14 ianuarie 2017

Miselie biblica: exodul.



Cei care s'au nascut in spatiul nostru geografic, Carpato-Danubiano-Pontic, stiu prea bine ca in cloaca culturala din acest spatiu, blestemele si injuraturile ocupa un loc foarte important, ele fiind supapa de defulare folosita pentru a scapa omul de frustrari, complexe, neimpliniri si in general tot cortegiul de demoni interiori cu care ne'am procopsit interactionand  fericit unii cu altii.
La tigani, de pilda,  paleta de blesteme si injuraturi demonstreaza ca acest popor are o imaginatie bogata, o creativitate de neegalat.
Urari de genul "  sa'ti coaca pusca ", " sa nu te poti caca ",  " sa moara ma'ta ",  sunt binecunoscute in folclorul autohton.  Mai mult!  Mimetismul, ca forma de educatie  specifica zonei, a facut posibila expansiunea culturii tiganesti si in celelalte comunitati prietene, facand ca popoarele cu care au interactionat, sa mosteneasca cate putin, uneori chiar mai mult, din bogata cultura tiganeasca. Poporul roman, nu face exceptie.

Sa nu'i blamam insa prea mult, si sa ne uitam si in ograda altora, sa vedem cum stau lucrurile.
Spre exemplu....evreii, cica alesii lui cica dumnezeu.

Sa vedem cum gandesc aia!
Ne aducem cu totii aminte de basmul evreiesc potrivit caruia, evreii erau sclavi in Egipt, iar egiptenii, fiind un imperiu pe vremea aia, s'au gandit ca evreilor li se potriveste cel mai bine sa faca..caramizi.
Macar n'aveau vreme sa se gandeasca la ticalosii.
Si totusi...si'au gasit.
Moise, conducatorul poporului, a mers la faraon, sa sa'i ceara sa elibereze poporul din robie. 
Omul, care gandea ca un capitalist, nu si'a permis  sa disponibilizeze atata forta de munca, gandindu'se cel mai probabil  ca daca nu muncesc, trebuie sa le dea ajutor social. Ori in tara Egiptului era mult de munca.  Trebuiau ridicate monumentele alea faraonice, in care avea sa fie inmormantat un mamifer:  faraonul.  Deci  nu.  Inima i s'a impietrit, si nu le'a dat drumul. 
Dumnezeu, care nu foloseste violenta, si care nefiind partinitor, era de partea evreilor,  l'a amenintat nici macar voalat pe Faraon, ca daca nu da drumul poporului, va avea de suferit.
Cum egiptenii pareau in aparenta relativ zdraveni la minte, nici nu i'au bagat in seama pe evrei.  Ii stiau lasi, mult prea lasi sa se rascoale, iar de bau-bau nu se temeau.
Nici noi nu ne temem atunci cand ne ameninta tiganii, si nu'i bagam in seama decat atunci cand se coaguleaza in grupuri mari, il lovesc miseleste pe unul mic, de la spate, si apoi fug.
Exact asa gandeau si evreii.  Doar ca de data aceasta ei erau cei mici. Si misei.

Au urmat cele 9 plagi, in care Tara Egiptului, a trecut printre niste cazne, exact asa cum trece Romania de cand cu PSD'ul:  muste, lacuste, ploaie cu bolovani, apa transformata in sange.
Cum  Faraonul parea un tip cu caracter, nu s'a lasat impresionat de vrajitoriile evreilor, in care dumnezeu isi facea praf creatia pt care muncise 6 zile si 6 nopti, Moise l'a amenintat ca daca decizia politica nu va cuprinde si eliberarea de vize de Canaan, vor muri toti nevinovatii care n'aveau nici cea mai mica idee despre conflictul dintre cele 2 natii:  primii nascuti.  Si asta, pt ca dumnezeu e cam mare, vorba arabilor, si corect: akbaru adica.
Scenariul era ca trebuiau sa'si mazgaleasca  tocurile usilor cu sange, pt ca ingerasul domnului, sa nu fie bruiat in lucrarea de epurare etnica, si sa nu'si ucida din greseala favoritii.
Ma rog...cei mai inteligenti dintre voi au uitat deja episodul citit in biblie, vi l'am adus doar aminte pasager.

De ce trebuia ingerul  sa fie insarcinat ca sa omoare?  E simplu:  pt ca poporul evreu era pasnic, si precursor al crestinismului, pietre vii ale lui dumnezeu.
Mai agresiv era aparent Dumnezeu! - devreme ce si'a trimis robotul sa ucida, El, care peste foarte putin timp, a decretat o lege in care interzicea crima.

Daca ma intrebati pe mine, comparand cele doua popoare, tiganii si evreii, in ultima vreme tind sa'i apreciez  mult mai mult pe tigani, fie si pt faptul ca acestia isi injura si blestema dusmanii pe fata, tigancile isi ridica fustele in cap, fara a le ucide insa copiii, decat in cazuri particulare, lucru de care evreii, potrivit sursei,  nu sunt capabili.  Cel putin, judecand dupa profilul lor psihologic din biblie.

 Mult mai demn mi s'ar fi parut sa'l lase pe ingerasul lui dumnezeu sa cante la harpa, sa raspunda rugaciunilor copiilor ..alea cu inger, ingerasul meu, ce mi te'a dat dumnezeu....si ei sa ia o ranga in mana si sa'si faca dreptate, nu sa inventeze niste povesti de o josnicie de care tiganii nu sunt capabili.

Pt libertate lupti.  Ti'o asumi. Ti'o castigi.  Daca o meriti.
Asta implica o lupta curajoasa, nu implicarea divina intr'o crima miseleasca indreptata impotriva copiilor nevinovati.
Sa'l injuri pe cineva, asa cum fac tiganii, e de neam prost.  Dar sa'i ucizi copiii....
Aviz romanilor:  sa nu ajungeti ca jidanii!
Nu de alta, dar cultura lor expansiva ne'a facut sa vedem binele rau si raul bine.  






12 ianuarie 2017

Antisistem.




Cam de cand ne nastem pe planeta asta, suntem educati sa traim intr'o cusca, stabilita de normele, dogmele si ideologiile momentului.
Astea, sunt stabilite de cumulul si calitatea informatilor la care am ajuns ca societate la un moment dat, si care ne dau perceptia colectiva de moment.
Asa, ne'am construit sistemele care ne reglementeaza viata...si viata in comun.
Sa va spun care e problema sistemelor.
Sistemele astea, in loc sa fie un raspuns pe moment, o rezolvare de moment a situatiei noastre, devin niste masinarii care ne dicteaza nemilos vietile. Adica in loc sa admita ca suntem limitati, dar perfectibili, ele au pretentia de a fi ele insele perfecte, dictandu'ne mersul vietilor noastre. Sistemul ne devine stapan.
Stiti prea bine ca nu am prieteni imaginari, nu cred in zei, dumnezei, si nici in vreun chip cioplit pe care l'a imaginat vreodata mintea omeneasca. Din contra! Am purtat intotdeuna un dialog cu infinitul, punandu'mi intrebari, care au adus binemeritata hrana spirituala, care hraneste si lumineaza orice minte deschisa la cunoastere. Noile raspunsuri m'au impins la alte si alte intrebari, generatoare de alte si alte raspunsuri.
In acest fel, cred ca orizonturile unui om se largesc si ii imbogatresc perceptia si intelegerea.
Dintr'o astfel de pozitie, ma indoiesc ca vreun sistem poate constitui pt mine vreun etalon dupa care sa'mi traiesc viata, constient fiind ca daca perceptia se poate imbogati, la fel si sistemul.
Ori, sistemul nu permite asta. El e rigid. Slova lui te ucide. Ucide mintea, gandirea. Sufletul.
Oamenii prefera insa comoditatea gandirii prestabilite, presetate de catre altii, lancezind in locuri presarate cu cadavre spirituale.
Acesti oameni nu constientizeaza, si nici nu vor ca viata intr'un sistem e un blestem.
Sunt deja satul, prea satul sa le spun, intr'un fel sau altul ca orice sistem pute a hoit.
De aceea am ales sa fiu un antisistem. Nici nu se poate altfel. Nu ingenunchez in fata nici unui zeu, iar sistemul e o fiara in fata careia o intreaga umanitate e cazuta in veneratie.
Raman un anti lancezeala, anti negandire, anti viata mecanica, anti ce vreti.
Lumea mea nu e aici, nu intr'un astfel de acum si nici nu va fi.




5 ianuarie 2017

Mic indreptar de gandire.

Mai de misto, mai realist...dar cam asa se prezinta lucrurile:
Un creier, este format din cele 2 emisfere, care aparent, lucreaza separat, si totusi impreuna. Emisfera stanga, responsabila cu logica, ratiunea, ordinea, stiinta, si alte chestii misto. Cealalta, responsabila cu poezia, arta, spiritul liber, fluturii din stomac , etc.
Un om zdravan la cap este, aparent, cel in craniul caruia, cele doua emisfere lucreaza intr'o relativa armonie. Ca la mine, de exemplu.


Daca este dezvoltata doar una dintre ele, fie cea stanga, fie cea dreapta, omul functioneaza dezechilibrat.
De pilda, Hermann Goering, unul dintre principalii pioni ai nazismului, era un om educat, ordonat, inteligent, rafinat. La el, era dezvoltata emisfera stanga. Problema lui era emisfera dreapta, care fiind subdezvoltata, din trasaturile lui Goering lipseau empatia, spiritul, etc. A fost un monstru. Se pare ca un IQ ridicat nu este chiar totul.
O alta pilda este situatia in care emisfera dreapta predomina, iar dezechilibrul este la fel de mare. Nu degeaba multi dintre marii artisti ai lumii au fost socotiti drept nebuni. Poate chiar au fost. Salvador Dali zicea ca nu este. 




Mai este o situatie, o a treia, in care nici una dintre emisfere nu este dezvoltata, caz in care, se dezvolta o religiozitate exacerbata, in care artistii nebuni nu sunt nici artisti, si nici chiar ganditori. 

In cel mai bun caz, extrem de putin din fiecare. 
Foarte putin.








Acestia din urma nu se vindeca nici cu vreo divinavindecare.ro, pt ca legea cauzalitatii le da peste bot: tu esti creatorul propriei fiinte, prin suma alegerilor pe care le'ai facut, supus diferitor stimuli ai ..vietii. 

Daca te'ai pocit...esti exact asa cum te'ai vrut a fi, si nu poti acuza pe nimeni pentru asta. Ai ales! 



.............................


Ce vreau sa zic eu cu asta?
Fara misto: in scolile noastre, este cultivata emisfera stanga. Deliberat.
Societatea are nevoie de oameni specializati pe diferite domenii, care sa fie, sa zicem veveritele care fug de nebune ca sa puna in miscare imensa  roata a SISTEMULUI.
Asta, aparent, nu le ajunge ca sa realizeze cat de tampiti sunt, fiind ...veverite .






Privita subiectiv, e greu de rumegat si acceptat. Dar e adevarata. Exact asa este.
Inteligenta emotionala este cel putin la fel de mare, insa fara ea, omul este incomplet. Gol.

Baieti, va lipseste ceva! Femeia!

Omul are nevoie de ambele, pt a fi OM.

1 ianuarie 2017

Dublul Standard!



Motto:  " bagoly mondja verébnek  hogy nagyfejű " - proverb unguresc.
In traducere, "  buha ii spune vrabiei ca are capul mare. 


 In ultima vreme, suntem napaditi pe toate caile media, de diferite stiri, conform carora crestinii sunt ucisi  cu bestialitate de membrii culturilor dominante, in care sunt minoritari. 
Pentru  acesti oameni, nu conteaza ca si alti membrii, ai altor  religii, patesc  aceleasi lucruri, in alte colturi ale lumii, unde exista o alta majoritate, de alte convingeri, nu conteaza nici faptul ca aceiasi crestini, in timpul  Inchizitiei, s'au comportat exact asa cum se comporta ISIS'ul de astazi, si nu conteaza nici faptul ca personajele preferate din Biblie, au comis de'a lungul intregului Vechi Testament, atrocitati, in comparatie cu care, membrii ISIS'ului de astazi, sunt niste ageamii. 
Nu conteaza, pt ca in esenta, conform gandirii obtuze, nu'i intereseaza moartea unui om, sau a unui grup, caz in care acest act reprezinta in realitate o catastrofa umanitara, ci deranjul este ca membrii tribului lor, au fost nedreptatiti, demonstrand  ca ochelarii de cal pe care ii poarta dansii se intind de'a lungul intregului lor orizont de gandire.
Sa luam niste pilde, din Vechiul Testament, de comportamente discretionare, de o bestialitate rar intalnita, comandate de insusi Iahve, executate de Moise, Iosua, David, sau alte personaje biblice dragi, in acompaniamentul poporului, pt care, aceste manifestari nu reprezentau decat divertisment, in maniera "  paine si circ ".

"  Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n-a vrut să ne lase să trecem pe la el, căci Domnul Dumnezeul tău, i-a făcut† duhul neînduplecat şi i-a împietrit inima, ca să-l dea în mâinile tale, cum vezi azi. " - Deuteronom 2.30. "

Cu alte cuvinte, Dl. Dumnezeu, a intervenit prin forte tainice, cum numai el stie, dragul de el, la inima imparatului Hesbonului, ca sa ia decizia sa'si impietreasca inima, si sa nu'i lase pe bunii evrei sa'i tranziteze teritoriul, lucru pt care, bineinteles! - merita sa!....MOARA, CUM ALTFEL!
Deci daca nu ma lasi sa ma cac la tine in mijlocul salonului, Domnul te da in mainile mele, si mori, dracului!
Logica evreiasca ne intelepteste din nou: dumnezeu il vrajeste pe imparat, (  pe vremea aia, toti sefii de trib erau Imparati )  ca sa aiba motive evreii sa ucida. Dupa ce ca il manipuleaza pe nefericitul ala, bineinteles ca intervine in beneficiul favoritilor lui, ca el nu'i un dumnezeu partinitor! -, devenind complice la crima.
Unde mai face o asemenea ticalosie Dumnezeu? Dada! - in Egipt. Acolo, unde impietreste inima faraonului, ca sa aiba motive sa ucida primii nascuti, vinovati pt decizia faraonului. Vina lor?  Alegerea politica a faraonului. 

Mare vrajitor de inimi, dumnezeu asta!  
Este exact cum scrie: Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci indreptarea lui!
Cum?
Omorandu'l, in ⥀ula mea! 


Alta aventura:  

"   Când erau copiii lui Israel în pustie, au găsit pe un om strângând lemne în ziua Sabatului.
Cei ce-l găsiseră strângând lemne l-au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea.
L-au aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să-i facă.
Domnul a zis lui Moise: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea  să-l ucidă cu pietre afară din tabără.
Toată adunarea l-a scos afară din tabără şi l-a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise Domnul.
- Numeri 15. 32 - 36." 



Adica, s'au adunat laolalta sa vada ce trebuie sa'i faca!!!

Vina omului?
Strangea lemne, sambata!
Pt asta l'au ucis.  La comanda divina! 
ISIS inca nu stiu sa fi ucis pe cineva pt o asa vina.

 "  Dacă fata  unui preot se necinsteşte curvind, necinsteşte pe tatăl ei: să fie arsă în foc. " - Levitic. 21.9 " 

Adica, daca o femeie intretine relatii sexuale cu cineva, ii raneste orgoliul tatalui ei, si merita sa moara.  Cum?  Arsa de vie!  
Stati sa'mi aduc aminte:  Dumnezeu dorea indreptarea pacatosului, nu moartea lui, nu?  Asa scrie in Biblie! 
Si de ce merita femeia o moarte atat de violenta?  Parca o simpla moarte, sa zicem prin injunghiere,, nu le hranea setea de ura si crime a evreilor, nu ?  Meschin popor si meschina gandire!   
Mila si iertarea nu s'au inventat pt haimanalele astea.  

Stau si ma intreb, cum se poate ca ipocrizia crestinilor, si a religiosilor in general, acest dublu standard de evaluare a lucrurilor sa mearga  pana la anihila orice umbra de bun simt si dreapta gandire?  
Cat tupeu pot avea acesti oameni, care pozeaza in alesi?  
Pana cand putem sa acceptam aceste insulte aduse gandirii, dreptei judecati si umanitatii?   

Astept cu nerabdare ca legea cauzalitatii, sa se autosesizeze si sa arunce sleahta de Moisi, de Davizi, de Aaroni, de Mahomezi si zei tacniti  la groapa de gunoi a istoriei, stiind ca momentul acela va fi momentul in care adevarata geneza a gandirii va putea inflori odata pt totdeauna.  

Sper sa n'o fac degeaba.  






 







4 decembrie 2016

Despre religie!

Omul religios este cel care, prin auto-cunoastere, incepe sa descopere conditionarile sale si incepe sa le rupa, sa le distruga prin aceasta cunoastere de sine; dar distrugerea acestora nu este o chestiune de timp.
Societatea nu se schimba prin exemple.
Societatea se poate reforma, i se pot aduce anumite modificari prin revolutie politica sau economica, dar numai omul religios poate creea o transformare fundamentala in societate; omul religios nu este cel care se infometeaza ca exemplu pentru a impresiona societatea.
Omul religios nu este deloc preocupat de societate, deoarece societatea se bazeaza pe acaparare, invidie, lacomie, ambitie, frica. Simpla reformare a modelului de societate, modificand doar suprafata, aduce doar o forma mult mai respectabila de ambitie.  
Deci omul religios este total in afara societatii, deoarece el nu este ambitios, nu are nici o invidie, nu mai are nici o urma de dogma, de ritual sau credinta; si acesta este singurul om care poate transforma fundamental societatea, nu reformatorul.  
Omul care isi propune sa fie un exemplu, pur si simplu da nastere conflictului, intareste frica si aduce diferite forme de tiranie. Este foarte ciudat cum noi ne inchinam la idoli, de exemplu.

Noi nu dorim ceea ce este pur, adevarat, in sine; dorim interpreti, exemple, maestri, guru, ca suport pentru a atinge cevaceea ce este un total nonsens si este folosit pentru a exploata oamenii. Daca fiecare dintre noi ar putea gandi in mod clar inca de la inceput, sau sa ne reeducam pe noi insine spre a gandi clar, atunci toate aceste exemple, maestri, guru, sisteme, ar fi absolut inutile, ceea ce oricum sunt.
Omul cu adevarat religios nu este cel care practica ceea ce numin religie, el nu are dogme sau credinte, nu face anumite ritualuri si nu urmareste cunoasterea ca o forma de satisfactie.
Omul cu adevarat religios este complet liber fata de societate, el nu are nici o responsabilitate fata de societate, el poate stabili o relatie cu societatea, dar societatea nu are nici o relatie cu el.
Societatea este organizata religios, structurata economic si social, un intreg mediu in care am fost integrati; si societatea nu il ajuta pe om sa-l gaseasca pe Dumnezeu, adevarul acesta conteaza prea putin indiferent ce nume i-ai da – si nu individul care il cauta pe Dumnezeu a creeat aceasta societate?

Asta este, individul trebuie sa se desprinda de societatea existenta, de cultura sau civilizatia sa. 

Desigur, prin aceasta rupere totala, el descopera ce este Adevarul si Adevarul este cel care creeaza noua societate, noua cultura.
O minte religioasa este libera de orice autoritate. 
Si este extrem de dificil sa fii liber de autoritate, nu doar autoritatea impusa de altii; dar deasemenea de autoritatea experientei adunate, care este trecut, care este traditia.
Si mintea religioasa nu are credinte, nu are dogme; se misca de la o realitate la alta si prin urmare, mintea religioasa este mintea stiintifica.  
Dar mintea stiintifica nu este mintea religioasa.  
Mintea religioasa cuprinde mintea stiintifica, dar mintea care este instruita in cunoasterea stiintifica nu este o minte religioasa.  
O minte religioasa este interesata de totalitate si nu de o functie particulara; de totalitatea existentei umane.
Mintea interesata de o anumita functie este specializata. Aceasta functioneaza in specializare, ca om de stiinta, medic, muzician, artist, scriitor. Ea este specializata, redusa, care creeaza separare, diviziune, nu doar in interior dar si in exterior. Omul de stiinta este considerat probabil ca cel mai important om cerut de societate, asa cum este medicul. Deci, functia devine foarte importanta; si ea aduce un statut, statutul fiind prestigiu. Deci, atunci cand exista o specializare, exista contradictii si o ingustare, o restrangere; asa functioneaza mintea.
O minte meditativa este tacuta. Nu tacerea pe care mintea o poate concepe, nu este linistea somnului; este tacerea in care gandirea – cu toate imaginile, cuvintele si perceptiile – a incetat in totalitate.

Aceasta minte meditativa este mintea religioasa, religiozitate care nu este atinsa prin biserica, in temple sau prin incantatii.

Mintea religioasa este o explozie de iubire. Este iubirea care nu cunoaste nici o separare. Aceasta nu este pentru unul sau mai multi, ci mai degraba starea in care orice separare inceteaza. Ca frumusete ea nu poate fi descrisa in cuvinte. In aceasta tacere doar mintea meditativa actioneaza.
“Ce este o minte religioasa?” – e nevoie de o revolutie radicala. Revolutia este sinonima cu religia, adica o revolutie in constiinta, pentru ca mintea sa fie capabila sa vada ceea ce este adevarat, realitatea – aceasta este calea religiei. Cred ca adevarata minte religioasa nu exista; poate exista cineva care descopera aceasta minte pentru sine, o minte care a trecut dincolo de a descoperi ce este Adevarul. Aceasta este adevarata minte religioasa.
Vreau sa aflu prin negare – ce este mintea religioasa? – consider ca prin negatie se poate afla ce este adevarat. Deci, ne vom intreba ce este mintea religioasa – prin negare.
Desigur, pentru a gasi realitatea, pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, mintea trebuie sa fie singura, intr-o stare neinfricata in care nu exista moarte; pentru mintea care este singura, nu exista moarte. Este intr-adevar extraordinar.
Daca veti patrunde acolo veti descoperi singuri ca nu exista moarte. Aceasta minte stie ca distrugerea este distrugere in creatie, astfel incat pentru mintea religioasa nu exista timp; doar mintea religioasa poate fi intr-o stare de creatie.
In aceasta creatie este frumusetea si mintea religioasa are aceasta frumusete care este diferita de frumusetea naturii, a muntilor minunati, o frumusete diferita, plina de iubire – nu poti separa frumusetea de iubire – si cu pasiune, nu poti merge mai departe fara pasiune. Frumusetea poate exista doar cand exista pasiune.
Mintea religioasa fiind in aceasta stare, are o calitate unica de concentrare. Deci, mintea religioasa nu exista, ea este in afara tuturor eforturilor umane, deoarece mintea religioasa poate primi ceea ce este nemasurabil pentru creier. Acest lucru este extraordinar. A trai in aceasta stare este adevarata minte religioasa.
Intrebare: Ce este religia?
Krishnamurti: Doresti un raspuns de la mine sau vrei sa descoperi singur? Cauti un raspuns de la cineva, oricat de minunat sau oricat de stupid ar fi? Sau tu chiar incerci cu adevarat sa afli ce este religia?
Pentru a afla cu adevarat ce este religia, trebuie sa dati deoparte tot ceea ce va sta in cale.
Daca aveti mai multe ferestre colorate sau murdare si doriti sa vedeti clar lumina soarelui, trebuie sa curatati sau sa deschideti ferestrele sau sa iesiti afara.
In mod similar pentru a afla ce este adevarata religie, mai intai trebuie sa vedeti ceea ce nu este si sa le dati deoparte. Apoi puteti afla, deoarece atunci exista perceptia directa. Deci, haideti sa vedem ce nu este religia.
A face puja, efectuarea unui ritual – este religie?
Puteti repeta din nou si din nou un anumit ritual, o anumita mantra, in fata unui anumit altar sau idol. Va poate da un sentiment de placere, un sentiment de satisfactie; dar este aceasta religie?
Purtand un fir “sacru”, numindu-te hindus, buddhist sau crestin, acceptarea unei traditii, credinte sau dogme – au toate acestea a face ceva cu religia?
Evident ca nu.  

Religia trebuie sa fie ceva ce poate fi gasit numai atunci cand mintea a inteles sa lase toate acestea deoparte.
Religia, in adevaratul sens al cuvantului, nu aduce separare, nu?
Dar ce se intampla daca sunteti musulman si eu sunt crestin, sau atunci cand eu cred in ceva si tu nu? Credintele noastre ne separa, prin urmare, credintele noastre nu au nimic de-a face cu religia.

Putem crede sau nu in Dumnezeu, are o semnificatie foarte mica, deoarece credinta sau necredinta noastra este determinata de conditionarile noastre, asa este?
Societatea din jurul  nostru, cultura in care ne-am nascut, isi pun amprentele pe orice minte; temerile si superstitiile pe care noi le numim religie, nu au nimic de-a face cu religia.
Faptul ca ei cred  intr-un fel si eu in altul, depinde in mare masura de locul in care ne-am nascut, in Anglia, India in Rusia sau America.  

Deci, credinta nu este religie, este doar rezultatul conditionarilor noastre.
Apoi, mai exista cautarea mantuirii personale.
Vreau sa fiu sigur: vreau sa ajung in Nirvana, sau in rai; trebuie sa-mi asigur un loc alaturi de Iisus, alaturi de Buddha, sau de-a dreapta Tatalui.  
Credinta ta nu-mi asigura deplina satisfactie, confortul total, asa ca trebuie sa am propria mea credinta. Si aceasta este religia? Desigur, mintea trebuie sa fie libera de toate aceste lucruri pentru a descoperi ce este adevarata religie.
Si religia este doar o chestiune de a face bine, servirea sau ajutorarea altora? Sau este ceva mai mult? Ceea ce nu inseamna ca nu trebuie sa fii generos. Dar asta e totul? Religia nu este ceva mult mai mare, mult mai pur, mult mai amplu, mai expansiv decat orice este conceput de minte?
Deci pentru a descoperi ce este adevarata religie, trebuie sa va fiti interesati si sa va intrebati despre toate acestea; si sa fiti neinfricati.  
Este ca si cum ati iesi dintr-o casa intunecoasa in lumina soarelui. Atunci nu veti mai intreba ce este adevarata religie; veti sti. 
Va veti confrunta si experimenta direct Adevarul.
Krishnamurti: Efectiv, ce este cu adevarat religia? In primul rand pentru a afla ce este religia, trebuie sa inlaturam  ceea ce nu este. Atunci ceea ce ramane, aceasta este. Este ca si cum am observa ce este iubirea. 
Iubirea nu este ura, iubirea nu este gelozie, nu este ambitie, nu este violenta. Cand negam tot ceea ce nu este, ramane ceea ce este, aceasta este compasiunea. In acelasi mod, daca negam tot ceea ce nu este religia, atunci aflam ce este adevarata religie; ce este o minte cu adevarat religioasa.
Credinta nu este religie, si autoritatea pe care bisericile si religiile organizate o presupun, nu este religie.

Nu este acolo unde exista un sentiment de supunere, de conformitate, de acceptare, de abordare ierarhica a vietii.  
Diviziunea dintre protestant, catolic, hindus, musulman, nu este religie.
Cand am negat toate acestea, ceea ce inseamna ca nu mai sunt hindus, nu mai sunt catolic, nemaiapartinand niciunei perspective sectare, atunci mintea noastra se intreaba si cauta – ce este adevarata religie?  
Fii liber de ritualurile lor, de maestrii lor, de mantuitorul lor, toate acestea nu sunt religie.
Cand mintea se elibereaza in mod inteligent de tot ceea ce a vazut ca nu este religia, atunci se poate intreba – ce este religia?
Religia nu este ceea ce gandesc eu, dar religia este sentimentul de intelegere a totalitatii existentei, in care nu exista nici o separare intre mine si tine.
Atunci exista calitatea bunatatii, care este virtute, virtutea reala, nu falsa virtute a societatii, insa in virtutea reala pot merge dincolo de minte, pentru a afla, atunci prin meditatie, prin tacere profunda, prin liniste, daca exista asa ceva in realitate.  

Prin urmare, mintea religioasa este mintea care este in mod constant constienta, sensibila, atenta, care a trecut dincolo de sine, intr-o dimensiune unde nu exista deloc timpul.
Religia organizata in credinte si dogme, nu este deloc religie.

Religia este ceva cu totul diferit de simpla acceptare a credintelor si practicarea unui ritual.  

Religia cu siguranta, este procesul de eliberare a mintii de invidie, de lacomie, de ambitie, astfel incat auto-centrarea activitatii “eu”-lui nu mai exista, si numai o astfel de minte este capabila de a urmari in totala liniste miscarea realitatii.

Iata de ce este important sa existe o revolutie religioasa – care este singura revolutie – deoarece doar revolutiile economice si politice vor esua inevitabil.
Revolutia religioasa de care vorbesc nu are nimic de-a face cu nici o religie existenta, organizata. Dimpotriva, a realiza aceasta revolutie religioasa presupune a fi liber de toate organizatiile, de orice dogma si credinta, doar atunci mintea este capabila sa se confrunte cu realitatea, cu Adevarul.

Dar din pacate majoritatea dintre noi nu acorda timp pentru acest lucru, suntem prea ocupati cu vietile noastre zilnice, cu castigarea existentei, cu lucrurile lumesti. Suntem prea ocupati cu multiplele nenorociri ale lumii, si apoi spunem: “Ce pot face eu, individual?
Daca observati, veti vedea ca doar individul iluminat, este capabil de a realiza ceva, nu multimea, nu colectivul; si individul luminat este singurul care are o cunoastere interioara de sine, a activitatii propriei minti, derularea propriilor ganduri. A fi cu adevarat constient, nu doar de functionarea superficiala a mintii, ci si a subconstientului este inceputul autocunoasterii; si fara cunoasterea de sine exista autoamagire, iluzie si prin urmare nu poti cunoaste ce este Adevarul.
Cunoasterea de sine este inceputul intelepciunii. Aceasta autocunoastere nu poate fi obtinuta din carti, dar o poti gasi pentru tine insuti prin observarea relatiei tale zilnice cu sotia sau sotul, cu copiii tai, cu seful tau, cu soferul de autobuz.  
Prin constientizarea de sine in relatia ta cu un altul, vei descoperi functionarea propriei tale minti, si aceasta intelegere de sine este inceputul eliberarii din conditionari.
Daca constientizezi profund, vei descoperi ca mintea devine foarte linistita, cu adevarat tacuta. 

Aceasta liniste nu este linistea unei minti care este disciplinata, organizata, controlata, insa in linistea care vine prin intelegerea relatiei, mintea inceteaza a mai fi un centru de auto-interes. O astfel de minte este capabila de a urmari ceea ce se afla dincolo de ea.
Intrebare: Ati realizat Adevarul. Ne puteti spune ce este Dumnezeu?
Krishnamurti: Cum stii tu ca am realizat Adevarul? Pentru a sti ca eu am inteles si realizat aceasta, tu deasemenea trebuie sa fi inteles si realizat. Nu este doar o afirmatie inteligenta.  
Pentru a cunoaste ceva, trebuie sa fii acel ceva.
Trebuie ca tu insuti sa fi avut acea experienta si prin urmare, a spune ca eu am realizat Adevarul, aparent este lipsit de sens.
Ce conteaza daca am realizat sau nu am realizat Adevarul? Adevarul este diferit de ceea ce va spun eu?
Chiar daca as fi cea mai perfecta fiinta umana, daca ceea ce spun eu nu este Adevarul de ce m-ati asculta, chiar si pe mine?

Desigur, realizarea mea nu are nimic de-a face cu ceea ce spun si omul care venereaza sau se inchina unui alt om deoarece crede ca celalalt a realizat Adevarul este de fapt o venerare si inchinare unei autoritati, si prin urmare el nu poate descoperi Adevarul.  

Pentru a intelege ceea ce s-a realizat, si pentru a realiza tu insuti aceasta, cel care deja a realizat nu este deloc important, asa este?
Stiu ca intreaga traditie spune: “Tine-te de un om care a realizat Adevarul.” Cum poti tu sa stii ca el l-a realizat? Tot ce poti face este sa stai alaturi de el, ceea ce este extrem de greu in zilele noastre.

Exista foarte putini oameni corecti si buni in adevaratul inteles al cuvantului, oameni care nu cauta ceva, care nu urmaresc ceva – oameni sinceri, dezinteresati.

Cei care cauta sau urmaresc ceva sunt niste exploatatori si, prin urmare, este foarte greu pentru cineva sa gaseasca un indrumator care sa ofere o prietenie bazata pe iubire.
Noi ii idealizam pe cei care au realizat Adevarul si speram ca ne vor da si noua ceva – atitudine care da nastere unei relatii false. Cum poate omul care a realizat Adevarul sa comunice ceva, daca nu o face cu iubire? Aceasta este dificultatea noastra.
In toate discutiile pe care le avem, nu ne iubim cu adevarat unii pe altii; suntem suspiciosi, banuitori. Doresti ceva de la mine: cunoastere, intelegere, realizarea sau prezenta mea; toate acestea sunt dovezi ca nu iubesti. Doresti ceva si prin urmare esti gata de a folosi orice mijloc pentru a-ti atinge scopul.  
Daca ne iubim cu adevarat unii pe altii, atunci comunicarea va fi imediata.
Atunci nu are importanta daca tu ai realizat si eu nu, iar pe mine nu ma intereseaza daca-mi esti superior sau inferior. Deoarece inimile noastre s-au ofilit, Dumnezeu a devenit un lucru extrem de important.
 Doresti sa-l cunosti pe Dumnezeu deoarece cantecul din inima ta a disparut, nu-i asa? Si atunci il urmezi pe cantaret si il intrebi daca te poate invata sa canti si tu.
Te poate invata tehnica, dar tehnica nu te va duce la creatie.

Nu poti fi muzician doar stiind sa canti. Poti cunoaste toti pasii de dans, dar daca in inima ta nu exista creativitate, vei functiona ca un automat.

Nu poti iubi daca scopul tau este doar de a obtine un rezultat.
Nu exista un ideal, deoarece idealul vizeaza obtinerea unui rezultat.

Frumusetea nu este un rezultat, este realitatea care exista acum si nu maine. Daca ai inima plina de iubire, vei intelege necunoscutul, vei intelege ce este Dumnezeu si nu va fi nevoie ca cineva sa ti-l explice.
Aceasta este frumusetea iubirii. Esenta ei este eternitatea.  

Deoarece nu stim ce este iubirea, dorim ca altcineva sau Dumnezeu sa ne-o dea. Cat de diferita ar fi aceasta lume daca am iubi cu adevarat! 

Am fi cu adevarat niste oameni fericiti.
Nu ar trebui sa ne cautam fericirea in lucruri, in familie, in idealuri. Ar trebui doar sa fim fericiti, iar lucrurile, oamenii si idealurile nu ne-ar mai stapani viata; sunt lucruri secundare. 

Pentru ca nu iubim, pentru ca nu suntem fericiti, investim in lucruri, crezand ca ele ne vor aduce fericirea; iar unul din lucrurile in care investim este Dumnezeu.
Doresti sa-ti spun ce este Adevarul? Poate fi explicat in cuvinte indescriptibilul? Poti masura ceea ce nu poate fi masurat? Poti prinde vantul in pumnul tau? Si daca o faci, ceea ce ai prins este oare vantul? Daca masori ceea ce nu poate fi masurat, este oare aceasta realitatea? Daca o formulezi, sau o traduci intr-un anumit fel, este aceasta realitatea? Desigur ca nu, deoarece in momentul in care descrii ceva ce nu poate fi descris, inceteaza de a mai fi real.  
In momentul in care exprimi necunoscutul prin cunoscut, el inceteaza de a mai fi cunoscut. Si totusi, acesta-i lucrul dupa care tanjim. Tot timpul dorim sa stim, deoarece atunci vom fi in stare sa continuam, atunci vom fi in stare, credem noi, sa dobandim fericirea ultima, vesnicia. Dorim sa stim deoarece nu suntem fericiti, deoarece ne luptam din greu, deoarece suntem epuizati, decazuti. Si in loc sa intelegem faptul, foarte simplu, ca suntem decazuti, marginiti, obositi, haotici, dorim sa parcurgem drumul de la cunoscut la necunoscut fara a ne da seama ca si acesta, la randul lui, va deveni cunoscut; si ca, in felul acesta, nu vom putea niciodata afla realitatea.
Prin urmare, in loc sa intrebi cine a realizat si ce a realizat, sau ce este Dumnezeu, de ce nu-ti indrepti intreaga atentie, vigilenta si luciditate catre ceea ce este?
Atunci vei intalni necunoscutul sau, mai bine zis, el va veni la tine.
Daca intelegi ce este cunoscutul, vei avea experienta acelei extraordinare taceri care nu este impusa, nici comandata, acel vid creator in care numai realitatea poate patrunde.

Realitatea nu se poate revela cuiva care se afla in devenire – cu alte cuvinte in lupta; ea se poate revela numai aceluia care pur si simplu este, care intelege ceea ce este.

Atunci vei vedea ca realitatea nu se afla departe, ca necunoscutul nu este cine stie unde; el se afla in ceea ce este. Asa cum raspunsul la o problema se afla in insasi problema respectiva, tot asa realitatea se afla in ceea ce este; daca putem intelege acest lucru, atunci vom putea cunoaste Adevarul.
Este foarte greu sa fii constient de obtuzitate, de lacomie, de reavointa, de ambitie si asa mai departe. Insusi faptul de a fi constient de ceea ce este inseamna Adevarul.  
Adevarul este cel care elibereaza si nu straduinta de a fi liber.

Realitatea nu este departe, noi suntem cei care o plasam departe, pentru ca incercam sa o folosim ca pe un mijloc de permanentizare a eu-lui. Ea este aici, acum, in clipa aceasta. Eternul, sau ceea ce este fara timp, exista acum, iar “acum” nu poate fi inteles de un om prins in plasa timpului.

 Pentru a ne elibera gandirea de timp se impune o actiune sustinuta, dar mintea este lenesa, este inceata si, in consecinta, creeaza alte obstacole. Lucrul acesta este posibil numai printr-o meditatie autentica; prin aceasta inteleg o actiune totala, nu o actiune continua. Iar actiunea totala poate fi inteleasa numai cand mintea patrunde in profunzimea procesului de continuitate care este memoria – nu memoria faptica, ci memoria psihologica. Atata vreme cat functioneaza aceasta memorie, mintea nu poate intelege ceea ce este. Numai printr-o receptivitate a intregii noastre fiinte, nu numai a mintii – in acelasi timp pasiva si vigilenta – vom putea intelege importanta si semnificatia unei solutii de continuitate, a unei incheieri. Numai ea poate declansa un proces de reinnoire, in vreme ce continuitatea duce la moarte si descompunere.
Ideile nu pot aduce transformarea in lume.
Ideile produc doar idei suplimentare in opozitie sau in concordanta, care creeaza inevitabil grupuri separate si aduc doar conflict si nefericire.  
Ideile nu pot transforma fundamental omul. Ele pot afecta viata lui superficiala, pot modifica actiunile si relatiile sale exterioare, dar ideile nu pot transforma radical fiinta umana. Omul le accepta sau li se opune si prin urmare, se izoleaza, se separa – ceea ce creeaza in continuare doar antagonism si confruntare. Doar starea de a fi poate aduce transformarea fundamentala. Aceasta stare de a fi nu este o idee sau o simpla formula, in aceasta stare intreaga gandire, toate ideile inceteaza.
Mintea nu poate rezolva problemele noastre omenesti. Mintea poate inventa teorii, sisteme, idei; poate introduce diferite modele de actiune, poate organiza existenta, poate inventa si formula. Ea nu poate rezolva problema umana, deoarece mintea in sine este problema si nu problema pe care ea o proiecteaza inafara ei. Mintea in sine a devenit problema, si inventiile sale complica si mai mult viata, aducand conflict si nefericire. Substituirea unei idei cu o alta sau schimbarea ideilor nu transforma ganditorul.
Deci ganditorul insusi a devenit problema. Gandirea se poate modifica, schimba; dar ganditorul ramane inafara acestui proces. Ganditorul este gandirea. Ei nu sunt separati, sunt un fenomen comun si nu procese separate. Ganditorul, prin manipulare, prin modificare, schimba gandirea in functie de circumstante protejandu-se pe sine prin aceasta actiune. Imaginea ramane; si doar cadrul este schimbat, insa imaginea este problema, si nu cadrul. Gandirea nu este problema ci ganditorul. Aceasta actiune de modificare, schimbare a gandirii sale, este o inselaciune desteapta din partea ganditorului, care-l conduce la iluzie, spre nesfarsite neintelegeri si conflict. Deci, doar atunci cand ganditorul inceteaza a mai fi, si ramane doar starea de a fi se poate produce transformarea radicala.
Este important sa intelegem acest lucru – ca ideile nu pot transforma omul; modificarea gandurilor nu poate aduce o revolutie radicala. Revolutia radicala exista doar atunci cand ganditorul ajunge la final. Cand aveti momente creative, un sentiment de bucurie si frumusete? Numai atunci cand ganditorul este absent, atunci procesul de gandire ia sfarsit. Atunci, in intervalul dintre doua ganduri, exista bucuria creatoare si este singura care duce la transformare.
Cum sa punem capat ganditorului va fi urmatoarea noastra intrebare, si aceasta intrebare este total eronata. Pentru ca este inca ganditorul care pune aceasta intrebare, astfel asigurandu-si continuitatea. Numai atunci cand ganditorul este constient de activitatile sale – doar atunci ganditorul ajunge la capat. In momente de mare frumusete sau in momente de mare tristete, ganditorul este temporar anihilat si atunci exista acel extraordinar sentiment de fericire infinita si extaz. Acesta este un moment creativ care aduce o revolutie de durata. Aceasta este starea de a fi, in care nu exista ganditorul, care aduce reinnoirea. In aceasta tacere, atunci cand ganditorul este absent, se intra in realitatea de a fi.
Interlocutorul: Se poate o iubire adevarata fara un om iubitor? Poate un om, fara dragoste, iubi Adevarul? Ce este pe primul loc?
Krishnamurti: Iubirea este pe primul loc. Pentru a iubi Adevarul, trebuie sa cunosti Adevarul.

Pentru a cunoaste Adevarul trebuie sa negi ceea ce nu este.

Ceea ce este cunoscut nu este Adevarul. Ceea ce se stie este deja inchis in timp si inceteaza sa mai fie Adevar. Adevarul este o miscare eterna si nu poate fi masurata in cuvinte sau in timp. Nu poate fi tinut in palma. Nu poti iubi ceva ce nu cunosti. Dar Adevarul nu poate fi gasit in carti, in imagini, in temple. El poate fi gasit in actiune, in viata.
Cautarea intensa a necunoscutului este in sine iubire, si nu puteti cauta necunoscutul departe de relatie. Nu puteti cauta realitatea, sau ceea ce este, separat, in izolare. Ea vine doar in relatie, doar atunci cand exista o relatie corecta intre oameni.  
Deci, iubirea omului este cautarea realitatii.  
Doar in relatie incep sa ma cunosc.
Relatia este oglinda in care ma descopar pe mine insumi, nu sinele meu mai mare ci intregul proces, totalitatea sinelui meu. Sinele superior si sinele inferior sunt inca in domeniul mintii. Fara intelegerea mintii ganditorul nu poate trece dincolo de gandire pentru a fi deschis fata de realitate. Deci, a ma intelege pe mine insumi este inceputul vietii. Nu stiu cum sa te iubesc – tu in relatie cu mine ajungi sa existi. Cum pot cauta realitatea si prin urmare dragostea adevarata? Eu nu pot exista fara tine. Eu nu pot fi separat. In relatia noastra, dintre mine si tine, am inceput sa ma cunosc, si intelegerea mea de sine este inceputul intelepciunii.
Cautarea realitatii este iubirea in relatie. Pentru a iubi, trebuie sa te cunosti; trebuie sa fii receptiv la toate starile tale de spirit, schimbarile, si nu prins cu totul, captiv in propriile ambitii, preocupari si dorinte. Fara tine nu pot exista. Daca eu nu inteleg aceasta relatie, cum poate exista iubirea? Fara iubire, nu exista cautare.
Pentru a rosti Adevarul trebuie sa iubesti Adevarul, trebuie sa cunosti Adevarul.
Cunoasteti Adevarul?
Stiti ce este realitatea?
Stiti ce este Dumnezeu?
Sa stii inseamna a aseza in memorie. Ceea ce este cunoscut este in domeniul timpului, si asa nu mai este Adevar. Cum poate o inima uscata cunoaste Adevarul? Nu poate.
Adevarul nu este ceva indepartat. Este aproape, dar noi nu stim cum sa-l cautam.
Pentru a fi liber, trebuie sa intelegi nu doar relatiile cu oamenii ci si cu natura, cu ideile. Trebuie sa fii deschis comuniunii; nu trebuie sa existe un proces de izolare, de retinere. Pentru a intelege trebuie sa existe iubire, si fara iubire nu poate exista intelegerea.
Deci nu omul sau Adevarul se afla pe primul loc, ci iubirea. Ea vine in fiinta doar prin intelegerea relatiei. Adevarul nu poate fi chemat. El trebuie sa vina la tine.  
Cautarea Adevarului este negarea a ceea ce Adevarul nu este. Acesta vine in fiinta ta atunci cand esti complet deschis, cand nu mai ai nici o bariera, atunci cand mintea nu mai creeaza. Acesta vine in fiinta atunci cand mintea este linistita. Aceasta liniste nu este produsa prin constrangere, repetitie sau concentrare.
Inducerea linistii este cautarea unei recompense si Adevarul nu este o recompensa. Cand exista cautarea unei recompense si evitarea durerii, nu exista Adevar.
Interlocutorul: Nu puteti construi o lume noua in modul in care o faceti acum. Este evident ca metoda prin care cativa discipoli sunt laborios pregatiti nu va produce nici o schimbare pentru omenire. Fara indoiala, va lasa urme precum Krishna, Hristos, Buddha, Mahomed si Gandhiji. Dar ei nu au schimbat lumea; si nici tu, daca nu vei descoperi un mod cu totul nou de abordare a problemei.
Krishnamurti: Cativa s-au eliberat de confuzie, conflict si durere, dar marea majoritate sunt prinsi in plasa timpului si a suferintei. Oare este posibil pentru oricine sa sparga aceasta plasa si sa fie liber? Daca ei nu au libertatea, atunci valul distrugerii si haosul vor cuprinde intotdeauna viata. Cel care intreaba spune ca invatatorii din trecut nu i-au dus pe majoritatea oamenilor in libertate. Din moment ce acestia nu sunt liberi, valul distrugerii si valul vietii sunt mereu impreuna. Interlocutorul vrea sa stie daca exista un mod cu totul nou de a aborda aceasta problema.
Valul nefericirii este mai puternic decat valul fericirii; si daca fiecare nu se trezeste, atunci valul distrugerii va fi mai puternic, si asa omul este condamnat la durere si lupta.
Aceasta este problema: este posibil ca fiecare sa iasa din aceasta plasa a conflictului si durerii, din aceasta plasa a timpului? Puteti voi, care sunteti aici, sa va eliberati imediat de suferinta, de durere? Daca puteti, veti fi capabili sa il ajutati pe altul sa se transforme imediat.  
Daca crezi ca vei deveni liber de durere, atunci nu vei fi niciodata liber, devenind o parte a acestui val distrugator. Fiecare intelege acum sau niciodata.  

Acum, este mereu in prezent, si in prezent nu exista timp.  

Prezentul este deasemenea maine. Amanarea din acum pana maine nu este prezent; este chemarea valului distrugerii.
Atata timp cat gandesti a deveni sau a fi ceva de maine, atunci creezi procesul de conflict si durere. Confuzia exista deoarece gandesti in termenii devenirii. Poate aceasta devenire lua sfarsit? Doar atunci poate exista o transformare radicala.  
Devenirea este un proces al timpului si – a fi – este liber de timp. Cand exista un proces psihologic al timpului, trebuie sa existe deasemenea valul distrugerii si al nefericirii. Transformarea poate exista doar in a fi si nu in devenire. Doar prin sfarsit, exista reinnoirea si nu prin continuitate. Deci poate fiecare dintre noi sa inceteze a gandi procesul devenirii? Eu spun ca se poate face. Poti sa o faci doar atunci cand exista un interes profund, atunci cand procesul gandirii inceteaza in totalitate.
Ganditorul este cel care se straduieste mereu sa devina.
El este creatorul timpului.  
Procesul devenirii ia sfarsit doar atunci cand ganditorul inceteaza a mai exista. Doar atunci cand veti oferi mintii si inimii posibilitatea intelegerii integrale, atunci Adevarul singur vine in fiinta ta – singurul care te elibereaza de durere. Numai atunci va exista o transformare radicala. Puteti incepe sa mergeti pe malul unui rau din orice punct. Raul devenirii este distrugere si durere. Raul devenirii se opreste atunci cand ati inteles procesul timpului. Dar, pentru a intelege, trebuie sa va eliberati inima si mintea.
Interlocutorul: Cand te ascult, totul pare a fi clar si nou. Acasa reapar vechile si plictisitoarele nelinisti. Ce este in neregula cu mine?
Krishnamurti: Existenta este provocare si reactie. Provocarea este mereu noua si raspunsul intotdeauna vechi. M-ai intalnit ieri, dar de ieri m-am schimbat; ai imaginea mea de ieri; deci “eu” sunt deja invechit. Tu ma intalnesti din nou. Ai doar imaginea mea de ieri. Deci, raspunsul tau la provocare este mereu conditionat. In timp ce ma asculti, uiti temporar toate nelinistile, toate conflictele si durerile tale. Asculti in liniste, incercand sa intelegi. Dar, cand vei pleca de aici, esti inapoi in vechiul tipar de viata sau de actiune. Noul este intotdeauna absorbit in vechi – vechile obiceiuri, traditii, amintiri si idei.
Deci, problema este cum sa eliberam gandirea de vechi, de ieri, astfel incat sa traim continuu in nou. De ce nu intalnim iar noul in fiecare minut? De ce vechiul absoarbe noul si il modifica? Oare nu pentru ca ganditorul este intotdeauna vechi?  
Nu este gandirea ta intemeiata pe trecut? Atunci cand aceasta intalneste noul, trecutul intalneste prezentul, “acum-ul”. Experienta de ieri, memoria care este moarta, intalneste noul care este viu. Deci, cum se poate auto-elibera mintea, ca si ganditor? Cum poate acumularea psihologica ajunge la capat?  
Fara eliberarea de reziduule experientei, nu poate exista nici o reintalnire a noului.

A elibera procesul de gandire, care este ieri, este dificil, pentru ca credintele, traditia si educatia sunt un proces de imitare, edificarea unei acumulari a memoriei.
Aceasta memorie raspunde in mod constant. Acest raspuns il numim gandire. Deci gandirea nu poate intalni noul. Gandirea este rezultatul experientei incomplete. Doar atunci cand experienta este finalizata, fara a lasa nici un semn – doar atunci gandirea ca raspuns al memoriei inceteaza.
Iubirea nu este memorie. Iubirea nu este un proces al gandirii. 
Este starea de a fi. 
Iubirea este vesnic noua. 
 Pentru a aduce o revolutie in gandire si sentiment, fiecare gand si sentiment trebuie considerat de la moment la moment. Orice reactie trebuie sa fie pe deplin inteleasa, nu analizata ocazional si apoi data deoparte. Libertatea fata de acumularea memoriei exista doar atunci cand fiecare sentiment si gand este simtit si gandit complet, pana la final. In acest final nu exista reinnoire. Exista un interval intre acest final si aparitia altui gand. In acest spatiu de tacere se naste creativitatea. Daca vei experimenta cu gandirea si sentimentele tale, vei descoperi caracterul practic al acestora in viata ta zilnica. Vei descoperi pentru tine insuti acest interval creativ, care nu este nici teorie nici religieeste experienta directa. Daca te agati de experienta, aceasta inceteaza a mai fi noua, eterna. Aceasta creativitate este fericirea.
Un om fericit nu este interesat daca este bogat sau sarac, carei caste sau tari ii apartine. El nu are lideri, nici temple si nici dumnezei ai fagaduintei sau ai fricii, asa ca el traieste in pace si nu provoaca dusmanie. Tu nu esti creativ in sensul explicat deja de mine, esti anti-social la diferite nivele a constiintei tale, astfel incat dai nastere la confuzie, conflicte si antagonism. Pentru a fi practic si eficient in relatiile tale, trebuie sa fii fericit. Nu poate exista fericire daca nu exista sfarsit. Nu poate exista fericire in continuitate, in devenire. In acest sfarsit exista o renastere, o noutate, o bucurie, un extaz. In devenire exista degradare, conflict si durere.
Interlocutorul: Niciodata nu-l mentionezi pe Dumnezeu. El nu face parte din invatatura ta?
Krishnamurti: Tu vorbesti foarte mult despre Dumnezeu, nu? Cartile tale sunt pline cu el, ati construit biserici si temple pentru a face ceremonii, ritualuri.  

Aceasta cautare a lui Dumnezeu indica superficialitate in cautare.

 Desi repeti cuvantul lui Dumnezeu, faptele tale nu sunt evlavioase, asa este? Desi te inchini lui Dumnezeu, metodele tale sunt fara Dumnezeu. 
 Desi vorbiti despre Dumnezeu, ii exploatati pe altii; cu cat deveniti mai bogati, construiti mai multe temple. Deci, sunteti familiarizati cu cuvantul Dumnezeu. Dar cuvantul nu este Dumnezeu, cuvantul nu este ceva.
Pentru a gasi realitatea, intreaga verbalizare a mintii trebuie sa inceteze.

 Imaginea realitatii trebuie sa inceteze a mai fi realizata.

Pentru a exista realitatea, imaginea si templul trebuie sa inceteze a mai exista.  
Pentru a se naste necunoscutul, mintea trebuie sa dea deoparte continutul sau, ceea ce este cunoscut.  
Pentru a-l urma pe Dumnezeu, trebuie sa-l cunosti pe Dumnezeu.  
A sti ceea ce urmezi nu este cunoasterea lui Dumnezeu. Reactia care te indeamna sa-l urmezi este nascuta din memorie, asa ca ceea ce cauti este deja creat.  

Ceea ce este creeat nu este etern, este un produs al mintii.

Daca nu ar fi existat carti, daca nu ar fi fost guru-si, nici ritualuri si alte forme de evadare, tot ceea ce ai cunoaste ar fi durerea si o licarire de fericire ocazionala. Atunci ai dori sa descoperi cauza durerii si nu ai incerca sa scapi, sa evadezi prin iluzii fanteziste.

Puteti inventa zei si alte lucruri, dar daca intr-adevar doriti sa cunoasteti intregul proces al suferintei, atunci nu veti evada, nu veti fi dependenti, atunci va veti confrunta cu ceea ce este. Numai atunci veti descoperi ce este realitatea.
Un om aflat in suferinta nu poate gasi realitatea. Trebuie sa te eliberezi de durere pentru a o gasi. 

Ceea ce este necunoscut, nu poate fi gandit.  

Tot ceea ce gandesti este deja cunoscut. Poti gandi doar cunoscutul. Gandirea se misca doar de la cunoscut la cunoscut, de la ceva sigur spre altceva care este sigur, dar ceea ce este cunoscut, nu este Adevarul.
Deci cand te gandesti la Dumnezeu, te gandesti la ceea ce este cunoscut, la ceea ce este in plasa timpului. Adevarul poate veni doar atunci cand mintea inceteaza a creea, atunci cand mintea este tacuta. Aceasta tacere nu este produsa prin constrangere, disciplina sau auto-iluzionare.  
Exista liniste doar atunci cand toate problemele au incetat, precum lacul care devine linistit atunci cand briza s-a oprit. Deci, mintea devine linistita atunci cand agitatorul, ganditorul, nu mai exista. Pentru ca acesta sa ajunga la capat, toate gandurile pe care acesta le produce trebuie duse la final. Este zadarnic sa se ridice o bariera impotriva gandirii.  
Fiecare gand trebuie simtit si inteles.
Cand mintea este tacuta, realitatea, indescriptibilul, se naste in fiinta.
Nu-l poti invita.  
Pentru a-l invita, trebuie sa-l cunosti, si ceea ce este cunoscut, nu este real. Mintea trebuie sa fie simpla, neimpovarata de idei si credinte.  
Pentru a intra in “a fi”, in realitate, n-o cauta, doar intelege cauzele care agita mintea si inima. Atunci cand creatorul problemelor inceteaza a mai fi, atunci exista linistea. In aceasta liniste, vine adevarata binecuvantare.

Jiddu Krishnamurti.  

20 noiembrie 2016

Dumnezeu si Superclusterii!

In ultima vreme, pe bloguletul care este, m'am ocupat de lucruri relativ serioase, neglijand binecunoscuta metoda de ridiculizare a prostiei.  Ma scuzati.

 Deci dumniezo l'a facut pe om din noroi, i'a rupt o coasta, si i'a dat'o sa si'o f⤷⧬⭉a.
A facut lumina, dupa 4 zile Soarele, caruia Iosua i'a poruncit sa ramana pe loc inca o zi, pana termina de epurat etnic dujmanii poporului evreu, cel mai ales dintre popoare.
Ortodocsii si catolicii i'au facut o mama, ca sa nu ramana dumniezo orfan, a venit duhul si a insamantat'o pe saraca logodnica a lui Iosif tamplarul, fara sa'i ceara nimeni acceptul, bifand astfel primul viol divin.
Lui Samson, care nu avea nici structura atletica, si nici macar muschi ca Rambo, dar care compensa prin parul lung, i s'a defectat contorul biblic, care contabiliza numarul de filisteni pe care conform poruncii lui Moise nu avea voie sa'i ucida, la doar 1000 de suflete. Nici mai mult, nici mai putin. Strasnic luptator! 
Sa nu mai vorbim despre alte personaje biblice dragi, cum ar fi profetul Elisei, care, fiind si el dupa inima lui dumniezo, exact ca si regele David, un criminal feroce, hot si talhar la drumul mare, a poruncit unui urs ( 2 ?  ) sa sfasie niste copii, care au ras de chelia lui, dar si alte povesti profund moralizatoare, luate direct de la sursa intelepciunii divine, biblia, care ne vorbeste despre dragostea divina a lui dumniezo, care nu vrea moartea pacatosului, ci indreptarea lui, uneori masurile coercitive mergand pana la lapidarea celui care a indraznit sa calce o zi, careia evreii i'au dat semnificatii ciudate, zi, care nu e decat alta zi in care Pamantul se invarte in jurul Soarelui, si nu invers, dar care pt evreii cei intelepti reprezenta ziua in care dumnezeu cel atotputernic a obosit si a luat o pauza de creatie, dar si alte metode de tortura inimaginabile, nascute din mintile evreilor aflate sub influenta duhului sfant, cum ar fi uciderea prin ascutisul sabiei, prin grapa, arderea de vii in cuptoare pt caramida, taiatul in doua cu fierastraul, sau chiar binecuvantarea cu lepra. Toate, ca metode de educatie, evident, care nu urmaresc moartea pacatosului. 
Mahomed, dupa ce a primit delirul care sta la baza Coranului, direct de la ingerul Gavrila, s'a urcat pe un cal inaripat si a mers la cer. 
Mi'l si imaginez pe oligofren, calarind prin Virgo, cu calul inaripat prins la caruta cu care a fost Ilie, profetul rapit la cer, caruta plina de profeti mari si mici, din toate rasele si religiile pamantului, si care de data asta nu se mai rastoarna la Caracal, vestitul loc unde s'a rasturnat caruta cu prosti, ci direct in Balamucul Universului, cea mai impetuoasa cladire pe care si'o poate cineva imagina, cladire pe care profetesa adventistilor, Ellen White a vazut'o indeaproape, ca o arvuna a vietii viitoare pe care o va duce in huzur.  
Din cladirea asta, privelistea e aparent superba, fiind cu deschidere la Muntele Sionului, un munte simbolic, pe care ea l'a vazut cu ochii ei, singurul neajuns fiind ca e imposibila o sinucidere prin azvaralire pe fereastra, din cauza gratiilor din aur care protejeaza impotriva efractiei, asta fiind si o garantie a vietii vesnice.
In caruta lui Ilie mi'i imaginez si pe profetul Smith, gurul mormonilor, inconjurat de toate nevestele lui, alaturi de Buddha, iluminatul ala cu autocontrolul, cu 3 colaci la burdihan, care ajunsese la gradul ala de obezitate, mancand 1 bob de mei pe zi, dar si pe profetul Isaia, plimbandu'se prin gradinile raiului, imbracat exact ca in capitolul 20, versetul 3 din blogul lui.  Sau ca Adam.
Nici Hammurabi nu lipseste din caruta,  pt codul lui de procedura penala, primul din istoria umanitatii, despre care avem o parere excelenta, fie si pt paragraful " Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile. "  Nepretuita. 
Incurajatoare perspectiva universului, vazuta prin ochii religiosi, drept pt care nu incurajez abandonarea ideilor despre care insusi evul mediu, ca zona de confort psihologica,  ar rosi de rusine. 

In realitate, lucrurile, spre norocul nostru, stau cu totul altfel, iar detaliile sociale tin doar de inteligenta, putina caldura umana, si sa zicem organizare. 



6 noiembrie 2016

Raspunsurile altora, imi ucid intrebarile.

"The stupidity of people comes from having an answer for everything.
The wisdom of the novel comes from having a question for everything....
The novelist teaches the reader to comprehend the world as a question.
There is wisdom and tolerance in that attitude.
In a world built on sacrosanct certainties the novel is dead.
The totalitarian world, whether founded on Marx, Islam, or anything else, is a world of answers rather than questions.
There, the novel has no place."

-- Milan Kundera, The Book of Laughter and Forgetting

...................................

Atat. 

16 octombrie 2016

Leviathanul!




Motto :  "   Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
                 Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;  "   - M. Eminescu. 




În această carte am dezvoltat până aici o teorie a drepturilor la libertate şi la proprietate şi am schiţat codul legal care ar fi necesar pentru a apăra aceste drepturi.
Dar ce putem spune despre guverne, despre stat?
Care este rolul adecvat al acestora, dacă există vreunul? Majoritatea oamenilor, care include majoritatea politologilor, consideră că, odată ce se admite importanţa vreunei activităţi luate în parte a statului, cum ar fi furnizarea unui cod legal, sau chiar necesitatea ei vitală, s-a admis ipso facto însăşi necesitatea statului ca atare.
Este adevărat că statul prestează multe funcţii importante şi necesare: de la furnizarea de lege până la oferta de servicii poliţieneşti şi de pompieri, de la construcţia şi întreţinerea stăzilor până la serviciile poştale. Dar toate acestea nu demonstrează câtuşi de puţin că doar statul poate presta asemenea funcţii, sau cel puţin, că le-ar presta măcar la standarde acceptabile.

Să presupunem, de pildă, că într-o anumită zonă există multe magazine de pepene galben, care rivalizează între ele. Unul dintre comercianţii de pepene galben, Smith, începe deodată să întrebuinţeze violenţa pentru a-şi elimina toţi rivalii din zonă; aşadar el a întrebuinţat violenţa pentru a institui un monopol coercitiv al vânzării de pepene galben într-o zonă teritorială dată. Rezultă de aici că utilizarea violenţei de către Smith, în vederea instituirii şi a menţinerii monopolului său, era esenţială livrării de pepene galben în acea zonă? Cu siguranţă că nu, fiindcă există rivali, atât actuali cât şi potenţiali, [gata să livreze pepeni] în cazul în care Smith ar slăbi la un moment dat folosirea violenţei şi ameninţarea cu aceasta; mai mult, teoria economică demonstrează că Smith, în calitate de monopolist coercitiv, va tinde să îşi presteze serviciile necorespunzător şi ineficient. Protejat de competiţie prin întrebuinţarea violenţei, Smith îşi poate permite să-şi îndeplinească serviciile într-un mod costisitor şi ineficient, deoarece consumatorii sunt lipsiţi de orice gamă posibilă de opţiuni alternative.
Mai mult, dacă s-ar ivi un grup care să militeze pentru abolirea monopolului coercitiv al lui Smith, ar exista foarte puţini protestatari atât de temerari încât să-i acuze pe aceşti aboliţionişti că doresc să-i lipsească pe consumatori de mult apreciaţii lor pepeni galbeni.

Şi cu toate acestea, statul nu este altceva decât ipoteticul nostru Smith, la o scară gigantică şi atotcuprinzătoare.

Pe întregul parcurs al istoriei, diverse grupuri de oameni autointitulate „guvernul” sau „statul” au încercat, de obicei cu succes, să dobândească monopolul coercitiv al înălţimilor care domină economia şi societatea.

În particular, statul şi-a arogat pentru sine un monopol coercitiv asupra poliţiei şi a serviciilor militare, asupra furnizării legilor şi a deciziilor judecătoreşti, asupra baterii de monedă şi a puterii de a crea bani, asupra pământului nefolosit („domeniul public”), a străzilor şi a şoselelor, a râurilor şi a apelor teritoriale şi asupra mijloacelor de livrare a trimiterilor poştale.
Controlul solului şi al transportului este o venerabilă şi excelentă metodă de asigurare a controlului de ansamblu asupra unei societăţi; în multe ţări, şoselele şi-au făcut apariţia ca un mijloc de a permite cârmuitorilor să-şi deplaseze fără dificultate trupele pe tot teritoriul ţării subjugate( Hitler? ). Controlul ofertei de bani este mijlocul de a asigura statului un venit comod şi rapid, iar statul are grijă să se asigure că nici un rival privat nu-i încalcă acest monopol auto-arogat asupra puterii de a contraface (adică de a crea) monedă nouă.
Monopolul asupra serviciilor poştale este de multă vreme o metodă comodă pentru ca statul să supravegheze orice posibilă opoziţie nereglementară şi subversivă la adresa stăpânirii sale.

În majoritatea epocilor istorice, statul a menţinut, de asemenea, un control strict asupra religiei, de regulă cimentând o alianţă confortabilă, de susţinere mutuală, cu o biserică dominantă: statul garantează puterea şi averea preoţilor, iar biserica inoculează în schimb populaţiei supuse ideea că datoria lor divin proclamată este să asculte de Cezar. 

Însă acum, când religia şi-a pierdut o mare parte din puterea sa de persuasiune asupra societăţii, statul se arată adesea dispus să lase deoparte religia şi să se concentreze pe alianţe similare, deşi mai informale, cu intelectuali mai secularizaţi. În orice caz, statul se bazează pe pârghiile propagandei pentru a-şi convinge supuşii să asculte, sau chiar să-şi preamărească stăpânii.

Dar mai important decât toate celelalte este monopolul suprem, constând în controlul statului asupra utilizării violenţei: asupra poliţiei, a serviciilor armate şi asupra tribunalelor – instanţa de putere ultimă în luarea deciziilor cu privire la disputele referitoare la delicte şi contracte.
Controlul asupra poliţiei şi al armatei este deosebit de important pentru impunerea şi asigurarea tuturor celorlalte puteri ale statului, inclusiv a puterii – de maximă importanţă – de extragere coercitivă de venituri.
Într-adevăr, există o putere de importanţă decisivă inerentă naturii aparatului de stat. Toate celelalte persoane şi grupuri din societate (cu excepţia criminalilor declaraţi şi sporadici, aşa ca hoţii şi jefuitorii de bănci) îşi obţin venitul lor pe cale voluntară: fie prin vânzare de bunuri şi servicii către publicul consumator, fie prin cadouri voluntare (de exemplu în virtutea calităţii de membru într-un grup sau într-o asociaţie, prin testament sau prin moştenire.)
Statul şi numai statul îşi obţine veniturile prin coerciţie şi prin ameninţare cu penalizări drastice, în caz că venitul ar întârzia să sosească. 

Acest tip de coerciţie este cunoscut sub numele de „impozitare”, deşi în epocile istorice mai puţin înregimentate era cunoscut sub numele de „tribut”. Impozitarea este pur şi simplu furt, chiar dacă este furt pe o scară grandioasă şi colosală, pe care nici un criminal recunoscut ca atare n-ar putea spera să o egaleze. Ea este confiscare silnică a proprietăţii locuitorilor, sau supuşilor statului.

Pentru cititorul sceptic ar fi un exerciţiu instructiv să încerce să formuleze o definiţie a impozitării care să nu includă şi furtul.
Ca şi tâlharul, statul solicită bani practic cu arma la tâmplă; dacă contribuabilul refuză să plătească, bunurile îi sunt confiscate cu forţa – şi dacă opune rezistenţă acestui jaf, el va fi arestat sau, dacă nu încetează să reziste, împuşcat.
Este adevărat că apologeţii statului susţin că impozitarea este „de fapt” voluntară; o cale simplă dar instructivă de respingere a acestei pretenţii este să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă statul ar aboli impozitarea şi s-ar limita la simple cereri de contribuţii voluntare.
Oare îşi imaginează cineva cu adevărat că în cuferele statului ar continua să se reverse o cantitate comparabilă cu imensele sale venituri actuale? Este probabil că până şi acei teoreticieni care pretind că pedeapsa nu descurajează niciodată vreo acţiune ar respinge o asemenea afirmaţie.
Marele economist Joseph Schumpeter avea dreptate atunci când observa acid că „teoria care prezintă impozitele prin analogie cu cotizaţia de la club, sau cu achiziţionarea unor servicii, de pildă de la doctor, nu demonstrează decât ce îndepărtată este această parte a ştiinţelor sociale de uzanţele intelectului de orientare ştiinţifică.”
S-a afirmat recent de către economişti că impozitarea este „de fapt” voluntară, deoarece este o metodă pentru ca fiecare să fie sigur că toţi ceilalţi plătesc pentru un proiect unanim dorit. Se presupune, de pildă, că fiecare persoană dintr-o anumită regiune doreşte ca statul să construiască un baraj; însă dacă A şi B contribuie în mod voluntar la proiect, ei nu pot fi siguri că C şi D nu „se sustrag” de la responsabilităţile lor echivalente. De aceea, toţi indivizii – A, B, C, D, etc. – care doresc deopotrivă să contribuie la construcţia barajului, cad de acord să se constrângă unii pe alţii prin impozitare. Prin urmare, impozitul nu este în realitate coercitiv. Numai că această doctrină conţine o sumedenie de erori.

În primul rând, există contradicţia internă dintre voluntarism şi coerciţie; o coerciţie a tuturor împotriva tuturor nu înseamnă că vreo parte a acestei coerciţii este voluntară.
În al doilea rând, chiar dacă presupunem pentru un moment că fiecare individ ar dori să contribuie la baraj, nu există nici o metodă de a garanta că impozitul prelevat de la fiecare om nu depăşeşte suma pe care ar fi dispus să o plătească în mod voluntar, dacă ar contribui toţi ceilalţi. Statul poate preleva 1000 $ de la Jones, chiar dacă acesta n-ar fi fost dispus să plătească mai mult decât 500$.
Poblema este că tocmai datorită faptului că impozitarea este obligatorie, nu există nici o modalitate de a garanta (aşa cum o face în mod automat piaţa liberă) că partea reprezentată de contribuţia fiecărui om este ceea ce ar fi fost el „în realitate” dispus să plătească.
Într-o societate liberă, un consumator care cumpără în mod voluntar un aparat TV cu 200 $ demonstrează prin acţiunea sa liber aleasă că aparatul TV valorează pentru el mai mult decât cei 200 $ la care renunţă; pe scurt, el demonstrează că cei 200 $ reprezintă o plată voluntară.
Sau încă, membrul unui club dintr-o societate liberă, achitându-şi cotizaţia anuală de 200 $, demonstrează că apreciază beneficiile statutului de membru al clubului la valoarea de cel puţin 200 $. Dar, în cazul impozitării, faptul că un om cedează la ameninţarea cu violenţa nu demonstrează nici un fel de preferinţă voluntară pentru vreunul dintre presupusele beneficii care, chipurile, îi revin.
În al treilea rând, argumentul demonstrează mult prea mult. Într-adevăr, oferta oricărui bun – şi nu doar cea de baraje – poate fi augmentată prin întrebuinţarea braţului fiscal în vederea finanţării. Să presupunem, bunăoară, că într-o anumită ţară s-ar institui prin impozitare Biserica Catolică; Biserica Catolică va fi fără îndoială mai extinsă decât dacă s-ar fi bazat pe contribuţii voluntare; dar se poate oare susţine, pentru acest motiv, că o asemenea instituţie este „în realitate voluntară”, deoarece toată lumea doreşte să-i constrângă pe toţi ceilalţi să plătească pentru Biserică, pentru a se asigura că nimeni nu se sustrage de la această „datorie”?
Iar în al patrulea rând, argumentul este pur şi simplu unul mistic.
Cum poate cineva să ştie dacă „în realitate” toţi ceilalţi îşi plătesc impozitele voluntar, pe baza acestui argument sofistic?
Cum rămâne cu acei oameni – ecologiştii, de pildă – care se opun barajelor per se?
Este contribuţia lor „în realitate” voluntară?
Oare plata silită de impozite de la protestanţi sau atei către o Biserică Catolică ar fi şi ea „voluntară”? Şi cum rămâne cu numărul aflat în creştere de liberali din societatea noastră, care se opun din principiu oricărei acţiuni guvernamentale? Pe ce cale poate stabili acest argument că plata de către ei a impozitelor este „în realitate voluntară”. De fapt, existenţa unui singur liberal sau anarhist în ţară este în sine suficientă pentru a demola argumentul pentru impozite bazat pe ideea că ele sunt „în realitate voluntare.”
Se mai spune, de asemenea, că în cazul statelor democratice acţiunea de a vota face ca guvernarea şi toate acţiunile şi puterile ei să fie într-adevăr „voluntare”. Din nou, există numeroase erori conţinute în acest argument foarte răspândit. În primul rând, chiar dacă o majoritate a publicului ar susţine fiecare acţiune particulară în parte a cârmuirii, aceasta n-ar fi decât o tiranie a majorităţii, nicidecum un act voluntar întreprins de toate persoanele din ţară.

Crima este crimă, furtul este furt, indiferent dacă sunt întreprinse de un om împotriva altuia, sau de un grup, sau chiar de majoritatea populaţiei dintr-o regiune teritorială dată. Faptul că majoritatea poate susţine sau trece cu vederea un act de furt nu diminuează esenţa criminală a actului, sau grava sa nedreptate. 

Altminteri, ar trebui să spunem, de exemplu, că nici unul dintre evreii asasinaţi de guvernul nazist democratic ales nu a fost [de fapt] asasinat, ci doar „s-a sinucis în mod voluntar” – aceasta fiind, desigur, implicaţia grotescă, dar logică, a doctrinei că „democratic înseamnă voluntar”.
În al doilea rând, într-o republică, prin contrast cu o democraţie directă, oamenii nu votează pentru măsuri specifice, ci pentru „reprezentanţi” şi pachete de măsuri; după care reprezentanţii îşi fac de cap pentru o perioadă fixată de timp.

Bineînţeles că ei nu sunt cu adevărat „reprezentativi” din nici un punct de vedere legal, deoarece, într-o societate liberă, „principalul” îşi angajează „agentul” sau reprezentantul în mod individual şi îl poate concedia oricând doreşte.

După cum a scris marele politolog anarhist şi avocat constituţional Lysander Spooner, „ei [funcţionarii guvernamentali aleşi] nu sunt nici servitorii, nici agenţii, nici avocaţii, nici reprezentanţii noştri…[deoarece] noi nu ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile lor.
Dacă un om este servitorul, agentul, sau avocatul meu, eu îmi asum în mod necesar responsibilitatea pentru toate acţiunile lui, întreprinse în limitele puterii pe care i-am încredinţat-o.
Dacă i-am încredinţat, în calitate de agent al meu, fie putere absolută, fie vreo putere oarecare asupra persoanelor şi proprietăţilor altor oameni decât mine însumi, prin aceasta m-am făcut în mod necesar responsabil faţă de aceste terţe persoane pentru toate vătămările pe care poate să le provoace lor, câtă vreme acţionează în limitele puterii pe care i-am acordat-o eu.
Dar nici un individ a cărui persoană sau proprietate poate fi vătămată de acţiunile Congresului [adică ale parlamentului american – n.tr.] nu se poate prezenta la alegătorii individuali, pentru a-i face responsabili de aceste acte ale aşa-zişilor lor agenţi sau reprezentanţi. Acest fapt dovedeşte că aceşti aşa-zişi agenţi ai poporului, sau ai tuturor, nu sunt în realitate agenţi ai nimănui.”
Mai mult, chiar din propria sa perspectivă, metoda votului nu poate asigura în nici un caz „domnia majorităţii” – şi cu atât mai puţin susţinerea voluntară a guvernului.
În SUA, spre exemplu, dintre alegătorii eligibili îşi dau osteneala să voteze mai puţin decât 40%; dintre aceştia, 21% pot vota pentru un candidat şi 19% pentru altul. 21% nu înseamnă în nici un caz majoritatea – şi cu atât mai puţin consimţământul voluntar al tuturor. (Într-un anumit sens, cu totul diferit de acela al democraţiei şi al metodei votului, „majoritatea” susţine întotdeauna cârmuirea existentă; vom arăta aceasta mai jos.)
Şi în fine, cum se face oare că impozitele sunt prelevate de la toată lumea fără excepţie, indiferent dacă oamenii au votat sau nu, sau, în particular, dacă au votat pentru candidatul câştigător? Cum pot abţinerea de la vot sau votul pentru candidatul perdant să indice vreun fel de susţinere a acţiunilor guvernului ales?

În fine, metoda votului nu demonstrează nici un fel de consimţământ voluntar acordat cârmuirii, nici măcar de către alegătorii înşişi.

După cum a arătat în mod categoric Spooner:
„În realitate, în cazul indivizilor faptul că votează efectiv nu trebuie interpretat ca o dovadă a consimţământului….
Dimpotrivă, trebuie să se ţină seama de faptul că, fără a i se fi solicitat vreodată consimţământul, omul constată că se găseşte împresurat de o cârmuire căreia nu îi poate opune rezistenţă; o cârmuire care-l sileşte să plătească bani, să furnizeze servicii şi să fie lipsit de exerciţiul multora dintre drepturile sale naturale, sub ameninţarea cu pedepse grele.
El mai vede şi că alţi oameni practică această tiranie împotriva lui prin întrebuinţarea votului.
Mai mult, el vede că dacă ar folosi şi el dreptul la vot, ar avea o oarecare şansă să se elibereze de tirania celorlalţi, impunându-le-o lor pe a sa. Pe scurt, el se vede, fără consimţământul său, în aşa fel situat încât, dacă îşi foloseşte dreptul de vot, poate deveni un stăpân, [iar] dacă nu şi-l foloseşte, trebuie să devină un sclav.
Şi nu are nici o alternativă decât acestea două.

În auto-apărare, o încearcă pe cea dintâi. Cazul său este analog cu cel al unui om care a fost silit să ia parte la o bătălie, în care trebuie fie să-i omoare pe ceilalţi, fie să fie el însuşi omorât. În virtutea faptului că, pentru a-şi salva propria sa viaţă în bătălie, un om încearcă să ia viaţa adversarilor, nu trebuie să se conchidă că el a ales de bunăvoie să participe la bătălie.
Nici în cazul scrutinurilor de vot – care nu sunt decât un simplu substitut al gloanţelor* – nu trebuie să se conchidă, pe baza faptului că omul îşi utilizează votul, aceasta fiind singura sa şansă de supravieţuire, că el a ales de bunăvoie participarea la scrutin, că el şi-a pus în joc de bunăvoie toate drepturile sale naturale, ca miză în schimbul drepturilor altora, perdanţii şi câştigătorii urmând să fie stabiliţi doar de puterea cifrelor…
Este neîndoielnic că cei mai mizerabili dintre oameni, supuşi celei mai opresive cârmuiri din lume, dacă li se va permite să voteze vor folosi ocazia, dacă vor vedea vreo şansă de a-şi ameliora situaţia. Dar nu rezultă de aici că ar fi o inferenţă legitimă să se spună că guvernarea însăşi, care îi zdrobeşte, ar fi una pe care au stabilit-o în mod voluntar, sau la care cel puţin au consimţit.”

Dacă, prin urmare, impozitarea este obligatorie, şi de aceea este indistinctă de furt, urmează că statul, care subzistă pe baza impozitării, este o vastă organizaţie criminală, cu mult mai formidabilă şi mai încununată de succes decât orice mafie „privată” din istorie.
Mai mult, ea trebuie socotită criminală nu doar în raport cu teoria delictelor şi a drepturilor de proprietate prezentată în această carte, ci chiar şi cu intuiţiile comune ale întregii omeniri, care privesc întotdeauna furtul ca pe un delict. 

După cum am văzut mai sus, sociologul german din secolul al XIX-lea Franz Oppenheimer a prezentat pe scurt situaţia arătând că există două şi numai două căi de dobândire a avuţiei în societate:
(a) prin producţie şi schimb voluntar cu ceilalţi – metoda pieţei libere; şi
(b) prin expropriere violentă a avuţiei produse de alţii.

Aceasta din urmă este metoda violenţei şi a furtului!

Cea dintâi le aduce beneficii tuturor părţilor implicate; cea din urmă aduce beneficii parazitare doar grupului sau clasei jefuitorilor, pe seama celor jefuiţi. Oppenheimer a denumit în mod tranşant prima metodă de obţinere a avuţiei „metoda economică”, iar pe a doua „metoda politică”.
În continuare, Oppenheimer a definit în mod strălucit statul, ca fiind „organizaţia mijloacelor politice”.
Nicăieri nu a fost esenţa de organizaţie criminală a statului explicată mai percutant sau mai strălucit decât în următorul pasaj datorat lui Lysander Spooner:
„Este adevărat că teoria constituţiei noastre este că toate impozitele sunt plătite în mod voluntar; că guvernul nostru este o societate mutuală de asigurări, prin care oamenii colaborează unii cu alţii în mod voluntar….
Însă această teorie a guvernului nostru este în întregime diferită de faptul concret.

Adevărul este că guvernul, ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: „Banii sau viaţa!” Şi multe, dacă nu cele mai multe impozite, se plătesc sub constrângerea acestei ameninţări.

Este adevărat că statul nu-l pândeşte pe om într-un loc siguratic, ca să se arunce asupra lui din marginea drumului şi, punându-i pistolul la tâmplă, să-i jefuiască apoi buzunarele. Dar furtul nu este mai puţin furt din acest motiv; şi el este cu mult mai subversiv şi mai ruşinos.

Tâlharul de drumul mare îşi asumă singur, pentru el însuşi, responsabilitatea, pericolul şi natura criminală a actului său.
El nu pretinde că ar avea vreun drept legitim asupra banilor dumneavoastră, sau că intenţionează să-i cheltuiască pentru propriul dumneavoastră bine.
El nu încearcă să se dea drept nimic altceva decât un tâlhar.
El n-a acumulat suficientă lipsă de pudoare pentru a se prezenta drept simplu „protector”, nici pentru a pretinde că le ia oamenilor banii împotriva voinţei lor, numai pentru a dispune de mijloacele de a-i „proteja” pe acei călători infatuaţi care se simt perfect capabili să se protejeze singuri, sau care nu apreciază sistemul său specific de protecţie.
El este un om prea simţitor pentru a face astfel de declaraţii. Mai mult, odată ce v-a luat banii, vă lasă în pace, ceea ce şi doriţi de la el.
El nu continuă să vă însoţească tot drumul, împotriva voinţei dumneavoarstă, socotindu-se „suveranul” dumneavoastră de drept, datorită „protecţiei” pe care v-o procură.
El nu vă „protejează” necontenit, poruncindu-vă să vă prosternaţi şi să-l serviţi; indicându-vă să faceţi cutare şi interzicându-vă să faceţi cutare; tâlhărindu-vă de şi mai mulţi bani ori ce câte ori găseşte că acesta îi e interesul sau bunul plac; şi etichetându-vă drept rebel, trădător şi inamic al patriei şi lichidându-vă fără milă [ dacă îi contestaţi autoritatea, sau dacă vă împotriviţi cererilor sale.
El este prea mult un gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte şi ticăloşii.
Pe scurt, el nu încearcă, după ce v-a furat, să vă transforme în fraierul sau în sclavul său.”
Este instructiv să ne punem problema de ce statul, în contrast cu tâlharul de drumul mare, se înconjoară întotdeauna cu o ideologie a legitimităţii, de ce trebuie să practice toate ipocriziile pe care le sugerează Spooner.
Motivul este că tâlharul de drumul mare nu este un membru vizibil, permanent, legal, sau legitim al societăţii – şi cu atât mai puţin un membru al ei cu un statut de fruntaş.
El este un permanent fugar, urmărit fie de victimele sale, fie chiar de stat.

Dar statul, spre deosebire de o bandă de tâlhari, nu este considerat o organizaţie criminală; dimpotrivă, favoriţii săi au deţinut întotdeauna poziţiile cele mai râvnite în societate.

Este un statut care îi permite statului să se hrănească pe seama victimelor sale, făcându-le în acelaşi timp pe cele mai multe dintre ele să susţină acest proces de exploatare, sau cel puţin să se resemneze cu el. 

De fapt, rolul favoriţilor şi al aliaţilor ideologici ai statului este tocmai de a-i explica publicului că Împăratul are de fapt un costum de haine excelent.
Pe scurt, ideologii trebuie să explice că, deşi furtul practicat de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri este rău şi criminal, atunci când statul săvârşeşte acte de felul acesta, nu este vorba de furt, ci de acţiunea legitimă şi chiar binecuvântată numită „impozitare”.

Ideologii trebuie să explice că asasinatul comis de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri, este rău şi trebuie pedepsit, dar că atunci când statul ucide, nu este vorba de crimă, ci de o acţiune lăudabilă, cunoscută sub numele de „război”, sau de „reprimare a subversiunii interne”.

Ei trebuie să explice că, în vreme ce răpirea sau sclavia sunt rele şi trebuie scoase în afara legii atunci când sunt practicate de indivizi sau grupuri private, dacă statul comite asemenea acte nu este vorba despre răpire sau sclavie, ci de „conscripţie” – o măsură necesară pentru binele comun şi chiar pentru satisfacerea cerinţelor moralităţii înseşi.

Funcţia ideologilor etatişti este de a ţese falsul costum de haine al împăratului, de a convinge publicul un masiv dublu etalon de măsură, conform căruia atunci când statul comite cele mai grave dintre crimele strigătoare la cer, în realitate el nu face lucrul acesta, ci face un alt lucru, care este necesar, adecvat, vital, sau – în epocile mai vechi – chiar [legitimat] prin poruncă divină.

Imemorialul succes al ideologilor statului reprezintă, probabil, cea mai gigantică fraudă din istoria omenirii.

Ideologia a fost întotdeauna vitală pentru continuarea existenţei statului, după cum atestă utilizarea sistematică a ideologiilor încă din vremea vechilor imperii orientale.

Conţinutul specific al ideologiilor s-a modificat, desigur, cu vremea, în concordanţă cu schimbarea situaţiilor şi a culturilor. În cadrul despotismelor orientale, însuşi împăratul era adesea considerat divin de către biserică; în epoca noastră, mai secularizată, argumentul se orientează mai mult spre „bunul public” şi spre „bunăstarea generală”.
 Însă obiectivul este întotdeauna acelaşi: de a convinge publicul că ceea ce face statul nu este, aşa cum ar putea să pară, o infracţiune pe scară gigantică, ci ceva necesar şi vital, care trebuie susţinut şi de care trebuie ascultat.
Motivul pentru care ideologia este atât de vitală pentru stat este că acesta se bazează întotdeauna, în esenţă, pe susţinerea majorităţii publicului.
Această susţinere există indiferent dacă statul este o „democraţie”, o dictatură, sau o monarhie absolută.
Într-adevăr, susţinerea constă în disponibilitatea majorităţii (nu şi a fiecărui individ, să repetăm) de a accepta sistemul: de a plăti impozite, de a porni fără prea multă discuţie la luptă pentru a combate în războaiele statului, de a asculta de reglementările şi decretele statului.
Pentru a fi eficace, această susţinere nu este necesar să constea într-un entuziasm activ; ea poate la fel de bine să fie doar o resemnare pasivă.
Dar susţinere trebuie să fie.

Într-adevăr, dacă majoritatea populaţiei ar fi cu adevărat convinsă de ilegitimitatea statului, dacă ar fi convinsă că statul nu este nimic altceva decât o bandă de tâlhari scrisă cu litere mari, atunci statul s-ar prăbuşi curând, pentru a nu se mai putea ridica la un statut sau la o scară de existenţă mai dezvoltată decât orice altă bandă de mafioţi.

Aşa se explică necesitatea statului de a întrebuinţa ideologii; şi aşa se explică necesitatea străvechei alianţe a statului cu intelectualii de curte, care ţes apologia stăpânirii de stat.

Primul politolog modern care a înţeles că toate statele se bazează pe opinia majorităţii a fost scriitorul liberal francez din secolul al XVI-lea Etienne de la Boetie.
În al său Discurs despre servitutea voluntară, de la Boetie arată că statul cel tiranic constă întotdeauna dintr-o minoritate a populaţiei şi că, de aceea, continuarea stăpânirii sale despotice trebuie să se bizuie pe legitimitatea statului în ochii majorităţii exploatate, pe ceea ce avea să se numească mai târziu „confecţionarea consimţământului” („the engineering of consent”).
Două sute de ani mai târziu, David Hume – deşi nu era liberal – a prezentat o analiză similară.
Contra-argumentul conform căruia, cu ajutorul armamentului modern, o forţă minoritară ar putea mulge permanent o majoritate ostilă trece cu vedere faptul că aceste arme pot fi în mâinile majorităţii şi că forţele armate ale minorităţii se pot răscula sau pot trece de partea populaţiei.

Iată de ce nevoia permanentă de ideologii persuasive a determinat întotdeauna statul să atragă în serviciul său pe intelectualii formatori de opinie publică.

În zilele de odinioară, intelectualii erau întotdeauna preoţi, de unde, aşa cum am văzut, străvechea alianţă dintre biserică şi stat, dintre tron şi altar.
În zilele noastre, economiştii „de formaţie ştiinţifică” şi „neutri faţă de valori”, alături de „managerii siguranţei naţionale”, printre alţii, prestează o funcţie ideologică similară, în numele puterii de stat.

Un obiectiv deosebit de important pentru stat în lumea modernă – când o Biserică Dominantă adesea nu mai este fezabilă – este să-şi asigure controlul asupra educaţiei, şi prin aceasta să fasoneze minţile supuşilor săi.

În plus faţă de influneţarea universităţilor prin tot felul de subvenţii financiare, sau direct prin deţinerea lor în proprietate publică, statul controlează educaţia pe nivelele mai scăzute prin instituţia universală a şcolii publice, prin obligativitatea acreditării şcolilor private şi prin legile care impun obligativitatea prezenţei la şcoală.
Să adăugăm la acestea controlul practic total asupra radioului şi al televiziunii – fie prin deţinerea lor nemijlocită în proprietate de stat, ca în cele mai multe ţări, fie – aşa cum este cazul în Statele Unite – prin naţionalizarea spaţiului hertzian şi prin încredinţarea puterii de a acorda pe bază de licenţă dreptul staţiilor de emisie de a utiliza respectivele frecvenţe şi canale unei comisii federale.
Astfel, prin însăşi natura sa, statul trebuie să violeze legile morale general acceptate, la care aderă majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt de acord în ce priveşte nedreptatea şi criminalitatea asasinatului şi a furtului. Cutumele, regulile şi legile tuturor societăţilor condamnă aceste acţiuni.
Statul se află întotdeauna, prin urmare, într-o poziţie vulnerabilă, în ciuda aparentei sale puteri imemoriale.

Există o nevoie deosebit de acută ca populaţia să fie lămurită cu privire la adevărata natură a statului, astfel încât să vadă că statul violează în mod curent preceptele general acceptate împotriva tâlhăriei şi a crimei, că statul este violatorul inevitabil al dreptului moral şi penal îndeobşte acceptat.

Am înţeles foarte limpede de ce are nevoie statul de intelectuali; dar de ce au intelectualii nevoie de stat?

Spus în modul cel mai simplu, motivul este că intelectualii, ale căror servicii se întâmplă adesea să nu fie foarte intens dorite de masa consumatorilor, pot găsi o piaţă mai „sigură” pentru abilităţile lor în braţele statului.
Statul le poate oferi o putere, un statut şi o avuţie pe care adesea ei nu le pot obţine din schimburile voluntare.
Vreme de secole, mulţi intelectuali (deşi cu siguranţă nu toţi) au urmărit ca obiectiv Puterea - realizarea idealului platonic al „filosofului-rege”.
Iată, bunăoară, strigătul izvorât din adâncul inimii distinsului cercetător marxist care este profesorul Needham, ca protest împotriva criticii acide a lui Karl Wittfogel, adresate alianţei dintre stat şi intelectuali în cadrul despotismelor orientale: „Civilizaţia pe care Profesorul Wittfogel o atacă atât de sever a fost una care putea acorda funcţii oficiale poeţilor şi învăţaţilor.” Needham adaugă că „împăraţii chinezi au fost succesiv serviţi, în toate epocile, de o mare mulţime de învăţaţi profund umani şi dezinteresaţi.”
Probabil că pentru profesorul Needham aceste lucruri sunt suficiente pentru a justifica sângeroasele despotisme ale Orientului antic.
Dar nu este nevoie să ne întoarcem în urmă pănă la Orientul antic, ba nici măcar până la obiectivul explicit declarat al profesorilor de la Universitatea din Berlin din secolul al XIX-lea, care era de a se autoconstitui în corpul de „body-guarzi intelectuali ai Casei de Hohenzollern.” În America zilelor noastre îl avem pe eminentul politolog care este profesorul Richard Neustadt, omagiindu-l pe preşedinte cu titulatura de „unic simbol de tip monarhic pentru Uniune.” Îl avem pe însărcinatul cu siguranţa naţională, Townsend Hoopes, scriind că „în cadrul sistemului nostru, pentru caracterizarea naturii problemei politicii externe şi a programelor şi sacrificiilor naţionale necesare pentru a îi face faţă acesteia în mod eficient, poporul poate privi doar către Preşedinte.”
Şi drept răspuns îl avem pe Richard Nixon care, în ajunul alegerii sale ca preşedinte, îşi defineşte rolul după cum urmează: „El [preşedintele] trebuie să articuleze valorile naţiunii, să-i definească obiectivele şi să-i impună voinţa.” Concepţia pe care o are Nixon despre rolul său este îngrijorător de similară cu formularea de către învăţatul german Ernst Huber, în anii 1930, a Dreptului constituţional al Marelui Reich German. Huber scria că şeful statului „stabileşte marile obiective ce urmează să fie atinse şi alcătuieşte planurile de utilizare a tuturor puterilor naţionale, pentru realizarea obiectivelor comune…el îi dă vieţii naţionale adevăratul său scop şi adevărata sa valoare.”

Aşadar statul este o organizaţie coercitivă criminală, care subzistă graţie unui mega-sistem instituţionalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecţionarea susţinerii sale (engineering the support) de către majoritate (nu de către toată lumea, repetăm), prin stabilirea unei alianţe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiţi de ea. 

Dar mai există şi un alt aspect vital al statului care trebuie avut în vedere. Intersectăm acum un argument cheie în favoarea statului: este vorba despre argumentul implicit conform căruia, de fapt şi de drept, statul este proprietarul teritoriului geografic asupra căruia îşi revendică jurisdicţia.

Pe scurt, statul îşi arogă sieşi un monopol al forţei, al puterii ultime de decizie, pe întinsul unei suprafeţe teritoriale date, mai întinse sau mai reduse, în funcţie de împrejurările istorice şi de cât de mult a fost capabil să smulgă de la alte state.
Dacă se poate spune despre stat că este proprietarul de drept al teritoriului său, atunci este normal ca el să stabilească reguli pentru toţi cei care doresc să locuiască în acea regiune.
El poate controla sau confisca în mod legitim proprietatea privată, deoarece [de fapt] nu există nici un fel de proprietate privată pe teritoriul său, întrucât, în realitate, statul este posesorul întregii suprafeţe geografice.

Prin urmare, câtă vreme statul le permite supuşilor săi să părăsească teritoriul său, se poate spune că el procedează ca orice alt proprietar, care stabileşte reguli pentru persoanele ce locuiesc pe proprietatea sa.

(Aceasta pare să fie singura justificare pentru rudimentarul slogan „America, iubiţi-o sau părăsiţi-o!”, ca şi pentru enorma importanţă acordată îndeobşte dreptului indivizilor de a emigra dintr-o anumită ţară.)
Pe scurt, această teorie ridică statul la rangul de mare senior feudal, aidoma regelui medieval care, cel puţin în principiu, era proprietarul întregului pământ din cuprinsul domeniului său.
Faptul că o serie de resurse noi şi neapropriate – ca terenurile virgine sau lacurile – sunt invariabil revendicate ca proprietate a sa de către stat („domeniul public”) reprezintă o expresie a acestei teorii implicite.
Însă teoria noastră bazată pe aproprierea originară (homesteading), aşa cum am prezentat-o mai sus în ansamblu, este suficientă pentru demolarea tuturor pretenţiilor de felul acesta ale aparatului de stat. Într-adevăr, oare conform cărui drept pământesc pot criminalii aflaţi în slujba statului să emită pretenţii de proprietate asupra suprafeţei sale teritoriale? Este deja foarte grav că şi-au însuşit controlul deciziei ultime în respectiva regiune; oare ce criteriu le poate conferi posesiunea legitimă a întregului teritoriu?
Prin urmare statul poate fi definit ca organizaţia care deţine una sau ambele dintre următoarele caracteristici (în practică, aproape întotdeauna pe ambele):
(a) dobândeşte venit prin coerciţie fizică (impozitare); şi
(b) insituie un monopol coercitiv asupra violenţei si asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială.
Aceste activităţi esenţiale ale statului reprezintă deopotrivă şi în mod necesar agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi (inclusiv al dreptului la proprietate de sine). Într-adevăr, prima constituie şi instituie furtul pe o scară uriaşă, în vreme ce a doua interzice libera competiţie a firmelor de apărare şi de luare a deciziilor, în cuprinsul unei regiuni teritoriale date – interzicând cumpărarea şi vânzarea voluntare a serviciilor juridice şi de apărare.

Iată de ce se justifică aspra critică făcută statului de teoreticianul liberal Albert Jay Nock: „Statul pretinde şi exercită monopolul crimei” într-o regiune teritorială dată. „El interzice crima privată, dar organizează el însuşi crime pe o scară colosală. 

El pedepseşte hoţia privată, dar pune el însuşi mâna sa lipsită de scrupule pe tot ce doreşte, indiferent dacă este vorba de proprietatea unui cetăţean sau a unui străin.”

Trebuie subliniat faptul că statul nu se mulţumeşte doar să utilizeze coerciţia pentru a-şi obţine veniturile, să angajeze propagandişti pentru a-şi extinde puterea şi să-şi aroge şi să impună un monopol coercitiv asupra serviciilor vitale care sunt protecţia poliţienească, stingerea incendiilor, transportul şi serviciile poştale.
Într-adevăr, statul mai face şi numeroase alte lucruri, dintre care despre nici unul nu se poate spune, sub nici o formă, că serveşte publicului consumator.
El întrebuinţează monopolul forţei pentru a institui, în cuvintele lui Nock, un „monopol al crimei” – pentru a-şi controla, a reglementa şi a-şi sili nefericiţii supuşi.

Adesea, el îşi întinde tentaculele până la a controla moralitatea şi chiar vieţile de zi cu zi ale supuşilor săi.

Statul îşi întrebuinţează venitul provenit din jaf, nu doar pentru pentru a monopoliza şi a furniza în mod ineficient servicii autentice publicului, ci şi pentru a-şi spori propria putere, pe seama supuşilor săi exploataţi şi hăituiţi: pentru a redistribui venitul şi avuţia de la sine spre aliaţii săi şi pentru a controla, stăpâni şi agresa locuitorii teritoriului pe care îl deţine.
Aşadar într-o societate cu adevărat liberă, într-o sociatate în care drepturile individuale asupra persoanei şi proprietăţii ar fi respectate, statul ar înceta, în mod necesar, să mai existe.
Nenumăratele sale activităţi invadatoare şi agresive, vastele sale deposedări de drepturi ale persoanei şi ale proprietăţii ar dispărea. Totodată, acele servicii autentice pe care reuşeşte să le furnizeze în mod necorespunzător ar fi oferite spre prestare liberei competiţii şi modalităţilor de finanţare voluntar alese de către consumatorii individuali.
Grotescul tipicei chemări conservatoare la impunerea de către stat a definiţiilor conservatoare ale „moralităţii” (de pildă prin proscrierea aşa-zisei imoralităţi a pornografiei) este astfel limpede dat în vileag. Pe lângă alte argumente sănătoase împotriva moralităţii impuse cu forţa (de pildă că nici o acţiune care nu este liber aleasă nu poate fi considerată „morală”), este cu siguranţă grotesc să i se încredinţeze funcţia de paznic al moralităţii publice celui mai extins (şi deci celui mai imoral) grup criminal din societate, care este statul.


SURSA: