nu este gandirea ta intemeiata pe trecut? Atunci cand aceasta intalneste noul, trecutul intalneste prezentul, “acum-ul”. Experienta de ieri, memoria care este moarta, intalneste noul care este viu. Deci, cum se poate auto-elibera mintea, ca si ganditor? Cum poate acumularea psihologica ajunge la capat?  
Fara eliberarea de reziduule experientei, nu poate exista nici o reintalnire a noului.

A elibera procesul de gandire, care este ieri, este dificil, pentru ca credintele, traditia si educatia sunt un proces de imitare, edificarea unei acumulari a memoriei.
Aceasta memorie raspunde in mod constant. Acest raspuns il numim gandire. Deci gandirea nu poate intalni noul. Gandirea este rezultatul experientei incomplete. Doar atunci cand experienta este finalizata, fara a lasa nici un semn – doar atunci gandirea ca raspuns al memoriei inceteaza.
Iubirea nu este memorie. Iubirea nu este un proces al gandirii. 
Este starea de a fi. 
Iubirea este vesnic noua. 
 Pentru a aduce o revolutie in gandire si sentiment, fiecare gand si sentiment trebuie considerat de la moment la moment. Orice reactie trebuie sa fie pe deplin inteleasa, nu analizata ocazional si apoi data deoparte. Libertatea fata de acumularea memoriei exista doar atunci cand fiecare sentiment si gand este simtit si gandit complet, pana la final. In acest final nu exista reinnoire. Exista un interval intre acest final si aparitia altui gand. In acest spatiu de tacere se naste creativitatea. Daca vei experimenta cu gandirea si sentimentele tale, vei descoperi caracterul practic al acestora in viata ta zilnica. Vei descoperi pentru tine insuti acest interval creativ, care nu este nici teorie nici religieeste experienta directa. Daca te agati de experienta, aceasta inceteaza a mai fi noua, eterna. Aceasta creativitate este fericirea.
Un om fericit nu este interesat daca este bogat sau sarac, carei caste sau tari ii apartine. El nu are lideri, nici temple si nici dumnezei ai fagaduintei sau ai fricii, asa ca el traieste in pace si nu provoaca dusmanie. Tu nu esti creativ in sensul explicat deja de mine, esti anti-social la diferite nivele a constiintei tale, astfel incat dai nastere la confuzie, conflicte si antagonism. Pentru a fi practic si eficient in relatiile tale, trebuie sa fii fericit. Nu poate exista fericire daca nu exista sfarsit. Nu poate exista fericire in continuitate, in devenire. In acest sfarsit exista o renastere, o noutate, o bucurie, un extaz. In devenire exista degradare, conflict si durere.
Interlocutorul: Niciodata nu-l mentionezi pe Dumnezeu. El nu face parte din invatatura ta?
Krishnamurti: Tu vorbesti foarte mult despre Dumnezeu, nu? Cartile tale sunt pline cu el, ati construit biserici si temple pentru a face ceremonii, ritualuri.  

Aceasta cautare a lui Dumnezeu indica superficialitate in cautare.

 Desi repeti cuvantul lui Dumnezeu, faptele tale nu sunt evlavioase, asa este? Desi te inchini lui Dumnezeu, metodele tale sunt fara Dumnezeu. 
 Desi vorbiti despre Dumnezeu, ii exploatati pe altii; cu cat deveniti mai bogati, construiti mai multe temple. Deci, sunteti familiarizati cu cuvantul Dumnezeu. Dar cuvantul nu este Dumnezeu, cuvantul nu este ceva.
Pentru a gasi realitatea, intreaga verbalizare a mintii trebuie sa inceteze.

 Imaginea realitatii trebuie sa inceteze a mai fi realizata.

Pentru a exista realitatea, imaginea si templul trebuie sa inceteze a mai exista.  
Pentru a se naste necunoscutul, mintea trebuie sa dea deoparte continutul sau, ceea ce este cunoscut.  
Pentru a-l urma pe Dumnezeu, trebuie sa-l cunosti pe Dumnezeu.  
A sti ceea ce urmezi nu este cunoasterea lui Dumnezeu. Reactia care te indeamna sa-l urmezi este nascuta din memorie, asa ca ceea ce cauti este deja creat.  

Ceea ce este creeat nu este etern, este un produs al mintii.

Daca nu ar fi existat carti, daca nu ar fi fost guru-si, nici ritualuri si alte forme de evadare, tot ceea ce ai cunoaste ar fi durerea si o licarire de fericire ocazionala. Atunci ai dori sa descoperi cauza durerii si nu ai incerca sa scapi, sa evadezi prin iluzii fanteziste.

Puteti inventa zei si alte lucruri, dar daca intr-adevar doriti sa cunoasteti intregul proces al suferintei, atunci nu veti evada, nu veti fi dependenti, atunci va veti confrunta cu ceea ce este. Numai atunci veti descoperi ce este realitatea.
Un om aflat in suferinta nu poate gasi realitatea. Trebuie sa te eliberezi de durere pentru a o gasi. 

Ceea ce este necunoscut, nu poate fi gandit.  

Tot ceea ce gandesti este deja cunoscut. Poti gandi doar cunoscutul. Gandirea se misca doar de la cunoscut la cunoscut, de la ceva sigur spre altceva care este sigur, dar ceea ce este cunoscut, nu este Adevarul.
Deci cand te gandesti la Dumnezeu, te gandesti la ceea ce este cunoscut, la ceea ce este in plasa timpului. Adevarul poate veni doar atunci cand mintea inceteaza a creea, atunci cand mintea este tacuta. Aceasta tacere nu este produsa prin constrangere, disciplina sau auto-iluzionare.  
Exista liniste doar atunci cand toate problemele au incetat, precum lacul care devine linistit atunci cand briza s-a oprit. Deci, mintea devine linistita atunci cand agitatorul, ganditorul, nu mai exista. Pentru ca acesta sa ajunga la capat, toate gandurile pe care acesta le produce trebuie duse la final. Este zadarnic sa se ridice o bariera impotriva gandirii.  
Fiecare gand trebuie simtit si inteles.
Cand mintea este tacuta, realitatea, indescriptibilul, se naste in fiinta.
Nu-l poti invita.  
Pentru a-l invita, trebuie sa-l cunosti, si ceea ce este cunoscut, nu este real. Mintea trebuie sa fie simpla, neimpovarata de idei si credinte.  
Pentru a intra in “a fi”, in realitate, n-o cauta, doar intelege cauzele care agita mintea si inima. Atunci cand creatorul problemelor inceteaza a mai fi, atunci exista linistea. In aceasta liniste, vine adevarata binecuvantare.

Jiddu Krishnamurti.  

20 noiembrie 2016

Dumnezeu si Superclusterii!

In ultima vreme, pe bloguletul care este, m'am ocupat de lucruri relativ serioase, neglijand binecunoscuta metoda de ridiculizare a prostiei.  Ma scuzati.

 Deci dumniezo l'a facut pe om din noroi, i'a rupt o coasta, si i'a dat'o sa si'o f⤷⧬⭉a.
A facut lumina, dupa 4 zile Soarele, caruia Iosua i'a poruncit sa ramana pe loc inca o zi, pana termina de epurat etnic dujmanii poporului evreu, cel mai ales dintre popoare.
Ortodocsii si catolicii i'au facut o mama, ca sa nu ramana dumniezo orfan, a venit duhul si a insamantat'o pe saraca logodnica a lui Iosif tamplarul, fara sa'i ceara nimeni acceptul, bifand astfel primul viol divin.
Lui Samson, care nu avea nici structura atletica, si nici macar muschi ca Rambo, dar care compensa prin parul lung, i s'a defectat contorul biblic, care contabiliza numarul de filisteni pe care conform poruncii lui Moise nu avea voie sa'i ucida, la doar 1000 de suflete. Nici mai mult, nici mai putin. Strasnic luptator! 
Sa nu mai vorbim despre alte personaje biblice dragi, cum ar fi profetul Elisei, care, fiind si el dupa inima lui dumniezo, exact ca si regele David, un criminal feroce, hot si talhar la drumul mare, a poruncit unui urs ( 2 ?  ) sa sfasie niste copii, care au ras de chelia lui, dar si alte povesti profund moralizatoare, luate direct de la sursa intelepciunii divine, biblia, care ne vorbeste despre dragostea divina a lui dumniezo, care nu vrea moartea pacatosului, ci indreptarea lui, uneori masurile coercitive mergand pana la lapidarea celui care a indraznit sa calce o zi, careia evreii i'au dat semnificatii ciudate, zi, care nu e decat alta zi in care Pamantul se invarte in jurul Soarelui, si nu invers, dar care pt evreii cei intelepti reprezenta ziua in care dumnezeu cel atotputernic a obosit si a luat o pauza de creatie, dar si alte metode de tortura inimaginabile, nascute din mintile evreilor aflate sub influenta duhului sfant, cum ar fi uciderea prin ascutisul sabiei, prin grapa, arderea de vii in cuptoare pt caramida, taiatul in doua cu fierastraul, sau chiar binecuvantarea cu lepra. Toate, ca metode de educatie, evident, care nu urmaresc moartea pacatosului. 
Mahomed, dupa ce a primit delirul care sta la baza Coranului, direct de la ingerul Gavrila, s'a urcat pe un cal inaripat si a mers la cer. 
Mi'l si imaginez pe oligofren, calarind prin Virgo, cu calul inaripat prins la caruta cu care a fost Ilie, profetul rapit la cer, caruta plina de profeti mari si mici, din toate rasele si religiile pamantului, si care de data asta nu se mai rastoarna la Caracal, vestitul loc unde s'a rasturnat caruta cu prosti, ci direct in Balamucul Universului, cea mai impetuoasa cladire pe care si'o poate cineva imagina, cladire pe care profetesa adventistilor, Ellen White a vazut'o indeaproape, ca o arvuna a vietii viitoare pe care o va duce in huzur.  
Din cladirea asta, privelistea e aparent superba, fiind cu deschidere la Muntele Sionului, un munte simbolic, pe care ea l'a vazut cu ochii ei, singurul neajuns fiind ca e imposibila o sinucidere prin azvaralire pe fereastra, din cauza gratiilor din aur care protejeaza impotriva efractiei, asta fiind si o garantie a vietii vesnice.
In caruta lui Ilie mi'i imaginez si pe profetul Smith, gurul mormonilor, inconjurat de toate nevestele lui, alaturi de Buddha, iluminatul ala cu autocontrolul, cu 3 colaci la burdihan, care ajunsese la gradul ala de obezitate, mancand 1 bob de mei pe zi, dar si pe profetul Isaia, plimbandu'se prin gradinile raiului, imbracat exact ca in capitolul 20, versetul 3 din blogul lui.  Sau ca Adam.
Nici Hammurabi nu lipseste din caruta,  pt codul lui de procedura penala, primul din istoria umanitatii, despre care avem o parere excelenta, fie si pt paragraful " Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile. "  Nepretuita. 
Incurajatoare perspectiva universului, vazuta prin ochii religiosi, drept pt care nu incurajez abandonarea ideilor despre care insusi evul mediu, ca zona de confort psihologica,  ar rosi de rusine. 

In realitate, lucrurile, spre norocul nostru, stau cu totul altfel, iar detaliile sociale tin doar de inteligenta, putina caldura umana, si sa zicem organizare. 



6 noiembrie 2016

Raspunsurile altora, imi ucid intrebarile.

"The stupidity of people comes from having an answer for everything.
The wisdom of the novel comes from having a question for everything....
The novelist teaches the reader to comprehend the world as a question.
There is wisdom and tolerance in that attitude.
In a world built on sacrosanct certainties the novel is dead.
The totalitarian world, whether founded on Marx, Islam, or anything else, is a world of answers rather than questions.
There, the novel has no place."

-- Milan Kundera, The Book of Laughter and Forgetting

...................................

Atat. 

16 octombrie 2016

Leviathanul!




Motto :  "   Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
                 Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;  "   - M. Eminescu. 




În această carte am dezvoltat până aici o teorie a drepturilor la libertate şi la proprietate şi am schiţat codul legal care ar fi necesar pentru a apăra aceste drepturi.
Dar ce putem spune despre guverne, despre stat?
Care este rolul adecvat al acestora, dacă există vreunul? Majoritatea oamenilor, care include majoritatea politologilor, consideră că, odată ce se admite importanţa vreunei activităţi luate în parte a statului, cum ar fi furnizarea unui cod legal, sau chiar necesitatea ei vitală, s-a admis ipso facto însăşi necesitatea statului ca atare.
Este adevărat că statul prestează multe funcţii importante şi necesare: de la furnizarea de lege până la oferta de servicii poliţieneşti şi de pompieri, de la construcţia şi întreţinerea stăzilor până la serviciile poştale. Dar toate acestea nu demonstrează câtuşi de puţin că doar statul poate presta asemenea funcţii, sau cel puţin, că le-ar presta măcar la standarde acceptabile.

Să presupunem, de pildă, că într-o anumită zonă există multe magazine de pepene galben, care rivalizează între ele. Unul dintre comercianţii de pepene galben, Smith, începe deodată să întrebuinţeze violenţa pentru a-şi elimina toţi rivalii din zonă; aşadar el a întrebuinţat violenţa pentru a institui un monopol coercitiv al vânzării de pepene galben într-o zonă teritorială dată. Rezultă de aici că utilizarea violenţei de către Smith, în vederea instituirii şi a menţinerii monopolului său, era esenţială livrării de pepene galben în acea zonă? Cu siguranţă că nu, fiindcă există rivali, atât actuali cât şi potenţiali, [gata să livreze pepeni] în cazul în care Smith ar slăbi la un moment dat folosirea violenţei şi ameninţarea cu aceasta; mai mult, teoria economică demonstrează că Smith, în calitate de monopolist coercitiv, va tinde să îşi presteze serviciile necorespunzător şi ineficient. Protejat de competiţie prin întrebuinţarea violenţei, Smith îşi poate permite să-şi îndeplinească serviciile într-un mod costisitor şi ineficient, deoarece consumatorii sunt lipsiţi de orice gamă posibilă de opţiuni alternative.
Mai mult, dacă s-ar ivi un grup care să militeze pentru abolirea monopolului coercitiv al lui Smith, ar exista foarte puţini protestatari atât de temerari încât să-i acuze pe aceşti aboliţionişti că doresc să-i lipsească pe consumatori de mult apreciaţii lor pepeni galbeni.

Şi cu toate acestea, statul nu este altceva decât ipoteticul nostru Smith, la o scară gigantică şi atotcuprinzătoare.

Pe întregul parcurs al istoriei, diverse grupuri de oameni autointitulate „guvernul” sau „statul” au încercat, de obicei cu succes, să dobândească monopolul coercitiv al înălţimilor care domină economia şi societatea.

În particular, statul şi-a arogat pentru sine un monopol coercitiv asupra poliţiei şi a serviciilor militare, asupra furnizării legilor şi a deciziilor judecătoreşti, asupra baterii de monedă şi a puterii de a crea bani, asupra pământului nefolosit („domeniul public”), a străzilor şi a şoselelor, a râurilor şi a apelor teritoriale şi asupra mijloacelor de livrare a trimiterilor poştale.
Controlul solului şi al transportului este o venerabilă şi excelentă metodă de asigurare a controlului de ansamblu asupra unei societăţi; în multe ţări, şoselele şi-au făcut apariţia ca un mijloc de a permite cârmuitorilor să-şi deplaseze fără dificultate trupele pe tot teritoriul ţării subjugate( Hitler? ). Controlul ofertei de bani este mijlocul de a asigura statului un venit comod şi rapid, iar statul are grijă să se asigure că nici un rival privat nu-i încalcă acest monopol auto-arogat asupra puterii de a contraface (adică de a crea) monedă nouă.
Monopolul asupra serviciilor poştale este de multă vreme o metodă comodă pentru ca statul să supravegheze orice posibilă opoziţie nereglementară şi subversivă la adresa stăpânirii sale.

În majoritatea epocilor istorice, statul a menţinut, de asemenea, un control strict asupra religiei, de regulă cimentând o alianţă confortabilă, de susţinere mutuală, cu o biserică dominantă: statul garantează puterea şi averea preoţilor, iar biserica inoculează în schimb populaţiei supuse ideea că datoria lor divin proclamată este să asculte de Cezar. 

Însă acum, când religia şi-a pierdut o mare parte din puterea sa de persuasiune asupra societăţii, statul se arată adesea dispus să lase deoparte religia şi să se concentreze pe alianţe similare, deşi mai informale, cu intelectuali mai secularizaţi. În orice caz, statul se bazează pe pârghiile propagandei pentru a-şi convinge supuşii să asculte, sau chiar să-şi preamărească stăpânii.

Dar mai important decât toate celelalte este monopolul suprem, constând în controlul statului asupra utilizării violenţei: asupra poliţiei, a serviciilor armate şi asupra tribunalelor – instanţa de putere ultimă în luarea deciziilor cu privire la disputele referitoare la delicte şi contracte.
Controlul asupra poliţiei şi al armatei este deosebit de important pentru impunerea şi asigurarea tuturor celorlalte puteri ale statului, inclusiv a puterii – de maximă importanţă – de extragere coercitivă de venituri.
Într-adevăr, există o putere de importanţă decisivă inerentă naturii aparatului de stat. Toate celelalte persoane şi grupuri din societate (cu excepţia criminalilor declaraţi şi sporadici, aşa ca hoţii şi jefuitorii de bănci) îşi obţin venitul lor pe cale voluntară: fie prin vânzare de bunuri şi servicii către publicul consumator, fie prin cadouri voluntare (de exemplu în virtutea calităţii de membru într-un grup sau într-o asociaţie, prin testament sau prin moştenire.)
Statul şi numai statul îşi obţine veniturile prin coerciţie şi prin ameninţare cu penalizări drastice, în caz că venitul ar întârzia să sosească. 

Acest tip de coerciţie este cunoscut sub numele de „impozitare”, deşi în epocile istorice mai puţin înregimentate era cunoscut sub numele de „tribut”. Impozitarea este pur şi simplu furt, chiar dacă este furt pe o scară grandioasă şi colosală, pe care nici un criminal recunoscut ca atare n-ar putea spera să o egaleze. Ea este confiscare silnică a proprietăţii locuitorilor, sau supuşilor statului.

Pentru cititorul sceptic ar fi un exerciţiu instructiv să încerce să formuleze o definiţie a impozitării care să nu includă şi furtul.
Ca şi tâlharul, statul solicită bani practic cu arma la tâmplă; dacă contribuabilul refuză să plătească, bunurile îi sunt confiscate cu forţa – şi dacă opune rezistenţă acestui jaf, el va fi arestat sau, dacă nu încetează să reziste, împuşcat.
Este adevărat că apologeţii statului susţin că impozitarea este „de fapt” voluntară; o cale simplă dar instructivă de respingere a acestei pretenţii este să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă statul ar aboli impozitarea şi s-ar limita la simple cereri de contribuţii voluntare.
Oare îşi imaginează cineva cu adevărat că în cuferele statului ar continua să se reverse o cantitate comparabilă cu imensele sale venituri actuale? Este probabil că până şi acei teoreticieni care pretind că pedeapsa nu descurajează niciodată vreo acţiune ar respinge o asemenea afirmaţie.
Marele economist Joseph Schumpeter avea dreptate atunci când observa acid că „teoria care prezintă impozitele prin analogie cu cotizaţia de la club, sau cu achiziţionarea unor servicii, de pildă de la doctor, nu demonstrează decât ce îndepărtată este această parte a ştiinţelor sociale de uzanţele intelectului de orientare ştiinţifică.”
S-a afirmat recent de către economişti că impozitarea este „de fapt” voluntară, deoarece este o metodă pentru ca fiecare să fie sigur că toţi ceilalţi plătesc pentru un proiect unanim dorit. Se presupune, de pildă, că fiecare persoană dintr-o anumită regiune doreşte ca statul să construiască un baraj; însă dacă A şi B contribuie în mod voluntar la proiect, ei nu pot fi siguri că C şi D nu „se sustrag” de la responsabilităţile lor echivalente. De aceea, toţi indivizii – A, B, C, D, etc. – care doresc deopotrivă să contribuie la construcţia barajului, cad de acord să se constrângă unii pe alţii prin impozitare. Prin urmare, impozitul nu este în realitate coercitiv. Numai că această doctrină conţine o sumedenie de erori.

În primul rând, există contradicţia internă dintre voluntarism şi coerciţie; o coerciţie a tuturor împotriva tuturor nu înseamnă că vreo parte a acestei coerciţii este voluntară.
În al doilea rând, chiar dacă presupunem pentru un moment că fiecare individ ar dori să contribuie la baraj, nu există nici o metodă de a garanta că impozitul prelevat de la fiecare om nu depăşeşte suma pe care ar fi dispus să o plătească în mod voluntar, dacă ar contribui toţi ceilalţi. Statul poate preleva 1000 $ de la Jones, chiar dacă acesta n-ar fi fost dispus să plătească mai mult decât 500$.
Poblema este că tocmai datorită faptului că impozitarea este obligatorie, nu există nici o modalitate de a garanta (aşa cum o face în mod automat piaţa liberă) că partea reprezentată de contribuţia fiecărui om este ceea ce ar fi fost el „în realitate” dispus să plătească.
Într-o societate liberă, un consumator care cumpără în mod voluntar un aparat TV cu 200 $ demonstrează prin acţiunea sa liber aleasă că aparatul TV valorează pentru el mai mult decât cei 200 $ la care renunţă; pe scurt, el demonstrează că cei 200 $ reprezintă o plată voluntară.
Sau încă, membrul unui club dintr-o societate liberă, achitându-şi cotizaţia anuală de 200 $, demonstrează că apreciază beneficiile statutului de membru al clubului la valoarea de cel puţin 200 $. Dar, în cazul impozitării, faptul că un om cedează la ameninţarea cu violenţa nu demonstrează nici un fel de preferinţă voluntară pentru vreunul dintre presupusele beneficii care, chipurile, îi revin.
În al treilea rând, argumentul demonstrează mult prea mult. Într-adevăr, oferta oricărui bun – şi nu doar cea de baraje – poate fi augmentată prin întrebuinţarea braţului fiscal în vederea finanţării. Să presupunem, bunăoară, că într-o anumită ţară s-ar institui prin impozitare Biserica Catolică; Biserica Catolică va fi fără îndoială mai extinsă decât dacă s-ar fi bazat pe contribuţii voluntare; dar se poate oare susţine, pentru acest motiv, că o asemenea instituţie este „în realitate voluntară”, deoarece toată lumea doreşte să-i constrângă pe toţi ceilalţi să plătească pentru Biserică, pentru a se asigura că nimeni nu se sustrage de la această „datorie”?
Iar în al patrulea rând, argumentul este pur şi simplu unul mistic.
Cum poate cineva să ştie dacă „în realitate” toţi ceilalţi îşi plătesc impozitele voluntar, pe baza acestui argument sofistic?
Cum rămâne cu acei oameni – ecologiştii, de pildă – care se opun barajelor per se?
Este contribuţia lor „în realitate” voluntară?
Oare plata silită de impozite de la protestanţi sau atei către o Biserică Catolică ar fi şi ea „voluntară”? Şi cum rămâne cu numărul aflat în creştere de liberali din societatea noastră, care se opun din principiu oricărei acţiuni guvernamentale? Pe ce cale poate stabili acest argument că plata de către ei a impozitelor este „în realitate voluntară”. De fapt, existenţa unui singur liberal sau anarhist în ţară este în sine suficientă pentru a demola argumentul pentru impozite bazat pe ideea că ele sunt „în realitate voluntare.”
Se mai spune, de asemenea, că în cazul statelor democratice acţiunea de a vota face ca guvernarea şi toate acţiunile şi puterile ei să fie într-adevăr „voluntare”. Din nou, există numeroase erori conţinute în acest argument foarte răspândit. În primul rând, chiar dacă o majoritate a publicului ar susţine fiecare acţiune particulară în parte a cârmuirii, aceasta n-ar fi decât o tiranie a majorităţii, nicidecum un act voluntar întreprins de toate persoanele din ţară.

Crima este crimă, furtul este furt, indiferent dacă sunt întreprinse de un om împotriva altuia, sau de un grup, sau chiar de majoritatea populaţiei dintr-o regiune teritorială dată. Faptul că majoritatea poate susţine sau trece cu vederea un act de furt nu diminuează esenţa criminală a actului, sau grava sa nedreptate. 

Altminteri, ar trebui să spunem, de exemplu, că nici unul dintre evreii asasinaţi de guvernul nazist democratic ales nu a fost [de fapt] asasinat, ci doar „s-a sinucis în mod voluntar” – aceasta fiind, desigur, implicaţia grotescă, dar logică, a doctrinei că „democratic înseamnă voluntar”.
În al doilea rând, într-o republică, prin contrast cu o democraţie directă, oamenii nu votează pentru măsuri specifice, ci pentru „reprezentanţi” şi pachete de măsuri; după care reprezentanţii îşi fac de cap pentru o perioadă fixată de timp.

Bineînţeles că ei nu sunt cu adevărat „reprezentativi” din nici un punct de vedere legal, deoarece, într-o societate liberă, „principalul” îşi angajează „agentul” sau reprezentantul în mod individual şi îl poate concedia oricând doreşte.

După cum a scris marele politolog anarhist şi avocat constituţional Lysander Spooner, „ei [funcţionarii guvernamentali aleşi] nu sunt nici servitorii, nici agenţii, nici avocaţii, nici reprezentanţii noştri…[deoarece] noi nu ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile lor.
Dacă un om este servitorul, agentul, sau avocatul meu, eu îmi asum în mod necesar responsibilitatea pentru toate acţiunile lui, întreprinse în limitele puterii pe care i-am încredinţat-o.
Dacă i-am încredinţat, în calitate de agent al meu, fie putere absolută, fie vreo putere oarecare asupra persoanelor şi proprietăţilor altor oameni decât mine însumi, prin aceasta m-am făcut în mod necesar responsabil faţă de aceste terţe persoane pentru toate vătămările pe care poate să le provoace lor, câtă vreme acţionează în limitele puterii pe care i-am acordat-o eu.
Dar nici un individ a cărui persoană sau proprietate poate fi vătămată de acţiunile Congresului [adică ale parlamentului american – n.tr.] nu se poate prezenta la alegătorii individuali, pentru a-i face responsabili de aceste acte ale aşa-zişilor lor agenţi sau reprezentanţi. Acest fapt dovedeşte că aceşti aşa-zişi agenţi ai poporului, sau ai tuturor, nu sunt în realitate agenţi ai nimănui.”
Mai mult, chiar din propria sa perspectivă, metoda votului nu poate asigura în nici un caz „domnia majorităţii” – şi cu atât mai puţin susţinerea voluntară a guvernului.
În SUA, spre exemplu, dintre alegătorii eligibili îşi dau osteneala să voteze mai puţin decât 40%; dintre aceştia, 21% pot vota pentru un candidat şi 19% pentru altul. 21% nu înseamnă în nici un caz majoritatea – şi cu atât mai puţin consimţământul voluntar al tuturor. (Într-un anumit sens, cu totul diferit de acela al democraţiei şi al metodei votului, „majoritatea” susţine întotdeauna cârmuirea existentă; vom arăta aceasta mai jos.)
Şi în fine, cum se face oare că impozitele sunt prelevate de la toată lumea fără excepţie, indiferent dacă oamenii au votat sau nu, sau, în particular, dacă au votat pentru candidatul câştigător? Cum pot abţinerea de la vot sau votul pentru candidatul perdant să indice vreun fel de susţinere a acţiunilor guvernului ales?

În fine, metoda votului nu demonstrează nici un fel de consimţământ voluntar acordat cârmuirii, nici măcar de către alegătorii înşişi.

După cum a arătat în mod categoric Spooner:
„În realitate, în cazul indivizilor faptul că votează efectiv nu trebuie interpretat ca o dovadă a consimţământului….
Dimpotrivă, trebuie să se ţină seama de faptul că, fără a i se fi solicitat vreodată consimţământul, omul constată că se găseşte împresurat de o cârmuire căreia nu îi poate opune rezistenţă; o cârmuire care-l sileşte să plătească bani, să furnizeze servicii şi să fie lipsit de exerciţiul multora dintre drepturile sale naturale, sub ameninţarea cu pedepse grele.
El mai vede şi că alţi oameni practică această tiranie împotriva lui prin întrebuinţarea votului.
Mai mult, el vede că dacă ar folosi şi el dreptul la vot, ar avea o oarecare şansă să se elibereze de tirania celorlalţi, impunându-le-o lor pe a sa. Pe scurt, el se vede, fără consimţământul său, în aşa fel situat încât, dacă îşi foloseşte dreptul de vot, poate deveni un stăpân, [iar] dacă nu şi-l foloseşte, trebuie să devină un sclav.
Şi nu are nici o alternativă decât acestea două.

În auto-apărare, o încearcă pe cea dintâi. Cazul său este analog cu cel al unui om care a fost silit să ia parte la o bătălie, în care trebuie fie să-i omoare pe ceilalţi, fie să fie el însuşi omorât. În virtutea faptului că, pentru a-şi salva propria sa viaţă în bătălie, un om încearcă să ia viaţa adversarilor, nu trebuie să se conchidă că el a ales de bunăvoie să participe la bătălie.
Nici în cazul scrutinurilor de vot – care nu sunt decât un simplu substitut al gloanţelor* – nu trebuie să se conchidă, pe baza faptului că omul îşi utilizează votul, aceasta fiind singura sa şansă de supravieţuire, că el a ales de bunăvoie participarea la scrutin, că el şi-a pus în joc de bunăvoie toate drepturile sale naturale, ca miză în schimbul drepturilor altora, perdanţii şi câştigătorii urmând să fie stabiliţi doar de puterea cifrelor…
Este neîndoielnic că cei mai mizerabili dintre oameni, supuşi celei mai opresive cârmuiri din lume, dacă li se va permite să voteze vor folosi ocazia, dacă vor vedea vreo şansă de a-şi ameliora situaţia. Dar nu rezultă de aici că ar fi o inferenţă legitimă să se spună că guvernarea însăşi, care îi zdrobeşte, ar fi una pe care au stabilit-o în mod voluntar, sau la care cel puţin au consimţit.”

Dacă, prin urmare, impozitarea este obligatorie, şi de aceea este indistinctă de furt, urmează că statul, care subzistă pe baza impozitării, este o vastă organizaţie criminală, cu mult mai formidabilă şi mai încununată de succes decât orice mafie „privată” din istorie.
Mai mult, ea trebuie socotită criminală nu doar în raport cu teoria delictelor şi a drepturilor de proprietate prezentată în această carte, ci chiar şi cu intuiţiile comune ale întregii omeniri, care privesc întotdeauna furtul ca pe un delict. 

După cum am văzut mai sus, sociologul german din secolul al XIX-lea Franz Oppenheimer a prezentat pe scurt situaţia arătând că există două şi numai două căi de dobândire a avuţiei în societate:
(a) prin producţie şi schimb voluntar cu ceilalţi – metoda pieţei libere; şi
(b) prin expropriere violentă a avuţiei produse de alţii.

Aceasta din urmă este metoda violenţei şi a furtului!

Cea dintâi le aduce beneficii tuturor părţilor implicate; cea din urmă aduce beneficii parazitare doar grupului sau clasei jefuitorilor, pe seama celor jefuiţi. Oppenheimer a denumit în mod tranşant prima metodă de obţinere a avuţiei „metoda economică”, iar pe a doua „metoda politică”.
În continuare, Oppenheimer a definit în mod strălucit statul, ca fiind „organizaţia mijloacelor politice”.
Nicăieri nu a fost esenţa de organizaţie criminală a statului explicată mai percutant sau mai strălucit decât în următorul pasaj datorat lui Lysander Spooner:
„Este adevărat că teoria constituţiei noastre este că toate impozitele sunt plătite în mod voluntar; că guvernul nostru este o societate mutuală de asigurări, prin care oamenii colaborează unii cu alţii în mod voluntar….
Însă această teorie a guvernului nostru este în întregime diferită de faptul concret.

Adevărul este că guvernul, ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: „Banii sau viaţa!” Şi multe, dacă nu cele mai multe impozite, se plătesc sub constrângerea acestei ameninţări.

Este adevărat că statul nu-l pândeşte pe om într-un loc siguratic, ca să se arunce asupra lui din marginea drumului şi, punându-i pistolul la tâmplă, să-i jefuiască apoi buzunarele. Dar furtul nu este mai puţin furt din acest motiv; şi el este cu mult mai subversiv şi mai ruşinos.

Tâlharul de drumul mare îşi asumă singur, pentru el însuşi, responsabilitatea, pericolul şi natura criminală a actului său.
El nu pretinde că ar avea vreun drept legitim asupra banilor dumneavoastră, sau că intenţionează să-i cheltuiască pentru propriul dumneavoastră bine.
El nu încearcă să se dea drept nimic altceva decât un tâlhar.
El n-a acumulat suficientă lipsă de pudoare pentru a se prezenta drept simplu „protector”, nici pentru a pretinde că le ia oamenilor banii împotriva voinţei lor, numai pentru a dispune de mijloacele de a-i „proteja” pe acei călători infatuaţi care se simt perfect capabili să se protejeze singuri, sau care nu apreciază sistemul său specific de protecţie.
El este un om prea simţitor pentru a face astfel de declaraţii. Mai mult, odată ce v-a luat banii, vă lasă în pace, ceea ce şi doriţi de la el.
El nu continuă să vă însoţească tot drumul, împotriva voinţei dumneavoarstă, socotindu-se „suveranul” dumneavoastră de drept, datorită „protecţiei” pe care v-o procură.
El nu vă „protejează” necontenit, poruncindu-vă să vă prosternaţi şi să-l serviţi; indicându-vă să faceţi cutare şi interzicându-vă să faceţi cutare; tâlhărindu-vă de şi mai mulţi bani ori ce câte ori găseşte că acesta îi e interesul sau bunul plac; şi etichetându-vă drept rebel, trădător şi inamic al patriei şi lichidându-vă fără milă [ dacă îi contestaţi autoritatea, sau dacă vă împotriviţi cererilor sale.
El este prea mult un gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte şi ticăloşii.
Pe scurt, el nu încearcă, după ce v-a furat, să vă transforme în fraierul sau în sclavul său.”
Este instructiv să ne punem problema de ce statul, în contrast cu tâlharul de drumul mare, se înconjoară întotdeauna cu o ideologie a legitimităţii, de ce trebuie să practice toate ipocriziile pe care le sugerează Spooner.
Motivul este că tâlharul de drumul mare nu este un membru vizibil, permanent, legal, sau legitim al societăţii – şi cu atât mai puţin un membru al ei cu un statut de fruntaş.
El este un permanent fugar, urmărit fie de victimele sale, fie chiar de stat.

Dar statul, spre deosebire de o bandă de tâlhari, nu este considerat o organizaţie criminală; dimpotrivă, favoriţii săi au deţinut întotdeauna poziţiile cele mai râvnite în societate.

Este un statut care îi permite statului să se hrănească pe seama victimelor sale, făcându-le în acelaşi timp pe cele mai multe dintre ele să susţină acest proces de exploatare, sau cel puţin să se resemneze cu el. 

De fapt, rolul favoriţilor şi al aliaţilor ideologici ai statului este tocmai de a-i explica publicului că Împăratul are de fapt un costum de haine excelent.
Pe scurt, ideologii trebuie să explice că, deşi furtul practicat de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri este rău şi criminal, atunci când statul săvârşeşte acte de felul acesta, nu este vorba de furt, ci de acţiunea legitimă şi chiar binecuvântată numită „impozitare”.

Ideologii trebuie să explice că asasinatul comis de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri, este rău şi trebuie pedepsit, dar că atunci când statul ucide, nu este vorba de crimă, ci de o acţiune lăudabilă, cunoscută sub numele de „război”, sau de „reprimare a subversiunii interne”.

Ei trebuie să explice că, în vreme ce răpirea sau sclavia sunt rele şi trebuie scoase în afara legii atunci când sunt practicate de indivizi sau grupuri private, dacă statul comite asemenea acte nu este vorba despre răpire sau sclavie, ci de „conscripţie” – o măsură necesară pentru binele comun şi chiar pentru satisfacerea cerinţelor moralităţii înseşi.

Funcţia ideologilor etatişti este de a ţese falsul costum de haine al împăratului, de a convinge publicul un masiv dublu etalon de măsură, conform căruia atunci când statul comite cele mai grave dintre crimele strigătoare la cer, în realitate el nu face lucrul acesta, ci face un alt lucru, care este necesar, adecvat, vital, sau – în epocile mai vechi – chiar [legitimat] prin poruncă divină.

Imemorialul succes al ideologilor statului reprezintă, probabil, cea mai gigantică fraudă din istoria omenirii.

Ideologia a fost întotdeauna vitală pentru continuarea existenţei statului, după cum atestă utilizarea sistematică a ideologiilor încă din vremea vechilor imperii orientale.

Conţinutul specific al ideologiilor s-a modificat, desigur, cu vremea, în concordanţă cu schimbarea situaţiilor şi a culturilor. În cadrul despotismelor orientale, însuşi împăratul era adesea considerat divin de către biserică; în epoca noastră, mai secularizată, argumentul se orientează mai mult spre „bunul public” şi spre „bunăstarea generală”.
 Însă obiectivul este întotdeauna acelaşi: de a convinge publicul că ceea ce face statul nu este, aşa cum ar putea să pară, o infracţiune pe scară gigantică, ci ceva necesar şi vital, care trebuie susţinut şi de care trebuie ascultat.
Motivul pentru care ideologia este atât de vitală pentru stat este că acesta se bazează întotdeauna, în esenţă, pe susţinerea majorităţii publicului.
Această susţinere există indiferent dacă statul este o „democraţie”, o dictatură, sau o monarhie absolută.
Într-adevăr, susţinerea constă în disponibilitatea majorităţii (nu şi a fiecărui individ, să repetăm) de a accepta sistemul: de a plăti impozite, de a porni fără prea multă discuţie la luptă pentru a combate în războaiele statului, de a asculta de reglementările şi decretele statului.
Pentru a fi eficace, această susţinere nu este necesar să constea într-un entuziasm activ; ea poate la fel de bine să fie doar o resemnare pasivă.
Dar susţinere trebuie să fie.

Într-adevăr, dacă majoritatea populaţiei ar fi cu adevărat convinsă de ilegitimitatea statului, dacă ar fi convinsă că statul nu este nimic altceva decât o bandă de tâlhari scrisă cu litere mari, atunci statul s-ar prăbuşi curând, pentru a nu se mai putea ridica la un statut sau la o scară de existenţă mai dezvoltată decât orice altă bandă de mafioţi.

Aşa se explică necesitatea statului de a întrebuinţa ideologii; şi aşa se explică necesitatea străvechei alianţe a statului cu intelectualii de curte, care ţes apologia stăpânirii de stat.

Primul politolog modern care a înţeles că toate statele se bazează pe opinia majorităţii a fost scriitorul liberal francez din secolul al XVI-lea Etienne de la Boetie.
În al său Discurs despre servitutea voluntară, de la Boetie arată că statul cel tiranic constă întotdeauna dintr-o minoritate a populaţiei şi că, de aceea, continuarea stăpânirii sale despotice trebuie să se bizuie pe legitimitatea statului în ochii majorităţii exploatate, pe ceea ce avea să se numească mai târziu „confecţionarea consimţământului” („the engineering of consent”).
Două sute de ani mai târziu, David Hume – deşi nu era liberal – a prezentat o analiză similară.
Contra-argumentul conform căruia, cu ajutorul armamentului modern, o forţă minoritară ar putea mulge permanent o majoritate ostilă trece cu vedere faptul că aceste arme pot fi în mâinile majorităţii şi că forţele armate ale minorităţii se pot răscula sau pot trece de partea populaţiei.

Iată de ce nevoia permanentă de ideologii persuasive a determinat întotdeauna statul să atragă în serviciul său pe intelectualii formatori de opinie publică.

În zilele de odinioară, intelectualii erau întotdeauna preoţi, de unde, aşa cum am văzut, străvechea alianţă dintre biserică şi stat, dintre tron şi altar.
În zilele noastre, economiştii „de formaţie ştiinţifică” şi „neutri faţă de valori”, alături de „managerii siguranţei naţionale”, printre alţii, prestează o funcţie ideologică similară, în numele puterii de stat.

Un obiectiv deosebit de important pentru stat în lumea modernă – când o Biserică Dominantă adesea nu mai este fezabilă – este să-şi asigure controlul asupra educaţiei, şi prin aceasta să fasoneze minţile supuşilor săi.

În plus faţă de influneţarea universităţilor prin tot felul de subvenţii financiare, sau direct prin deţinerea lor în proprietate publică, statul controlează educaţia pe nivelele mai scăzute prin instituţia universală a şcolii publice, prin obligativitatea acreditării şcolilor private şi prin legile care impun obligativitatea prezenţei la şcoală.
Să adăugăm la acestea controlul practic total asupra radioului şi al televiziunii – fie prin deţinerea lor nemijlocită în proprietate de stat, ca în cele mai multe ţări, fie – aşa cum este cazul în Statele Unite – prin naţionalizarea spaţiului hertzian şi prin încredinţarea puterii de a acorda pe bază de licenţă dreptul staţiilor de emisie de a utiliza respectivele frecvenţe şi canale unei comisii federale.
Astfel, prin însăşi natura sa, statul trebuie să violeze legile morale general acceptate, la care aderă majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt de acord în ce priveşte nedreptatea şi criminalitatea asasinatului şi a furtului. Cutumele, regulile şi legile tuturor societăţilor condamnă aceste acţiuni.
Statul se află întotdeauna, prin urmare, într-o poziţie vulnerabilă, în ciuda aparentei sale puteri imemoriale.

Există o nevoie deosebit de acută ca populaţia să fie lămurită cu privire la adevărata natură a statului, astfel încât să vadă că statul violează în mod curent preceptele general acceptate împotriva tâlhăriei şi a crimei, că statul este violatorul inevitabil al dreptului moral şi penal îndeobşte acceptat.

Am înţeles foarte limpede de ce are nevoie statul de intelectuali; dar de ce au intelectualii nevoie de stat?

Spus în modul cel mai simplu, motivul este că intelectualii, ale căror servicii se întâmplă adesea să nu fie foarte intens dorite de masa consumatorilor, pot găsi o piaţă mai „sigură” pentru abilităţile lor în braţele statului.
Statul le poate oferi o putere, un statut şi o avuţie pe care adesea ei nu le pot obţine din schimburile voluntare.
Vreme de secole, mulţi intelectuali (deşi cu siguranţă nu toţi) au urmărit ca obiectiv Puterea - realizarea idealului platonic al „filosofului-rege”.
Iată, bunăoară, strigătul izvorât din adâncul inimii distinsului cercetător marxist care este profesorul Needham, ca protest împotriva criticii acide a lui Karl Wittfogel, adresate alianţei dintre stat şi intelectuali în cadrul despotismelor orientale: „Civilizaţia pe care Profesorul Wittfogel o atacă atât de sever a fost una care putea acorda funcţii oficiale poeţilor şi învăţaţilor.” Needham adaugă că „împăraţii chinezi au fost succesiv serviţi, în toate epocile, de o mare mulţime de învăţaţi profund umani şi dezinteresaţi.”
Probabil că pentru profesorul Needham aceste lucruri sunt suficiente pentru a justifica sângeroasele despotisme ale Orientului antic.
Dar nu este nevoie să ne întoarcem în urmă pănă la Orientul antic, ba nici măcar până la obiectivul explicit declarat al profesorilor de la Universitatea din Berlin din secolul al XIX-lea, care era de a se autoconstitui în corpul de „body-guarzi intelectuali ai Casei de Hohenzollern.” În America zilelor noastre îl avem pe eminentul politolog care este profesorul Richard Neustadt, omagiindu-l pe preşedinte cu titulatura de „unic simbol de tip monarhic pentru Uniune.” Îl avem pe însărcinatul cu siguranţa naţională, Townsend Hoopes, scriind că „în cadrul sistemului nostru, pentru caracterizarea naturii problemei politicii externe şi a programelor şi sacrificiilor naţionale necesare pentru a îi face faţă acesteia în mod eficient, poporul poate privi doar către Preşedinte.”
Şi drept răspuns îl avem pe Richard Nixon care, în ajunul alegerii sale ca preşedinte, îşi defineşte rolul după cum urmează: „El [preşedintele] trebuie să articuleze valorile naţiunii, să-i definească obiectivele şi să-i impună voinţa.” Concepţia pe care o are Nixon despre rolul său este îngrijorător de similară cu formularea de către învăţatul german Ernst Huber, în anii 1930, a Dreptului constituţional al Marelui Reich German. Huber scria că şeful statului „stabileşte marile obiective ce urmează să fie atinse şi alcătuieşte planurile de utilizare a tuturor puterilor naţionale, pentru realizarea obiectivelor comune…el îi dă vieţii naţionale adevăratul său scop şi adevărata sa valoare.”

Aşadar statul este o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecţionarea susţinerii sale (engineering the support) de către majoritate (nu de către toată lumea, repetăm), prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiţi de ea. 

Dar mai există şi un alt aspect vital al statului care trebuie avut în vedere. Intersectăm acum un argument cheie în favoarea statului: este vorba despre argumentul implicit conform căruia, de fapt şi de drept, statul este proprietarul teritoriului geografic asupra căruia îşi revendică jurisdicţia.

Pe scurt, statul îşi arogă sieşi un monopol al forţei, al puterii ultime de decizie, pe întinsul unei suprafeţe teritoriale date, mai întinse sau mai reduse, în funcţie de împrejurările istorice şi de cât de mult a fost capabil să smulgă de la alte state.
Dacă se poate spune despre stat că este proprietarul de drept al teritoriului său, atunci este normal ca el să stabilească reguli pentru toţi cei care doresc să locuiască în acea regiune.
El poate controla sau confisca în mod legitim proprietatea privată, deoarece [de fapt] nu există nici un fel de proprietate privată pe teritoriul său, întrucât, în realitate, statul este posesorul întregii suprafeţe geografice.

Prin urmare, câtă vreme statul le permite supuşilor săi să părăsească teritoriul său, se poate spune că el procedează ca orice alt proprietar, care stabileşte reguli pentru persoanele ce locuiesc pe proprietatea sa.

(Aceasta pare să fie singura justificare pentru rudimentarul slogan „America, iubiţi-o sau părăsiţi-o!”, ca şi pentru enorma importanţă acordată îndeobşte dreptului indivizilor de a emigra dintr-o anumită ţară.)
Pe scurt, această teorie ridică statul la rangul de mare senior feudal, aidoma regelui medieval care, cel puţin în principiu, era proprietarul întregului pământ din cuprinsul domeniului său.
Faptul că o serie de resurse noi şi neapropriate – ca terenurile virgine sau lacurile – sunt invariabil revendicate ca proprietate a sa de către stat („domeniul public”) reprezintă o expresie a acestei teorii implicite.
Însă teoria noastră bazată pe aproprierea originară (homesteading), aşa cum am prezentat-o mai sus în ansamblu, este suficientă pentru demolarea tuturor pretenţiilor de felul acesta ale aparatului de stat. Într-adevăr, oare conform cărui drept pământesc pot criminalii aflaţi în slujba statului să emită pretenţii de proprietate asupra suprafeţei sale teritoriale? Este deja foarte grav că şi-au însuşit controlul deciziei ultime în respectiva regiune; oare ce criteriu le poate conferi posesiunea legitimă a întregului teritoriu?
Prin urmare statul poate fi definit ca organizaţia care deţine una sau ambele dintre următoarele caracteristici (în practică, aproape întotdeauna pe ambele):
(a) dobândeşte venit prin coerciţie fizică (impozitare); şi
(b) insituie un monopol coercitiv asupra violenţei si asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială.
Aceste activităţi esenţiale ale statului reprezintă deopotrivă şi în mod necesar agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi (inclusiv al dreptului la proprietate de sine). Într-adevăr, prima constituie şi instituie furtul pe o scară uriaşă, în vreme ce a doua interzice libera competiţie a firmelor de apărare şi de luare a deciziilor, în cuprinsul unei regiuni teritoriale date – interzicând cumpărarea şi vânzarea voluntare a serviciilor juridice şi de apărare.

Iată de ce se justifică aspra critică făcută statului de teoreticianul liberal Albert Jay Nock: „Statul pretinde şi exercită monopolul crimei” într-o regiune teritorială dată. „El interzice crima privată, dar organizează el însuşi crime pe o scară colosală. 

El pedepseşte hoţia privată, dar pune el însuşi mâna sa lipsită de scrupule pe tot ce doreşte, indiferent dacă este vorba de proprietatea unui cetăţean sau a unui străin.”

Trebuie subliniat faptul că statul nu se mulţumeşte doar să utilizeze coerciţia pentru a-şi obţine veniturile, să angajeze propagandişti pentru a-şi extinde puterea şi să-şi aroge şi să impună un monopol coercitiv asupra serviciilor vitale care sunt protecţia poliţienească, stingerea incendiilor, transportul şi serviciile poştale.
Într-adevăr, statul mai face şi numeroase alte lucruri, dintre care despre nici unul nu se poate spune, sub nici o formă, că serveşte publicului consumator.
El întrebuinţează monopolul forţei pentru a institui, în cuvintele lui Nock, un „monopol al crimei” – pentru a-şi controla, a reglementa şi a-şi sili nefericiţii supuşi.

Adesea, el îşi întinde tentaculele până la a controla moralitatea şi chiar vieţile de zi cu zi ale supuşilor săi.

Statul îşi întrebuinţează venitul provenit din jaf, nu doar pentru pentru a monopoliza şi a furniza în mod ineficient servicii autentice publicului, ci şi pentru a-şi spori propria putere, pe seama supuşilor săi exploataţi şi hăituiţi: pentru a redistribui venitul şi avuţia de la sine spre aliaţii săi şi pentru a controla, stăpâni şi agresa locuitorii teritoriului pe care îl deţine.
Aşadar într-o societate cu adevărat liberă, într-o sociatate în care drepturile individuale asupra persoanei şi proprietăţii ar fi respectate, statul ar înceta, în mod necesar, să mai existe.
Nenumăratele sale activităţi invadatoare şi agresive, vastele sale deposedări de drepturi ale persoanei şi ale proprietăţii ar dispărea. Totodată, acele servicii autentice pe care reuşeşte să le furnizeze în mod necorespunzător ar fi oferite spre prestare liberei competiţii şi modalităţilor de finanţare voluntar alese de către consumatorii individuali.
Grotescul tipicei chemări conservatoare la impunerea de către stat a definiţiilor conservatoare ale „moralităţii” (de pildă prin proscrierea aşa-zisei imoralităţi a pornografiei) este astfel limpede dat în vileag. Pe lângă alte argumente sănătoase împotriva moralităţii impuse cu forţa (de pildă că nici o acţiune care nu este liber aleasă nu poate fi considerată „morală”), este cu siguranţă grotesc să i se încredinţeze funcţia de paznic al moralităţii publice celui mai extins (şi deci celui mai imoral) grup criminal din societate, care este statul.


SURSA:  

10 octombrie 2016

Biodiversitate.

1.Introducere

Odată cu posibilităţile enorme de dezvoltare şi prosperitate, civilizaţia umană în actualul stadiu de dezvoltare creează o serie de probleme de natură ecologică, probleme care pe lângă faptul că nu sunt înţelese şi conştientizate complet mai au potenţialul de a se amplifica în viitor şi de a antrena după ele tot felul de urmări neprevăzute.
Dacă ecologia a apărut iniţial pentru a studia relaţiile dintre elementele ecosistemelor naturale şi dintre aceste ecosisteme, a trebuit să ajungă inevitabil să se ocupe şi de influenţa antropică asupra naturii. Ecologia nu este o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, ea este o umbrelă cu rolul de a sintetiza şi corela informaţiile provenite de la celelalte discipline (biologia, chimia, climatologia, pedologia, hidrologia, etologia, economia, antropologia etc) cu scopul înţelegerii sistemului natural global şi de a crea previziuni viabile pornind de la faptele prezentului şi experienţele trecutului.
Azi se vorbeşte despre încălzirea globală, terorismul internaţional, comerţul echitabil sau mâncarea eco. Consider că acestea sunt cel puţin subiecte secundare dacă nu chiar simptome generate de funcţionarea defectuasă a societăţii în următoarele trei domenii: supraexploatarea resurselor naturale, gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor şi distrugerea biodiversităţii naturale.
În cele ce urmează voi enumera câteva motive pentru care biodiversitatea ar trebui studiată şi protejată într-o măsură mult mai mare decât este ea la ora actuală.

2.Biodiversitatea

Biodiversitatea reprezintă gradul de variaţie a speciilor din cadrul unui ecosistem sau al întregii biosfere şi este folosită pentru a caracteriza starea de sănătate a unui ecosistem (între biodiversitate şi sănătate există o corelaţie directă). „Diversitatea biologică este varietatea formelor de viaţă la toate nivelele sistemelor biologice (molecular, al organismului, al populaţiei, al speciei şi al ecosistemului– Wilcox, 1982)”.

Nenumărate specii au dispărut deja datorită fenomenelor de extincţie de masă care se petrec după apariţia unor schimbări climatice majore. Până acuma au fost identificate cinci extincţii majore.
A şasea extincţie majoră are loc acum şi este generată de către civilizaţia modernă (extincţia din holocen).
Cauzele scăderii diversităţii sunt reprezentate de continua dezvoltare a modului de viaţă cosmopolit şi a sistemelor anexe necesare să-l susţină: urbanizarea haotică şi extinderea pe orizontală, practicile agricole (monocultura şi tehnicile agriculturii intensive), industria şi poluanţii deversaţi din cauza ei, suprapopulaţia umană şi deşeurile, turismul, extracţia resurselor din subteran, construcţia de căi de transport etc.
Principalul efect al acestor activităţi este distrugerea habitatelor animalelor sălbatice, principala cauză a dispariţiei speciilor. Alte cauze implică încălzirea globală (care provoacă efecte dintre cele mai diverse şi duce astfel la dezechilibrarea şi deplasarea ecosistemelor), coextincţia şi fenomenele de prădătorism, competiţie şi boală.
La întrebarea dacă este important să protejăm existenţa speciilor în stadiul în care se găsesc acuma, deşi extincţiile sunt un fenomen natural, sunt de părere că răspunsul este „Da” şi voi încerca să ofer în continuare zece motive pentru care omul ar trebui să-şi reconsidere poziţia faţă de progresul socio-economic şi respectul faţă de natura sălbatică (şi implicit faţă de sine însuşi).

3.Primul motiv filozofic: valoarea în sine

„Rupe o bucată de lemn şi mă vei vedea, ridică orice piatră şi mă vei găsi” (Isus Cristos, în Evanghelia apocrifă după Toma)

Acest motiv ţine de dezvoltarea filozofiei şi de noţiunea că fiecare lucru are o anumită valoare. Astfel fiecare fiinţă vie are o anumită valoare prin simplul fapt că există. Fiecare specie, populaţie sau individ este rezultatul a miliarde de ani de evoluţie, este ceva ce îndeamnă la contemplare şi cercetare în acelaşi timp. Dacă noi îi dăm o anumită valoare (negativă sau pozitivă), aceea e o valoare umană şi este diferită de propria valoare a fiinţei. Valoarea umană este incompletă şi polarizată. Această valoare umană depinde de concepţiile culturale dintr-un anumit punct istoric şi spaţial, ea nu numai că este diferită de valoarea pe care un animal sau o plantă o dă aceluiaşi lucru, dar este diferită şi de la om la om. Desigur că un virus mortal sau un câine turbat trebuie eliminat cât mai repede cu putinţă şi desigur că fiecare specie/populaţie/individ este inclinat să dea o mai mare influenţă în propriile acţiuni propriei valori, dar cel mai bine este ca tendinţa generală să fie spre respectarea valorii fiecărei fiinţe în parte.

4.Al doilea motiv filozofic: capacitatea oamenilor de a greşi

 „Errare humanum est” (Seneca)

Omul este o altfel de fiinţă deoarece creierul său l-a înzestrat cu conştiinţa propriei existenţe şi cu raţiune, capacitatea de a gândi. Această capacitate de a gândi şi în acelaşi timp de a fi conştient că gândeşte i-a permis omului să înţeleagă lumea altfel, să-şi imagineze alt fel de lume şi să încerce să transforme lumea exterioară (realitatea concretă) pentru a fi cât mai aproape de lumea interioară (realitatea imaginată).
Datorită acestei capacităţi de a observa, analiza, sintetiza, imagina, planifica şi acţiona (care i-a permis omului să fie cea mai de succes specie şi cea care a reuşit să modifice mediul în care trăieşte), omul a căpătat şi capacitatea formidabilă de a se înşela.
Puterea creierului uman de a-şi imagina diverse scenarii, posibilităţi şi lumi întregi ne creează de asemenea posibilitatea de eroare, de a anticipa greşit, de a ne imagina o lume care nu există.
Datorită faptului că omul nu are acces la esenţa intrinsecă a lucrurilor ci le poate percepe doar prin intermediul propriei conştiinţe, şi această conştiinţă nu este un aparat analizator absolut şi perfect ci este unul permanent supus adaptării şi perfecţionării, modelele imaginate de om au fost adeseori (de fapt majoritatea covărşitoare) modele false.
Socrate considera cunoaşterea ca fiind singurul lucru cu adevărat bun şi ignoranţa ca singurul lucru cu adevărat rău. Majoritatea modelelor false au fost false din acest motiv, al necunoaşterii suficiente, din cauză că niciodată nu putem şti toate faţetele unei probleme sau măcar suficient pentru a ne forma o imagine care să fie cât mai aproape de adevăr.
Cunoaşterea defectuoasă duce la construirea unui model asupra lumii bazat pe prejudecăţi care la rândul său duce la un lanţ ruşinos de crime şi abuzuri. Ceea ce azi e considerat pe deplin real sau bun simţ mâine va fi dezavuat ca fals şi concepţie greşită.
Oamenii credeau că Soarele se mişcă pe cer şi i-au adus jertfe mii de ani pentru a nu se opri din călătoria sa. Când Soarele n-a mai fost zeu s-a transformat într-o bilă de foc care plutea în eter şi se învârtea în jurul Pământului. În secolul XVII se credea că în sămânţa bărbatului e un omuleţ (homunculus) care are nevoie de mediul cald din uterul femeii pentru a creşte.
După inventarea trenului se credea că acesta nu are voie să depăşească 26 km/h pentru că altfel aerul nu ar mai intra în vagoane şi oamenii ar muri asfixiaţi. Şi bineînţeles, pe lângă aceste exemple de greşeli mai sunt celelalte concepţii create de o minte omenească şi preluate de milioane de oameni timp de mai multe generaţii la rând: unii oameni se nasc stăpâni şi alţii sclavi, evreii sunt duşmanii şi ucigaşii (poporului) lui Dumnezeu, bolnavii psihici sunt posedaţi şi trebuiesc legaţi şi închişi etc.
Dimitrie Cantemir ne spune că moldovenii nu considerau un păcat sau un lucru rău să omori un om de altă credinţă. Până în secolul trecut era perfect legal să-ţi baţi şi să-ţi violezi soţia, iar copiii puteau fi abandonaţi sau vânduţi.
Sunt atâtea exemple de erori izvorâte din creierul uman încât întreaga istorie pare un teatru în care sunt prezentate cele mai mari inepţii. Pe lângă necunoaştere, omul mai simte o nevoie imperioasă de a acţiona pe loc, pe moment (adică la nivelul unei singure generaţii), ca şi cum rolul fiecărui individ ar fi să reformeze întreg Universul în cursul propriei vieţi.
Epoca primitivă a trecut aşa greu deoarece schimbările erau mici şi erau adaptate pe parcursul mai multor generaţii. Oamenii aveau un set de principii de acţiune care funcţionau şi nu simţeau nevoia de mari inovaţii, iar când acestea se petreceau se dispersau foarte greu deoarece relaţiile între triburi îndepărtate erau foarte rare şi anevoioase. Încrederea mare acordată tradiţiei permitea verificarea viabilităţii şi utilităţii acelor inovaţii pe parcursul mai multor zeci şi sute de ani, iar faptul că erau schimbări mici în concepţia asupra lumii sau în tehnică crea de asemenea urmări fără impact major asupra Naturii şi oamenilor, iar când aceste impacturi se întâmplau era mult mai uşoară adaptarea la ele.
Surplusul de mâncare adus de practicarea agriculturii pe scară largă a permis după câteva sute de ani existenţa unei clase de oameni care nu trebuiau să muncească pentru a-şi procura mijloacele de trai. Pentru a-şi menţine nivelul de viaţă tot ce trebuiau aceştia să facă era să convingă masa largă a populaţiei să lucreze. La început convingerea a fost prin mijloace violente (sclavia) iar apoi s-a orientat tot mai mult spre mijloace ideologice (religia şi politica).
În ziua de azi oamenii consideră că fiecare are dreptul de a trăi după un standard de viaţă foarte înalt şi că fiecare are mijloacele pentru a ajunge la acel standard. Pentru a atinge acel standard e nevoie de un ansamblu de concepţii şi acţiuni care reprezintă modul de viaţă specific societăţii de consum care există în cele mai dezvoltate societăţi de azi, iar alte societăţi tind spre a-şi construi o societate identică cu cea din Lumea Întâia. Această concepţie implementată la nivel global şi la nivelul actual al dezvoltării tehnologiei duce la criza globală şi eşecul ecologic şi socio-uman spre care ne îndreptăm.
Dezvoltarea societăţii umane actuale este orientată invariabil spre progresul economic (individual sau colectiv). Prin acţiunile implementate de progresul civilizaţiei sunt aduse prejudicii imense mediului natural, inclusiv în structura biodiversităţii existentă de sute de mii de ani, poate chiar milioane. Concepţia care stă la baza dezvoltării societăţii moderne nu este o lege ştiinţifică ca şi mişcarea planetelor sau funcţionarea organelor. Nu este nici o concepţie bazată pe cercetări interdisciplinare (aşa cum este de exemplu criptozoologia sau antropologia). Societatea modernă se bazează pe concepţiile false din trecut şi este falsă la rândul ei.

5.Al treilea motiv, al utilităţii pentru alte fiinţe vii
  
„Cruzimea faţă de animale este violarea unei datorii a omului faţă de sine însuşi” (I. Kant)

Acest motiv se bazează pe ideea că fiecare organism/populaţie/specie de pe glob a evoluat bazându-se pe anumite resurse utilizate de la altceva/altcineva. Astfel plantele sunt dependente nu numai de lumina Soarelui, temperatură sau umiditate, ci şi de microorganismele din sol care descompun materia organică în substanţe anorganice. Populaţia de lăcuste depinde de populaţia de păsări dintr-o luncă de exemplu. Populaţia aceea de păsări depinde la rândul ei de procentul de păsări migratoare şi cele care iernează în ţară. Populaţia de păsări migratoare este de asemenea influenţată de cantitatea de hrană pe care o găsesc în Egipt sau Kenya unde migrează în timpul iernii, hrană care la rândul ei e influenţată de alţi factori. Fiecare depinde astfel de fiecare în cele mai diverse moduri.
Prin acest motiv nu mă refer la protejarea biodiversităţii pornind de la constatarea că un dezechilibru undeva poate provoca daune altundeva (care este motivul numărul cinci) ci la o înţelegere holistică a ansamblului vieţii.
Este o deviere de la concepţia antropocentrică a omului modern, adică de la „mie, aici, acum”.
Concepţia antropocentrică poziţionează omul deasupra tuturor celorlalte elemente, deasupra plantelor şi animalelor. Omul nu este numai cel mai evoluat, cel mai performant şi cel mai capabil element al Universului, el este şi stăpânul şi judecătorul Universului şi a elementelor sale.
Concepţia ecocentrică aşează omul nu în centru dar nici la periferie, ci într-un ansamblu dinamic, în care elementele se influenţează reciproc, fără ierarhii absolute.
 Atât la scara spaţială (biosfera) cât şi la scara temporală (evoluţia) omul nu este mai (ne)important decât o pasăre cântătoare sau un copac vechi de sute de ani.
Aici fiecare specie are acelaşi drept la viaţă cum îl are omul.
Conservarea biodiversităţii este utilă pentru oamenii viitorului. Un aspect legat de distrugerea biodiversităţii este supraexploatarea resurselor din ziua de azi, şi anume resursele existente sunt consumate într-un ritm accelerat având scopul precis de a satisface nevoi economice şi sociale secundare la scara istorică şi globală. Aceste nevoi sunt profitul şi confortul, şi în numele lor sunt sacrificate nu numai habitate şi specii dar şi resurse care poate le-ar folosi şi altora în scopuri mult mai stringente decât acestea două. Poate că peste două sute de ani un aparat ultrasofisticat de diagnoză şi tratament al cancerului nu va funcţiona 100% pentru că nu are suficientă materie primă deoarece aceasta a fost consumată în secolul XXI la producerea unor telefoane mobile de asemenea ultrasofisticate.
Biodiversitatea este utilă şi pentru copii, nu numai adulţilor. În 2009 tigrul a fost votat „cel mai iubit animal de pe planetă”. Poate că ar trebui să le oferim şi copiilor din secolul XXXI capacitatea de a avea printre opţiunile de vot de atunci specia tigru, nu numai şobolanul şi câinele.

6.Al patrulea motiv, al speciei indicator

În funcţie de intervalele între care se aliniază factorii de mediu, speciile se pot împărţi în specii stenoice şi eurioice. Speciile stenoice sunt mai sensibile la variaţiile naturale sau antropice ale factorilor de mediu şi astfel pot fi un indicator important pentru starea de sănătate ecologică dintr-un ecosistem dat.
De exemplu dacă într-un ecosistem de luncă un râu este poluat cu ape uzate acide/alcaline, plantele cele mai sensibile la pH vor suferi sau se vor dezvolta mai mult decât normal şi astfel se poate determina tipul de poluare din zona respectivă. Sau dacă un lac a fost contaminat cu metale grele, speciile de peşti sensibile vor muri sau vor suferi modificări metabolice iar oamenii pot efectua operaţiile de decontaminare corespunzătoare.
 Dacă acel lac este lipsit de speciile indicator, unele metale grele (sau orice altă substanţă cu potenţial poluator) se vor acumula în ţesuturile adipoase ale peştilor şi de acolo vor urca de-a lungul lanţului trofic la păsările şi animalele piscivore sau la oameni.
O specie indicator poate fi folosită nu numai în cazul poluării unui biotop natural, ci şi pentru determinarea gradului de însănătoşire al unui mediu deja poluat. Pe o pajişte care a fost incendiată încep să se dezvolte diverse specii de plante şi insecte, fiecare în funcţie de câte ouă sau seminţe avea depuse în pământ înainte de incendiu. Dacă pe acea pajişte nou formată au apărut prepeliţe sau şoareci de câmp, înseamnă că pajiştea s-a refăcut ca număr de specii şi biomasă suficient de mult încât să permită susţinerea unor consumatori aflaţi pe o treaptă mai înaltă în piramida trofică. Apoi omul poate introduce animale la păşunat. Dacă le-ar fi introdus prea devreme, animalele fie nu şi-ar fi găsit speciile de plante preferate fie ar fi epuizat populaţia vegetală prea repede.
O altă categorie foarte importantă de vieţuitoare sunt carnivorele mari. În România acestea sunt lupii, urşii, râşii, vulpile, pisicile sălbatice sau păsările răpitoare. Acestea sunt de asemenea foarte utile pentru analiza stării de sănătate a unui ecosistem. Există două strategii de adaptabilitate la condiţiile de mediu pe care plantele şi animalele le pot adopta în funcţie de fiecare specie în parte: strategia r şi strategia K. Speciile K-strategice s-au format într-un mediu stabil, fără perturbări majore în intervale scurte de timp, evoluând spre o talie mare, fecunditate scăzută şi investiţii energetice, informaţionale şi temporale mari în creşterea puilor. Speciile r-strategice au un număr foarte mare de urmaşi pe care îi nasc la intervale scurte de timp şi tind să depăşească capacitatea de susţinere a mediului abiotic.
În ecosistemele stabile de pădure de munte sau de deal carnivorele mari au condiţii de viaţă asemănătoare cu condiţiile de acum 1 000 sau 100 000 de ani şi astfel se pot dezvolta în condiţii optime. Dacă numărul carnivorelor mari dintr-o pădure scade sau ajunge zero, în absenţa vânătorii complete, putem deduce că s-a întâmplat ceva cu hrana lor sau cu hrana folosită de animalele vânate de carnivore. Deoarece carnivorele mari sunt în vârful lanţului trofic, în funcţie de starea lor de sănătate ne putem da seama dacă există o poluare cu substanţe chimice la un nivel trofic inferior, datorită fenomenelor de bioacumulare şi biomagnificare a substanţelor cu potenţial poluator.
Dacă un anumit teritoriu a suferit modificări din cauza activităţilor umane sau a unor calamităţi naturale, este de aşteptat ca acesta să fie populat în prima fază de refacere cu specii de strategie r şi astfel se pot elabora diverse strategii de refacere ecologică sau folosinţă economică. Dar pentru aceasta este necesară cunoaşterea temeinică a speciilor ce trăiesc în acea zonă şi protejarea şi conservarea modului şi mediului lor de viaţă deoarece speciile K sunt mult mai puţin dăunătoare din punct de vedere economic decât speciile r.
În trecut se credea că lupul este un animal trimis de Diavol să omoare oamenii păcătoşi şi să distrugă agoniseala oamenilor credincioşi şi din această cauză el a fost vânat până aproape de dispariţia totală din Europa. Odată cu dezvoltarea zoologiei, etologiei şi ecologiei s-a descoperit că lupul atacă mai ales animale bătrâne şi bolnave curăţind şi eliminând astfel membrii mai slabi dintr-o populaţie. De asemenea el poate mânca şi animale moarte şi nu atacă aproape niciodată omul (doar când este turbat sau în iernile când nu găseşte nimic de mâncare şi se adună în haite disperate după hrană). Lupul este un “sanitar al pădurii”. În ţările vestice s-a încercat reintroducerea lupului în mediul sălbatic. Dacă populaţia de lupi nou-introdusă reuşeşte să supravieţuiască înseamnă că ecosistemul este unul viabil.
Indexarea speciilor-indicator nu este încă completă şi într-o anumită măsură fiecare specie existentă poate fi indicator pentru ceva. Eliminând flora şi fauna sălbatică, omul nu numai că îşi face o imagine incompletă despre funţionarea unui ecosistem dar de asemenea ignoră avertismentele pe care le primeşte de la natură.

7.Al cincilea motiv: motivul dezechilibrului într-un ecosistem
  
„Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri, pentru că ceea ce se întâmplă animalelor i se va întâmpla în curând şi omului” (căpetenia amerindiană Seattle)

În anii ’40 şi ’50 s-a folosit pe scară largă în Statele Unite ale Americii un insecticid foarte eficient numit DDT. După câţiva ani un semnal de alarmă a fost tras (de către Rachel Carson în cartea Silent Spring, 1962) şi substanţa a fost interzisă (zece ani mai târziu). DDT este cancerigen, poate persista în sol chiar până la 30 de ani, în mediul acvatic este absorbit rapid de biotă, prezintă bioacumulare şi biomagnificare, subţiază coaja ouălor şi aproape că a eliminat din America de Nord vulturul-cu-cap-alb, pelicanul cafeniu, şoimul călător şi şoimul-de-mare. Această substanţă introdusă din considerente medicale (lupta cu malaria) şi economice (distrugerea insectelor ce parazitau culturile de câmp) a creat perturbări din cele mai diverse şi în cele mai variate ecosisteme (s-a descoperit DDT prins în gheaţa arctică şi în 2005 încă mai apărea la teste ca fiind prezent în corpul americanilor).
În 1859 a fost introdus iepurele european în Australia şi acesta provoacă de atunci pagube materiale imense şi dezastre ecologice. Iepurele nu era cunoscut pe continentul australian deoarece acesta e o insulă populată cu specii endemice iar iepurele odată scăpat în sălbăticie nu avea duşmani naturali care să-l prădeze şi astfel s-a înmulţit nestingherit. Iepurii distrug culturile agricole (produc daune de milioane de dolari anual), sunt consideraţi cel mai important factor în dispariţia speciilor din Australia (nu se ştie încă câte specii de plante au dispărut din cauza lor), distrug copacii tineri şi produc eroziunea solului deoarece mănâncă plantele tinere care au rol de fixare. Oamenii au infectat apoi populaţia de iepuri cu o variantă a virusului Myxoma şi au reuşit să diminueze populaţia de iepuri de la 600 la 100 de milioane, dar apoi aceasta s-a refăcut (în 1991) la 200-300 de milioane, de data aceasta cu indivizi rezistenţi la virus. Apoi în 1996 au fost infectaţi cu un calicivirus (RHD) rezultatul fiind o nouă boală pentru animalele din crescătorii şi iepurii de companie.
În ambele cazuri omul a intervenit în structura pre-existentă a biodiversităţii, fie încercând să elimine anumite specii (insectele dăunătoare) fie introducând altele noi (iepurele european şi apoi vulpi şi pisici sălbăticite) iar consecinţele au fost neprevăzute şi dezastruoase.
Un ecosistem îşi găseşte starea de stabilitate într-o perioadă foarte lungă de timp şi fiecare specie îşi caută o nişă ecologică la care se adaptează şi o foloseşte cât se poate mai eficient. Atunci când din cauza unor erupţii vulcanice sau solare, schimbări climatice sau cutremure un echilibru este rupt în mod natural, răspunsul biocenozelor este la fel de dramatic antrenându-se într-un efect de cascadă şi transformând aspectul ecologic în moduri cât se poate de neprevăzute. De multe ori omul, prin acţiunile sale, ajunge să producă schimbări asemănătoare cu cele naturale, dar pe când acelea se petrec la intervale foarte mari de timp, acţiunile antropice se produc în decurs de câţiva ani, timp insuficient pentru refacere. Iar necunoscând modul de răspuns al diverselor populaţii la perturbarea factorilor şi indicilor ecosistemului la care s-au adaptat daunele pot fi din cele mai diverse.
Există şi dezechilibre ecologice provocate de extincţii şi care sunt mai bine documentate. S-a observat prin studii că în special dispariţia sau diminuarea efectivelor prădătorilor de vârf are consecinţe nefaste asupra populaţiilor de animale vânate. Dacă scade numărul de carnivore mari, creşte numărul de mamifere mici şi medii. Acestea la rândul lor mănâncă ouă şi pui din cuiburi şi diminuează numărul de păsări şi consecinţa va fi înmulţirea populaţiilor de insecte care se hrănesc cu plante. Aşa s-a întâmplat în Australia cu câinii dingo sau în California cu lupii. Un fenomen asemănător s-a întâmplat în mediul marin unde au fost vânaţi rechinii mari de ape medii (pelagice) iar urmarea a fost suprimarea unor cantităţi economice importante de scoici de către calcani şi pisicile-de-mare care nu mai aveau prădători.
E posibil ca fenomenul de co-extincţie (dispariţia unei populaţii dintr-un ecosistem şi apoi dispariţia imediată a unei alte populaţii total dependente de prima) să aibe consecinţe mult mai dăunătoare decât extincţiile singulare, în care o populaţie dispărută este înlocuită destul de rapid cu alta. Aşa se întâmplă când sunt tăiaţi pomii dintr-o livadă sau pădure iar păsările fructivore vor fi nevoite să migreze în altă regiune sau mor. Acele păsări aveau rol în răspândirea seminţelor deci în înmulţirea pomilor şi arbuştilor. Fără păsări fructivore reconstrucţia ecologică a acelui teritoriu împădurit nu mai este posibilă în mod natural.
Albert Einstein a spus odată că „fără albine, omenirii i-ar mai rămâne patru ani de trăit”. În acest context citatul lui Einstein primeşte noi valenţe deoarece majoritatea covărşitoare a plantelor depind de insectele polenizatoare pentru reproducere şi fără aceste insecte ne putem trezi fără o mare parte dintre organismele producătoare de biomasă vegetală. Iar populaţiile de insecte sunt foarte susceptibile atât la poluarea cu pesticide cât şi la variaţiile care apar în efectivele prădătorilor lor.

8.Al şaselea motiv, viaţa care hrăneşte
  
“Omul este ceea ce mănâncă” (L. A. Feuerbach)

Primii hominizi au o vechime de 2,5-3 milioane de ani. Se crede că la un moment dat clima s-a încălzit şi ecosistemele de pădure din Africa au lăsat treptat locul savanelor şi a pâlcurilor de pădure. Hominizii au trebuit să călătorească tot mai mult pentru a-şi găsi hrana. Ierburile înalte ale savanei i-au făcut să stea tot mai mult pe două picioare pentru a se orienta. În cele din urmă carnea a ajuns să ocupe tot mai mult loc în dieta lor. În savană carne există din abundenţă deoarece există suficientă masă vegetală pentru ierbivore. Hominizii nu erau sedentari ci nomazi. Ei călătoreau odată cu turmele de ierbivore şi de asemenea erau mereu în căutare de plante pe care să le consume.
Homo sapiens există de o perioadă de peste 100 000 de ani, iar în urmă cu 40 000 de ani a ajuns în Europa (cel mai vechi craniu de Homo sapiens european a fost descoperit în România). Mai mult de 90% din viaţa noastră ca specie am fost vânători şi culegători, eram mereu în căutarea hranei şi călătoream unde credeam că o să găsim mâncare. În urmă cu 10 000 de ani însă s-a produs o schimbare în concepţia de viaţă a unor oameni şi am început să ne bazăm exclusiv pe mâncarea cultivată sau crescută de noi. De atunci acea concepţie de viaţă (viziune asupra lumii) s-a răspândit pe întreaga planetă şi doar în cele mai neumblate ţinuturi există vânători-culegători în adevăratul sens al cuvântului.
Omul primitiv nu era inferior oamenilor moderni (de exemplu doar 0,02% din ADN-ul uman s-a schimbat în ultimii 40 000 de ani). Dieta omului primitiv era compusă din carne slabă (de vânat), peşte şi alte animale acvatice, nuci, alune şi alte seminţe şi vegetale. Se folosea de câteva zeci de specii de animale şi câteva sute de specii de plante. Din această diversitate mai mult decât abundentă de animale şi plante corpul omenesc îşi extrăgea substanţele necesare vieţii. În decursul celor trei milioane de ani de evoluţie şi mai mult, corpul uman a evoluat şi învăţat să-şi asigure nutrienţii suficienţi dintr-o multitudine de specii de plante şi animale. E posibil ca ficatul sau rinichii să fie specializaţi să sintetizeze mai bine carnea de vânat decât carnea unui porc crescut într-un complex zootehnic deoarece acest tip de carne (cu această consistenţă şi compoziţie bio-chimică) l-au sintetizat majoritatea timpului.
Odată cu revoluţia neolitică, tot mai puţine plante şi animale îşi găseau rostul în nutriţie. Dacă înainte eram forţaţi de împrejurări să mâncăm divers, de la apariţia agriculturii folosim o paletă foarte sărăcită de mâncăruri. Practic ne bazăm pe câteva specii (cinci-şase specii de cereale, leguminoase, carne de porc, vită şi oaie, lactate) pe care doar le transformăm în mâncare care arată divers.
De multe ori plantele cultivate (hibrizii) au ajuns să-şi piardă o bună parte din substanţele benefice care se găseau în plantele sălbatice. Acest lucru s-a întâmplat deoarece prin cultivare şi hibridare omul a căutat să obţină doar anumite caracteristici la plantele recoltate. De exemplu azi e mai important pentru un aliment să poată fi păstrat un timp mai îndelungat pe rafturile magazineler decât să aibe un conţinut optim de vitamine şi nutrienţi. De asemenea prin prelucrarea industrială sunt introduse o mulţime de antibiotice, conservanţi şi coloranţi în hrană şi acestea ne modifică metabolismul în continuare. Pe lângă acestea, cu cât avem o hrană mai variată cu atât ne creşte capacitatea de imunizare a organismului.
Oamenii aşa-zisei „epoci de piatră” erau mult mai mobili şi atletici decât noi şi nu sufereau de bolile civilizaţiei, diabet II, boli de inimă, hipertensiune arterială sau hipercolesterolemie. Odată cu introducerea în dietă a zaharurilor şi a altor mâncăruri procesate şi post-procesate au apărut cariile şi dantura umană s-a deteriorat enorm. Alte boli a căror geneză este puternic influenţată de schimbările nutriţionale cauzate de revoluţia neolitică: osteoporoză, cancer colorectal, miopie, bolile autoimune sau depresie.
Pe lângă mâncarea bogată în grăsimi saturate şi carbohidraţi specifică dietei moderne, sedentarismul este o altă cauză pentru obezitate şi bolile civilizaţiei. Dacă de exemplu mâncarea ar trebui să fie procurată direct din natură (deci de pe distanţe mari, de pe suprafeţe întinse deoarece nu toate speciile utile cresc în acelaşi loc) şi nu din magazine, omul ar fi astfel mult mai activ, nu chiar cât strămoşul său din paleolitic dar oricum mult mai activ decât cumpărătorul civilizaţiei de consum.
Biologic, genetic şi fiziologic suntem aceiaşi vânători şi căutători de mâncare de acum 20 000 de ani. Degeaba va descoperi medicina în viitor că nutriţia paleolitică era mult mai sănătoasă decât cea actuală, fără conservarea biodiversităţii azi, mâine va fi prea târziu şi nu ne vom putea orienta spre o varietate largă de specii comestibile ci spre o gamă variată de medicamente. Trecerea de la nutriţia preistorică la nutriţia preponderent agricolă a creat mai multe probleme decât a rezolvat.

9.Al şaptelea motiv, al dependenţei socio-economice
  
„Ce folos are o casă dacă nu ai o planetă suportabilă pe care să o construieşti?” (H.D.Thoreau)

În triburile cele mai „înapoiate” de pe planetă, pe la vârsta de 14-15 ani, fiecare membru al comunităţii trebuie să treacă printr-un „rit de trecere” specific fiecărei culturi în parte. Acest ritual nu marchează numai începutul perioadei fertile din punct de vedere sexual, ci şi trecerea individului de la stadiul de copil la cel de adult. După acest episod individul este tratat în toate privinţele ca un adult cu drepturi depline nu pentru ca să capete el încredere în sine sau altceva, ci pentru că de acum ştie tot ce trebuie să ştie un adult. A învăţat să vâneze, să-şi construiască arme, haine şi un adăpost, cunoaşte plantele medicinale şi pe cele otrăvitoare, ştie unde să caute hrană, ştie care e istoria familiei lui şi recunoaşte cântecele şi însemnele tradiţionale ale clanului. Dacă printr-o nenorocire satul al dispărea, un copil (după standardele moderne) de 14-15 ani s-ar descurca fără probleme în pădure şi ar putea supravieţui până ar găsi un alt sat.
Motivul pentru care omul modern este aşa de speriat de natură este că nimic în cultura şi educaţia modernă nu ne mai învaţă cum trebuie să trăim în natură. S-a ajuns la ceva care seamănă cu un paradox, şi anume chiar dacă o vrabie sau un pui de vulpe sau un şarpe ştie ce trebuie să facă pentru a trăi (a creşte, a mânca, a face pui), omul, care este cea mai inteligentă specie şi are cel mai dezvoltat creier nu ar supravieţui nici două săptămâni în sălbăticie. Mai mult, are o nevoie constantă ca să-i spună cineva cum trebuie să trăiască în societatea (umană) în care susţine că vrea să trăiască. De aceea şi crede (în mod eronat) că revoluţia agriculturii a apărut pentru că oamenii doreau să fie siguri că au mâncare suficientă, pentru a-şi asigura un surplus de alimente pe timpul iernii (sau al secetei), deoarece nu crede că se poate trăi fără „grija zilei de mâine”. De la revoluţia agriculturală de acum 10 000 de ani întreaga dezvoltare a societăţii şi civilizaţiei a fost spre o înrobire a omului, spre introducerea şi menţinerea lui într-o stare de dependenţă şi nesiguranţă şi chiar dacă volumul de informaţii a crescut, omul modern ştie prea puţin din ce îi este cu adevărat folositor.
Dacă un grup de tineri dintr-o comunitate primitivă ar decide că vor să se separe de grup, lucrul ăsta nu le-ar ridica nicio problemă din punctul de vedere al supravieţuirii în natură deoarece ei ar fi perfect pregătiţi. Fermierii din neolitic au început mai târziu să fie dependenţi şi de condiţiile meteo şi de o serie de alţi factori (sănătatea seminţelor, cunoştinţele de cultivare, dăunători şi prădători) de care vânătorii primitivi nu aveau cunoştinţă. Comunităţi întregi au ajuns să fie dependente de recolta unui număr mic de specii de plante sau animale (sau chiar a unei singure specii) şi atunci când cultura agricolă s-a distrus, s-a prăbuşit şi cultura materială şi spirituală. (Una din teoriile privind dispariţia civilizaţiei maya este degradarea solului şi degradarea genetică a plantei indusă de monocultura porumbului).
Începând cu Renaşterea şi apoi Epoca Industrială, aparent omul nu mai era aşa de dependent de agricultură ci de meşteşuguri, comerţ şi apoi industrie, dar aceasta era din nou o iluzie: acum omul era complet dependent de agricultură (pe parcursul Evului Mediu şi a Antichităţii se mai putea apela din când în când la vânătoare şi cules), surplusul de alimente permitea o mai mare diferenţiere socială şi produsele agriculturii erau transformate în bani. Astfel la seria de lucruri de care era dependent şi pe care nu le putea controla (condiţii meteo, ciclurile plantei, dăunătorii, forţa de muncă, obligaţiile senioriale), omul mai acumula altele, cum ar fi fluctuaţiile monetare, plata salarială şi politica externă.
În 50 de ani omul va căpăta o nouă dependenţă, şi anume dependenţa de organismele modificate genetic. Orice nouă îmbunătăţire adusă agriculturii va fi la un moment dat implementată global în speranţa eradicării foametei. În schimb foametea nu exista în paleolitic, ea este o invenţie a modului de viaţă impus de societatea post-neolitică. Orice nouă îmbunătăţire adusă agriculturii va produce mai multă mâncare, care la rândul ei va creşte populaţia globală şi odată cu ea şi numărul oamenilor afectaţi de foamete. Din cauza efectelor agriculturii industriale (sărăcirea solului, poluarea apei, pesticide, chimizarea produselor, boli şi dăunători), tot mai mulţi agricultori vor folosi OMG, dar acestea sunt produse sub patente de invenţie ce aparţin unor corporaţii internaţionale (Monsanto, Syngenta, DuPont) şi practic aceste unităţi supra-statale şi orientate spre profit vor deţine controlul asupra rezervelor de hrană ale omenirii.
Hrana este una din nevoile de bază ale unui individ. Atunci când îşi procură singur hrana un om se simte puternic şi având siguranţa hranei are şi încredere în viitor. Când omul nu mai are siguranţa că este capabil prin forţele proprii să se hrănească devine un personaj uşor de dominat şi manipulat, care întreţine prin munca lui o întreagă structură socială care se bazează pe dependenţa şi nesiguranţa sa. Înainte capacitatea de a-şi procura hrana era în mâinile fiecărui individ. Apoi fermierii au fost dezarmaţi şi forţaţi să trăiască în sclavie, pentru a nu se putea întoarce la modul de viaţă de vânător-culegător. Acum nu mai există sclavie, dar oamenii nu mai ştiu care din miile de specii de plante şi animale sunt bune de mâncat. Societatea modernă depinde de recolta unei părţi foarte mici din populaţie care mai practică agricultura iar în curând va fi dependentă de câteva instituţii supra-individuale care vor deţine seminţele şi fermele.

10.Al optulea motiv, viaţa care vindecă

Cu ajutorul ştiinţei am inventat în ultimele două sute de ani foarte multe medicamente şi tratamente pentru bolile care ne-au afectat de-a lungul istoriei. Unele au dispărut „de la sine”, fără a necesita tratament, deoarece ne-am schimbat condiţiile de viaţă, altele au fost eradicate complet (variola) iar altele sunt tratate cu succes fie în stadiile incipiente fie atunci când sunt în plină manifestare. Ne place să privim cu milă spre generaţiile trecute care nu aveau acces la medicamente şi asistenţă sanitară, dar în realitate lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost bolnavi şi tot oamenii şi-au găsit diverse tratamente la afecţiunile lor. Chiar dacă membrii triburilor primitive erau în general sănătoşi, erau totuşi afectaţi din când în când de diverse boli, şi la unele din aceste boli avea leacuri tradiţionale care vindecau sau ameliorau. Acele leacuri (ceaiuri, alifii, diete, masaje, infuzii şi diverse tratamente precursoare ale terapiilor psihologice) funcţionau deoarece au rezistat la proba timpului. Chiar dacă nu aveau legile ştiinţifice şi tehnologia modernă, vracii din vechime aplicau o metodă de „încercare şi eroare”. Dacă cineva venea cu un tratament nou şi acesta era folositor (adică era unul antagonist pentru boală), tratamentul era ţinut minte şi transmis mai departe către generaţiile următoare prin cultura orală. Desigur că multe din tratamentele primitive erau doar apă de ploaie şi incantaţii, dar acestea nu erau ţinute minte mai mult de câteva generaţii deoarece nu funcţionau. Un şaman al unui trib din Indonezia nu doar invocă mila zeilor asupra unui bolnav ci chiar vindecă acel bolnav şi motivul pentru care noi îl privim cu neîncredere este deoarece noi facem parte dintr-o altă cultură obişnuită cu alte „ritualuri” de vindecare. Iar majoritatea bolilor de care sunt afectaţi oamenii sunt boli generate cultural, adică specifice modului de viaţă al fiecărui individ. De aceea un vindecător tradiţional nu va reuşi să vindece diabetul zaharat sau stresul de la locul de muncă la fel cum un medic din România nu va şti să vindece o muşcătură de păianjen veninos sau psihoza Wendigo.
Adesea judecăm întreaga medicină precursoare celei moderne ca şi cum întreaga istorie umană ar fi un lung Ev Mediu. Evul Mediu (dar şi părţi şi perioade din Antichitate) a fost un dezastru din punct de vedere medical şi sanitar. Adevăratele medicamente erau considerate incantaţiile şi rugăciunile, un concept ce îşi are originea în Mediterana orientală, în concepţiile gnostice şi (pre)creştine în care lumea materială era rea, greşită şi inutilă şi răspunsul problemelor nu putea fi găsit decât în lumea spirituală a lui Dumnezeu şi doar el putea hotarî dacă o boală merită sau nu să fie vindecată. Acestea sunt cauzele reţetelor fantastice folosite în acele timpuri, „medicamente” bazate pe filozofii apotropaice şi principiul simetriei şi singurele leacuri care chiar îşi făceau efectul erau cele bazate pe legendele şi obiceiurile popoarelor dinainte să fie botezate. Călugării din mănăstiri erau păstrătorii unor reţete de vindecare tradiţională nu pentru că erau preocupaţi de descoperirea unui medicament ci pentru că aceste reţete făceau parte din confesiunea dinaintea morţii a unor foste vindecătoare acuzate de „vrăjitorie”.
Lăsând la o parte diferenţele de metodă specifice cultural, medicina tradiţională (bazată pe plante în special) vindeca, aşa cum şi medicina modernă vindecă. La fel ca şi medicina modernă, şi cea primitivă mai greşea dozele, avea efecte secundare poate chiar mai dăunătoare ca şi efectele primare ale bolii, avea pacienţi care nu supravieţuiau, pacienţi bolnavi doar în mintea lor sau sceptici care nu credeau în nimic. Şi în trecut ca şi în prezent existau şarlatani sau vindecători care ofereau falsuri sau placebo cu rea-intenţie sau cu bună credinţă. Şi atunci ca şi acum erau boli care se putea trata sau boli cronice cărora li se ameliorau simptomele.
De multe ori medicina modernă a descoperit şi dezvoltat medicamente pornind de la reţete tradiţionale. Aceste reţete tradiţionale fie le-a redenumit pentru a putea fi patentate (şi a obţine profit, aceasta este varianta mai nouă, americană) fie a sintetizat substanţa activă eliminând tot felul de substanţe intermediare, obţinând un produs mai simplu, mai concentrat şi mai puternic dar care crea mai puţine efecte secundare imediate (metoda europeană, în care oamenii erau trataţi în funcţie de boală, nu de asigurarea medicală). Alteori nu a pornit de la reţete tradiţionale dar studiind compoziţia şi proprietăţile chimice ale diverselor plante, microorganisme şi elemente din natură a reuşit să descopere şi să creeze medicamente. Atunci când medicina modernă nu reuşeşte să vindece o boală se întoarce de multe ori spre medicina tradiţională pentru a căuta indicii despre plante sau obiceiuri care dacă nu vindecă măcar ameliorează simptomele bolii şi de acolo caută în continuare un alt medicament.
Pentru fiecare boală există un medicament, fiecare afecţiune are un tratament. O boală este incurabilă pentru că nu i s-a descoperit încă antidotul, nu pentru că nu poate fi vindecată. Dacă o boală nu poate fi vindecată prin metode tradiţionale este fie pentru că nu afecta popoarele tradiţionale (care ar fi avut timp câteva sute de mii de ani să caute leacuri şi variante) fie pentru că nu au găsit răspuns în mediul lor de viaţă. Dar altundeva, poate la mii de kilometri depărtare, în alt trib sau pe alt continent medicamentul exista şi aştepta să fie descoperit. Poate că o boală incurabilă de azi îşi va găsi vindecarea printr-o terapie genetică sau un medicament bazat pe substanţe gata descoperite. Dar e la fel de probabil că îşi poate găsi vindecarea într-o substanţă dintr-o plantă nestudiată îndeajuns aflată în pădurile din America de Sud, într-o bacterie dintr-un lac de munte sau în legendele unui trib izolat de civilizaţie.
Distrugerea plantelor, animalelor sau a metodelor tradiţionale de viaţă a altor culturi umane (biodiversitatea umană) şi înlocuirea acestora cu elementele civilizaţiei moderne (creatoare la rândul ei de alte probleme şi boli) nu face decât să ne scadă şansele de a descoperi răspuns la problemele actuale.

11.Al nouălea motiv, viaţa care îmbolnăveşte

Din felul cum au fost structurate şi prezentate anumite discipline (biologia, istoria) şi concepţii culturale (influenţate la rândul lor de ideologii politice şi vechi obiceiuri, legende şi mituri) o anumită imagine (ca o concluzie, un corolar) se desprinde, aceea a omului invingător, cea mai performantă fiinţă, cea mai puternică şi care nu se teme de nimic. Aceeaşi concluzie apare şi din structura lanţurilor trofice, în care ierbivorele se hrănesc cu plante care sunt forme inferioare de viaţă şi nu se pot apăra dar compensează prin număr iar ierbivorele (deşi au capacitatea de a se apăra sau fugi) sunt vânate de prădători de top care chiar dacă sunt mai puţini sunt totuşi mai inteligenţi. Omul şi-a proiectat adesea concepţiile asupra animalelor, închipuindu-şi că anumite animale sunt mai nobile decât altele, că vânarea lor are semnificaţii mitologice, că imitarea lor poate rezulta în anumite puteri, că le-au fost oferite de către divinitate pentru a le putea mânca sau folosi la muncă, că pot fi prelucrate în conformitate cu anumite legi economice etc. De mult timp orice cultură umană se mândreşte (sau se mândrea până la dezvoltarea ecologiei) cu triumful omului asupra celor mai diverse dintre animale: vânarea elefanţilor şi a leilor în Africa, eliminarea lupilor care erau principalul concurent pentru creşterea oilor, eliminarea unor păduri întinse pentru facilitarea agriculturii sau modificarea unor plante pentru sporirea producţiei. Omul se luptă cu natura sub toate formele ei şi învinge.
Pe lângă aceste concepţii şi ierarhii în care omul este în vârf mai există un set de relaţii, un război nevăzut care deşi există dintotdeauna, dinainte să existe oameni, a început să fie cunoscut abia de două sute de ani (<0,1% din existenţa lui Homo sapiens). Aceasta e lumea microbilor, a unor forme de viaţă microscopice cu existenţă parazitară, semi-parazitară sau independentă care trăiesc în cele mai diverse medii de viaţă (pământ, aer, apă, plante, sânge, celule) şi care sunt răspunzătoare pentru cel mai mare număr de victime din istorie.
Aceste microorganisme sunt virusuri, bacterii, ciuperci sau prioni şi provoacă diverse boli. Unele nu sunt agenţi infecţioşi specific umani ci îşi au originea în patologiile animalelor de unde au ajuns să infecteze omul prin fenomenul de transfer între specii sau zoonoză. Multe boli umane care sunt sau au fost deosebit de periculoase şi cunoscute îşi au originea în lumea animală: antrax, bruceloza, ebola, SARS, turbarea, febra hemoragică, ciuma, diverse toxinfecţii alimentare, gripa, difteria, salmonella sau tuberculoza.
Unele dintre aceste boli îşi au originea în modul defectuos în care ne-am dus viaţa până acum. Aşa s-a întâmplat cu ciuma de exemplu şi cu multe alte boli determinate de necunoaşterea existenţei bacteriilor şi a modului lor de viaţă. Multe îşi au originea în preistorie, de la animalele pe care le vânau oamenii atunci şi care prin ingerare sau muşcătură intrau în contact cu corpul omenesc. Mai mult de jumătate din ADN-ul uman este format din virusuri care ne-au atacat în trecut şi a căror informaţie genetică a fost încorporată în genom în cadrul procesului de vindecare şi găsire a unor anticorpi.
Desigur că odată conştientizată problema zoonozelor, concluzia logică ar fi că preferabil ar fi ca animalele sălbatice să nu mai existe deloc pentru ca odată cu ele să dispară şi patogenii lor care au posibilitatea de a ne infecta. În realitate animalele sălbatice nu pot să dispară dintr-o dată. Fenomenul de extincţie care are loc la ora actuală nu este determinat de scopul precis de a face să dispară o anumită specie (cum e cazul cu variola sau poliomielita) ci este determinat de extinderea activităţilor antropice specifice civilizaţiei în lumea naturală, prin reducerea suprafeţei habitatelor, distrugerea habitatelor sau eliminarea totală sau parţială a unor verigi din lanţul trofic. Acestea se petrec treptat, prin întrepătrunderea elementelor ce ţin de civilizaţia umană cu elemente ce ţin de sălbăticie. De exemplu se consideră că SIDA a apărut prin mutaţia virusului imunodeficienţei simiene (SIV) în HIV datorită consumului cărnii infectate de la maimuţă. Carnea de maimuţă a început să fie consumată datorită creşterii populaţiei umane din regiunile respective (Camerun şi Africa de Vest, începutul secolului XX) şi tot din această cauză s-a şi răspândit aşa de uşor. Un scenariu similar s-a petrecut în 1999 în Malaezia când din cauza creşterii intensive a porcilor domestici în habitatele naturale, un virus (Nipah) a trecut de la lilieci la porci şi apoi la oameni.
Zoonozele nu se iau doar de la animale sălbatice ci şi de la cele domestice, în special de la cele crescute în sistem industrial, unde din cauza antibioticelor şi a altor substanţe animalele îşi diminuează imunitatea şi devin astfel mai vulnerabile la infecţii. Aşa a fost cazul cu gripa aviară şi encefalopatia bovină spongiformă.
Multe dintre aceste organisme îşi au originea în trecutul îndepărtat şi au supravieţuit celor mai mari dezastre ecologice. De multe ori prin activităţile noastre forţăm aceste microorganisme să se adapteze, să producă mutanţi mai rezistenţi. S-au descoperit bacterii care mănâncă nylon (atunci când hrana lor obişnuită a dispărut, bacteriile au suferit o mutaţie şi s-au transformat în ceva care se hrănea cu ce găsea la dispoziţie). De asemenea s-au descoperit bacterii în reactoarele nucleare şi care se hrăneau cu uraniu.
Prin dezvoltarea nestingherită a activităţilor antropice se elimină o bună parte din animalele sălbatice care nu sunt utile economic sau nu se pot adapta la schimbările impuse de dezvoltarea umană, dar uneori reuşim să eliminăm nivelurile trofice şi de parazitism intermediare între noi şi acele microorganisme inferioare care sunt mult mai perfecţionate pentru supravieţuire decât oamenii.

12.Al zecelea motiv, al ridicării nivelului conştiinţei umane
  
„Atâta timp cât oamenii vor masacra animalele, ei se vor omorî între ei. Cel ce seamănă moarte şi durere nu poate culege bucurie şi dragoste” (Pitagora)

Pe parcursul evoluţiei sale, conştiinţa umană se deschide şi se lărgeşte spre viitor înglobând în sfera proprie de valori cercuri tot mai largi de elemente. Practic tendinţa este ca pe măsură ce avansează în timp, elemente care iniţial erau obiecte separate să fie percepute ca subiecte inter-conectate. Tendinţa de evoluţie a conştiinţei este de la necunoscut spre cunoscut, de la străin (şi eventual duşman) la aliat (şi eventual prieten), de la relaţii puţine la relaţii multiple şi complexe, de la simplu la complex, de la integrarea într-un sistem în care diferenţierea, complexitatea, numărul elementelor şi individualitatea sunt slab dezvoltate, în stadii incipiente, la un sistem cu caracteristici exact opuse. Şi această evoluţie a gradului de percepţie a lumii prin prisma conştiinţei se manifestă atât la nivelul dezvoltării individuale (de la nou-născut la adult) cât şi la nivelul istoriei, în evoluţia culturii şi a societăţilor.
Un copil vine pe lume practic cu nivelul informaţional aproape nul. La început este interesat de senzaţiile pe care i le oferă lumea exterioară. Pornind de la aceste senzaţii învaţă care este limita fizică dintre el şi exterior. În perioada copilăriei învaţă majoritatea lucrurilor de la părinţi şi are foarte puţine persoane cu care interacţionează pentru că nu simte nevoia de mai multe: părinţi, bunici, câţiva prieteni. Pe măsură ce înaintează în vârstă un individ îşi lărgeşte orizontul cu noi persoane şi tipuri de persoane pe care le integrează în clase diferite. Ia cunoştinţă şi învaţă despre cercul familiei, apoi despre cercul prietenilor, despre iubire, despre faptul că face parte dintr-un popor şi o anumită societate (identitatea culturală). Fiecare nou cerc este interconectat cu celelalte în funcţie de individualitatea fiecăruia printr-un ansamblu de idei care se schimbă continuu. Putem spune că în timpul copilăriei un individ este cel mai egoist şi în acelaşi timp personalitatea lui este cel mai slab dezvoltată. Prin prieteni şi iubire el învaţă să fie mai altruist şi în acelaşi timp ego-ul său se întăreşte. Pe măsură ce înaintează în vârstă, un individ învaţă să fie mai tolerant, mai înţelept şi mai experimentat şi în acelaşi timp are o imagine despre sine mult mai bine definită şi mai aproape de realitate.
Aceeaşi tendinţă există şi la nivelul istoric. Triburile din vechime aveau legende în care au fost create direct de către zei şi în care tribul propriu e cel mai important din lume. Inuiţii de exemplu se consideră oameni (asta înseamnă „inuit”) şi pe celelalte creaturi le consideră animale (inclusiv membrii altor triburi). Triburile primitive erau într-o stare permanentă de război, dar un război al cărui scop nu era dominaţia sau anihilarea ci unul al cărui scop era menţinerea unităţii grupului. Pe măsură ce populaţia globală a început să crească au apărut triburi înrudite care au format uniuni de triburi bazate pe înrudirea de limbă, sânge, credinţe, obiceiuri. Aceste uniuni de triburi nu se mai atacau între ele ci adesea se uneau pentru a porni la război împotriva altor uniuni. Aşa s-a întâmplat în epoca bronzului cu uniunile de triburi din Grecia, Italia sau Dacia. Sentimentul de înrudire al indivizilor s-a tot lărgit, sub influenţa religiei, a unui stat centralizat sau a asemănărilor de limbă, deşi principalul motor care forţa oamenii să considere că împărtăşeau ceva în comun era creşterea continuă a populaţiei şi nevoia de a împărţi acelaşi teritoriu. Ideea naţională s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea şi a creat conceptul de „naţiune-stat”, dar ororile celui de-al Doilea Război Mondial a forţat omenirea să treacă de la percepţia omului ca împărţit în rase locale la omul ca specie globală şi să adopte paradigma conform căreia toţi oamenii sunt egali şi au aceleaşi drepturi.
Aceste schimbări nu se petrec brusc ci în decurs de mai multe generaţii, dar pe măsură ce ne apropiem de prezent schimbările se petrec tot mai rapid. Astfel s-a întâmplat cu formarea conştiinţei naţionale a francezilor, germanilor sau românilor. Grecii s-au luptat între ei mai mult de 1500 de ani. Carta Drepturilor Omului există de la Revoluţia Franceză dar încă nu este aplicată în totalitate. Deşi încă mai sunt oameni pe glob care trăiesc la nivelul concepţiilor din Evul Mediu sau al naţiunilor-stat din secolele XIX-XX, majoritatea celor din Lumea I şi a II-a consideră că oamenii fac parte din aceeaşi specie şi fiecare are drepturi egale la viaţă şi împărţirea resurselor. Consider că următorul pas în expansiunea nivelului de dezvoltare al conştiinţei umane îl reprezintă includerea plantelor şi animalelor în sfera de elemente considerate de om egale cu el însuşi. Semnele se văd deja de câteva zeci de ani, de când ecologia evidenţiază relaţiile complexe care există între componentele lumii vii. Dacă sociologia se ocupă cu studiul relaţiilor dintre indivizii umani dintr-o societate, ecologia are rolul de a fi echivalentul sociologiei la nivelul întregii biosfere.
Fiecare generaţie îşi trăieşte viaţa cu speranţa unui trai mai bun din punct de vedere material şi credinţa că face parte dintr-un sistem moral superior celui precedent. Generaţia de azi se uită cu dispreţ şi oroare la generaţia războaielor mondiale şi la crimele înfăptuite în numele iubirii de Patrie şi frăţiei de sânge. Acele crime s-au petrecut deoarece oamenii aveau doar conştiinţa apartenenţei la acelaşi popor şi duşmanii lor erau celelalte popoare, ei nu aveau conştiinţa apartenenţei la aceeaşi specie şi a faptului că împart aceeaşi lume. Generaţia de mâine ne va privi cu dispreţ şi oroare pentru că am încercat să ne comportăm echitabil doar cu ceilalţi oameni lăsând afară animalele şi plantele cu care împărţim acelaşi drept (viaţa) şi acelaşi spaţiu (planeta).
La nivel istoric, tendinţa de evoluţie a conştiinţei umane este de integrare a întregii biosfere, de a percepe fiecare formă de viaţă ca fiind legată de sine şi situată pe acelaşi plan al existenţei. Fie că e vorba de căderea de pe un loc înalt în perioada copilăriei când descopeream lumea exterioară sau de ameninţarea atomică a Războiului Rece, fiecare etapă are pericole şi în cadrul fiecărei etape puteam să murim. Din cauza societăţii moderne suntem în pericol să murim de foame sau otrăviţi cu gunoaie sau într-un dezastru ecologic planetar, dar dacă vom reuşi să trecem peste această criză, antropocentrismul se va dovedi a fi o etapă intermediară şi inferioară de raportare la realitate.

13. Încheiere

Acestea sunt câteva din motivele pentru care biodiversitatea ar trebui conservată, protejată şi încurajată să se dezvolte, dar numărul lor este departe de a fi complet.
Mai există motive pe care nu le-am detaliat:
-din punct de vedere evolutiv suntem doar o specie oarecare, nu numai că fiecare altă specie are valoare în sine, dar noi nu avem dreptul să dispunem de existenţa lor după bunul nostru plac
-omul este singura fiinţă capabilă să înveţe conştient; încă nu ştim tot, mai putem învăţa de la restul lumii vii despre întrebările pe care ni le-am pus de atâta timp, moartea creierului e mult mai periculoasă decât disconfortul material;
-posibilitatea ca viaţa să reprezinte un stadiu de organizare superior materiei nevii, un sistem care chiar dacă în aparenţă pare mult mai haotic decât lumea mineralelor sau a spaţiului cosmic, el să fie mult mai complex organizat şi să gestioneze energia mult mai eficient, fiind astfel un antagonist al entropiei.
Nu am menţionat multitudinea de beneficii economice care s-ar putea extrage din folosinţa biodiversităţii (turism, comercializarea fructelor de pădure, a ciupercilor, a florilor, rezervor de gene pentru viitoarele cercetări cu OMG, peisagistică) deoarece acestea sunt foarte des amintite şi vehiculate.
O altă serie de motive neanalizate sunt legate de diferitele concepţii spirituale şi religioase şi poziţia lor faţă de exploatarea sălbatică şi distrugerea vieţii de către civilizaţia modernă. Consider că viaţa şi biodiversitatea pot fi apărate de către diferitele sisteme spirituale, indiferent dacă îşi au originea în Israel, India, China sau alte tradiţii.
Problema majoră nu este că se produce o extincţie. Extincţiile (parţiale sau totale) sunt un fenomen natural normal totuşi care s-a mai întâmplat de multe ori în istoria vieţii pe Pământ. Problema este că aceste dispariţii se petrec într-un interval mult mai scurt decât în trecut (se estimează că extincţiile de azi, cauzate de om, se produc la rate de 100-1000 de ori mai mari decât celelalte, naturale), prea scurt pentru a fi în stare să prevedem toate efectele şi consecinţele.


SURSA: